Bilanț 2016

Am cerut colaboratorilor CriticAtac să facă bilanțul anului 2016 într-o singură pagină. Iată ce a ieșit.

Vladimir Borțun: N-are sens să vorbim de 2016 dacă nu vorbim de criza capitalismului

Pare deja un loc comun că 2016 a marcat începutul sfârșitului ordinii liberale, de la victoria lui Trump și succesele dreptei populiste în Europa la atentatele marca ISIS și escaladarea conflictului din Siria. Dar nu putem discuta cu prea mult sens despre toate șocurile și crizele politice care au marcat anul trecut decât dacă le înțelegem ca expresii politice ale crizei sistemice prin care capitalismul global trece de circa un deceniu încoace. Și cred că sunt trei fenomene majore care caracterizează această dimensiune politică a crizei capitaliste.

În primul rând, asistăm la o stagnare a globalizării. Tonul a fost dat de Brexit, dar semnalele erau deja acolo de câțiva ani, în contradicțiile interne ale UE dintre centrul nordic și periferia sudică ori în eșecurile succesive de expansiune a hegemoniei americane în Orientul Mijlociu. Dar victoria lui Trump a dat semnalul cel mai important de până acum, una dintre primele sale promisiuni fiind anularea acordului comercial cu țările din Pacific, TPP, inițiat de SUA drept contra-pondere la hegemonia Chinei în Asia de Sud-Est. Nu e puțin lucru, căci americanii s-au aflat în avangarda liberalizării comerțului mondial (însuși motorul globalizării capitaliste) de după Al Doilea Război Mondial. Retragerea lor înspre o formă sau alta de protecționism va crea spațiu pentru China, care lucrează de zor la crearea Noului Drum al Mătăsii, deși trece prin propria sa stagnare economică vecină cu recesiunea.

În al doilea rând, asistăm la declinul sistemelor bipartide, un fenomen început în 2015 în Grecia și continuat în 2016, cel mai evident, în Spania, adică două țări răvășite de austeritate. Căci declinul sistemelor bipartide e declinul elitelor politice tradiționale trase la răspundere de alegători pentru modul catastrofal în care au gestionat criza, apărând interesele capitalului împotriva celor ale oamenilor obișnuiți. Fenomenul ăsta s-a reflectat inclusiv prin Brexit, dar și în alegerile americane, unde victoria unui semi-outsider ca Trump – survenită în ciuda opoziției unei bune părți a propriului partid dar și a marelui capital – denotă deziluzia crescândă a oamenilor față de cele două mari partide; posibilitățile de creare a unui al treilea partid semnificativ acolo sunt mai mari ca niciodată.

În al treilea rând, vidul creat prin declinul partidelor mainstream a fost exploatat mai bine anul trecut de dreapta populistă sau extremistă (tot mai greu de distins zilele astea), din SUA până în Europa de Est. De altfel, vidul creat de declinul hegemoniei euro-atlantice e exploatat de puteri ca Rusia, Turcia sau China, situate mai la dreapta din multe puncte de vedere. Doar că ar fi greșit și complet nedialectic să nu vedem tendința cealaltă, a unei mutații la nivel de conștiință – o raportare tot mai critică la capitalism și miturile sale de legitimare și o deschidere tot mai mare față de ideile de stânga. Altfel nu putem înțelege popularitatea unui Corbyn (sub care laburiștii au devenit cel mai mare partid din Europa de Vest ca număr de membri) ori Sanders. Apropo de Sanders, unul dintre cele mai interesante sondaje de anul trecut arăta că majoritatea americanilor sub 30 de ani au o părere mai bună despre socialism decât despre capitalism: cum altfel, când experiența lor a capitalismului real e a unui capitalism în criză, în care băncile sunt salvate din bani publici, slujbele sunt precare și prost plătite, iar guvernul bombardează mereu altă țară? Faptul că stânga mainstream nu a reușit să speculeze politic până acum această deziluzie crescândă față de capitalism ține mai mult de incapacitatea ei de-a oferi o alternativă autentică decât de vreun apetit al maselor pentru dreapta reacționară.

În concluzie, da, asistăm la apusul ordinii liberale, numai că ea e ordinea politică a unui sistem economic aflat într-o criză structurală din care nu pare să poată ieși. Dacă vrem ca noua ordine să nu fie un protecționism ultra-conservator vecin cu fascismul, atunci trebuie să ne punem pe treabă și să propunem oamenilor o alternativă reală, de stânga, inclusiv în România. Întrebarea pusă prima oară de Engels, „Socialism sau barbarie?”, va fi mai actuală ca niciodată în anii care vin.

Cosmin Cercel: 2016: Ghemul fundăturilor

Anul care a trecut a fost, fără doar și poate, unul al rupturilor, cataclismelor, catastrofelor, înfrângerilor și mai ales al confuziilor. Din fericire s-a terminat, și poate în răgazul dat de înzăpeziri și ger năpraznic am putea să ne gândim la ce și cum rămâne ca o marcă în arhiva veacului acesta. De la panica valului de imigrație și a „problemelor cu vecinii” care au deschis 2016, la seria de atentate terorise care s-a abătut asupra Europei din primăvară până în iarnă, la Brexit și Trump, la întărirea dreptei recționare și afirmarea dezinhibată a mișcărilor și sensibilităților fascistoide, rupturile în plasa simbolică a neoliberalismului au început să arate fața hâdă a unui real parțial reprimat, parțial negat, dar niciodată supus analizei.

În 2016, ceea ce s-a născut în întunericul real al capitalismului – inegalitate globală, conflict, rasism, obscurantism, și altele asemenea – a crescut în lumina reflectoarelor sub ochii aparent șocați și anxioși ai unei părți a clasei de mijloc globale care încearcă să-și mai afle rostul și să își păstreze onorabilitatea înainte de a se ralia tăcut sau nu marșului general al dreptei alternative (unii deja au făcut-o de ceva vreme!). Pentru cei atenți, 2016 vine doar ca un punct nevralgic într-o serie de evenimente deschise de criza din 2008, dublată de contextul deja autoritar post-9/11. Nu aduce în sine nimic nou, în sensul în care așa-zisele evenimente nu produc o ruptură reală în interiorul orizontului politic capitalist: din contră, tot ce fac e să continue și să aducă la suprafață contradicțiile și tensiunile inerente ce străbat plasa ideologică pe care acesta o trage deasupra realului. Ele doar devin vizibile și palpabile, ca resturile unei explozii, controalele la frontiere sau vopseaua de păr portocalie. Puși înaintea prezenței sale traumatice nu ne rămâne decât să fugim – o evaziune fie în spațiul confortabil și iresponsabil al unui „situația e dezastruoasă, dar nu serioasă” sau în încercarea de a construi o altă poveste, o altă plasă care să schimbe și să structureze o nouă realitate.

Dacă asta ar fi o soluție, ea trebuie supusă unui examen cât mai critic și mai riguros, care din nefericire trebuie să se înscrie sub semnul urgenței. O urgență care ne cere la stânga să ne întrebăm cât se poate de onest asupra lucrurilor care ne unesc și care despart și pe care 2016 l-a aruncat înaintea noastră. Să le luăm pe rând, știind că timpul nu mai are răbdare. Lista nu e exhaustivă, și formulările sunt abia schițate.

Că veni vorba de problemenle cu vecinii. Are stânga (și nu vorbesc doar de stânga „noastră”, ci de comunitatea invizibilă, transnațională care se definește ca progresistă, emancipatoare și uneori revoluționară) o interpretare critică a terorismului care să meargă dincolo de o simplă aruncare a proverbialei pisici moarte în curtea capitalului? Suntem capabili de o critică a obscurantismului care să se rupă de poncifele idpolitics și de lirica post și de-colonială? Mai serios, este o asemenea analiză posibilă fără a fi bântuită de spectrele rasismului? Cu privire la Brexit și Trump: cât și până la ce punct poate o mișcare progresistă să se afle de aceeași parte a baricadei cu forțele cele mai reacționare ale societății și să își păstreze, dacă nu puritatea, măcar crezul ideologic? Întrebarea e fundamentală și validă și în alte contexte în care opoziția la forțele globalizării aruncă împreună marxiști, New Age people, alternativi de toate felurile și alt-right. E cu atât mai importantă cu cât un val întreg de confuzionism abătut peste rețelele sociale de ceva vreme face un amalgam între stânga socială și dreapta valorilor (și a tradiției!) justificând tot soiul de bizarerii fascistoide. Iar mai apoi, până la ce punct este o asemenea poziție o strategie de urmat atâta vreme cât stânga e doar o umbră a ceea ce era în vremurile în care își permitea jocul marii politici fiind articulată în jurul unor partide ce puteau mobiliza sute de mii de membrii.

Evident că cele de sus sunt doar întrebări care punctează câteva din fundăturile teoretice și practice ale lui 2016. Ca să închei, îmi vine în minte un soi de parabolă. O istorie apocrifă a unuia din nenumăratele războaie austro-turce de la sfârșitul secolului 18 înregistrează bătălia de la Caransebeș în care două corpuri de armată austriece s-au luptat până la capăt unele împotriva altora și vreo zece mii de oameni au căzut morți. Cam așa și cu 2016. Dacă nu reușim să răspundem întrebărilor aruncate de acest an și confuziei generale, adică să ne orientăm, s-ar putea să ne trezim de partea cealaltă a baricadei, fără să știm măcar că suntem acolo.

Alex Cistelecan: Lungul an 2016

Aș spune că anul politic 2016 a început de fapt în vara lui 2015, odată cu încheierea farsescă a crizei grecești. Filmul accelerat al evenimentelor – cu mesajul clar al votului popular, de refuz al dictatului Troicii (61% Oxi) la referendumul din 5 iulie, și traducerea sa într-o capitulare completă a guvernului Syriza în fața creditorilor pe 8 iulie – a reprezentat nu doar ultima bătălie politică de relevanță din frontul deschis de criza din 2008, dar și epuizarea evidentă a oricărei posibilități de schimbare pașnică, „procedurală”, a corsetului neoliberal și a raportului inegal de forțe din interiorul Uniunii. De-atunci încoace, fluxul știrilor internaționale ne-a ținut mai mereu cu sufletul la gură, într-un fior nesfârșit și totuși alternant de pasiuni primare – panică, groază, compasiune, furie – care, tocmai în numele urgenței și impactului lor, n-au mai îngăduit răgazul de articulare și organizare necesar expresiei lor politice. Cumva, tocmai inerția ideologică și instituțională a establishmentului neoliberal, demonstrată cu vârf și îndesat în criza grecească, a făcut ca marile evenimente ale anului 2016 să se deruleze și să explodeze pe alte căi, și cel mai adesea la un nivel pre-politic – ceea ce nu le face deloc mai puțin grave sau însemnate, ci ne face pe noi mai muți și neputincioși în ce le privește. De la intensificarea nodului de războaie civile din Orientul Mijlociu, cu valul lor constant de victime și refugiați, a căror dramă e însă tot mai ocultată și, tacit sau explicit, justificată de atentatele tot mai dese din Europa, care pretind la rândul lor a justifica „geopolitic” încleștarea tot mai strânsă și postura tot mai belicoasă a imperialismelor mari și mici (american, rus, turc); la mișcările anticorupție ale claselor mijlocii, din Asia până-n America de Sud, care au ajuns să satureze spațiul public și la noi, și ale căror efecte de consolidare a neoliberalismului au devenit atât de evidente în lovitura constituțională de stat din Brazilia – și care pare să fi pecetluit sfârșitul experimentului bolivarian din America de Sud; până la seria de crăpături tot mai alarmante care apar în eșafodajul politic și discursiv, național și internațional al „democrațiilor liberale”, pleznind în victoria lui Trump, ascensiunea FN și AfD în Franța și Germania sau în dezbaterea care a însoțit Brexitul. Măcar în această ultimă privință, farsa referendumului grecesc a avut în anul 2016 un demn urmaș în alegerea lui Trump, protestul anti-sistem și anti-oligarhic de pretutindeni părând a se traduce politic după același mecanism de pură răstălmăcire și inversare (refuz, deci capitulare) inaugurat de Atena: o supărare și o mânie atât de legitime l-au ales, totuși, pe Trump și administrația cea mai omogen plutocrată din istoria SUA. În spatele scenelor, conivența obișnuită, dar parcă tot mai înghesuită (rata profitului oblige), dintre capital și administratorii săi politici ne-a oferit în 2016 unele din cele mai amuzante momente ale sale: vezi victoria trâmbițată de Cameron că a reușit să taxeze Google cu 3%, sau postura țeapănă a Irlandei, refuzând sus și tare să primească, ba chiar și să ceară, cele 13 miliarde de euro cuvenite din taxele Apple. În acest spațiu tot mai îngust de posibilă negociere politică a capitalismului, și în condițiile în care, chiar dacă o recesiune economică (pace Michael Roberts) nu e neapărat iminentă pentru 2017, efectele crizei din 2008 continuă să facă ravagii (vezi Italia, vezi situația tot mai dramatică dar de-acum ignorată din Grecia), rămâne să învățăm din istorie și să experimentăm pe propria noastră piele ce alte căi, extra-politice și regresive, mai există pentru a ieși dintr-o criză structurală și prelungită a capitalismului: segregare, fascism, război, barbarie… Din această perspectivă, pentru 2017, all options are on the table. Mai puțin, cum ziceam, cea politică.

Dan Neumann: Anul în care nu s-a întâmplat nimic

2016 este precum tranzitoriul prin definitie. Daca anii următori vor fi bogați în puncte de cotitură, abia atunci ceea ce s-a petrecut demn de rememorat, în anul deja încheiat, va ieși la suprafață ca fiind esențial. Creșterea economiei globale nu a fost tocmai remarcabilă în anul precedent, dar un anume optimism asupra dinamicii pozitive a profiturilor anticipate nu este de ocolit. Inegalitățile economice sunt la fel de strigătoare la cer ca întotdeauna. Europa de Est rămâne în continuare semicolonia capitalului vest-european. Statele Unite au trecut printr-o insubstanțială campanie prezidențială, în care deosebirile de idei dintre Hillary Clinton și Donald Trump au fost, la prima vedere, doar în materie de gusturi și valori personale. Nici genul nu pare să fi contat, semn că politica este hermafrodită. Acest spectacol MTV, pentru cetățeni maturi cu aplecări sadomasochiste, este golit de chiar tema politicii, care a ajuns apanajul deciziilor luate și plimbate prin coridoarele Congresului american. Moda tehnocrației este, de fapt, controlul nedemocratic asupra punctelor celor mai importante de conflict social de către o birocrație aservită și obedientă, obsedată, tot la nivel de spectacol, de falsa nonideologie a activității ei. Când economia nu merge atât de bine pe cât își doresc capitaliștii, aparatul de stat se transformă într-un banal releu de recalibrare a tensiunilor sociale, desigur, în primul rând, în folosul clasei dominante. Rezultatul este Donald Trump, varianta violentă a lui Hillary Clinton, cel a cărui violență strict discursivă este oglindirea furiei reale a americanului mediu. Donald Trump a ajuns vocea vrajbei americanilor medii, fără ca ceva să se rezolve în realitate. Compensarea se face la nivel de imaginație, iar conflictul se suprimă doar în mod ideal. Alegerile prezidențiale americane au și vocația unei piese de artă autentice, în care sublimarea contradicțiilor politice acute este realizată doar pentru moment. În schimb, armistițiile din 2016 dintre părțile americane și ruse, în care Siria este doar câmpul de bătălie și Bashar al-Assad dictatorul de vânzare, au arătat cum liderii ISIL numără printre ei ,,luptători’’ de origine caucaziană, cu pașaport american sau vest-european, gata să ofere sprijin financiar și logistică teroriștilor. Când teroristul este prins într-un conflict cu Rusia, orice ajutor vestic sau de la țările bogate din Orientul Mijlociu este mai mult decât binevenit.

În România, unde scena politică locală este doar forma caricaturală, îngroșată până la grotesc, a ceea ce se întâmplă în centrul Imperiului, anul 2016 a arătat că Uniunea Europeană preferă să conducă politic țara, fără ca de data aceasta să mimeze democrația, prin interpuși, vopsiți în tehnocrați, bieți arlechini ai stăpânilor lor de la Bruxelles sau Washington D.C. Această dedemocratizare a spațiului public are ca menire distrugerea sau minimizarea influenței politice a capitalului autohton, corupt și rudimentar, prea postsovietic și înlocuirea sa cu un tip de politica curată, de laborator, procedurală, exersată în felul în care se poata simula acumularea de capital pe cale onestă. Un furt legalizat este numai o nedreptate legitimă. O societate românească perfect occidentalizată, cum visează lacheii politici de la București și păturile prospere ale României, este una în care PSD-ul este la fel ca PDL-ul de acum câțiva ani, una în care măsuri administrative drastice se pot lua într-o situație generală de normalizare a anomaliilor. Bătălia se dă ca show public prin DNA, iar, în viața de toate zilele, în economia țării. În rest, devirusarea României este percepută de elita vestică și de mare parte din servitorimea sa din Parlament și Guvern sub forma lichidării oricăror asemănari sociologice cu dușmanul de la Est. Este logica globală redusă la conflictele meschine ale unui teritoriu marginal, colonizat, stând pe falia cu noul Imperiu rus, care se află într-o ascensiune deranjantă pentru Imperiul nostru americano-european. În spatele unor ciondăneli penibile dintre Cioloș și Dragnea, și alte musculițe din balta românească, bănuim chica lui Trump și chelia lui Putin. Este singurul semn al importanței noastre globale.

Florin Poenaru: Opacitate

Anul care a trecut a exacerbat o tendință deja afirmată anterior, cu precădere după 2008: mutarea politicii înspre dreapta radicală și chiar fascistă și, astfel, erodarea sistemului binar de partide (social democrații de centru-stânga, creștin-democrații de centru-dreapta) ce a dat substanța politicii în ultimii 30 de ani ai consensului de la Washington. Forțe populiste de dreapta, de diferite facturi, au ajuns la putere sau măcar în prim-planul politicii peste tot în lume – exemplele sunt prea cunoscute pentru a mai fi recitate încă o dată aici. Dacă social-democrația a fost făcută irelevantă în mai multe țări din lume încă de acum câțiva ani, în 2016 a venit rândul partidelor de centru-dreapta să fie afectate de ascensiunea dreptei radicale. Brexitul a destabilizat mai degrabă Partidul Conservator, iar victoria lui Trump a pus deopotrivă capăt Clintonismului, dar și modului tradițional de a face politică al partidului Republican. Ultimele vestigii ale consensului neoliberal au început astfel să fie date la o parte. E de așteptat ca 2017 să continue acest marș triumfal al dreptei radicale, alegerile prezidențiale din Franța și cele federale din Germania fiind un test important în acest sens.

Însă pe cât de clară a fost ascensiunea forțelor de dreapta în ultimii ani, pe atât de slabă a fost înțelegerea acestui fenomen atât pentru establishmentul centrist-neoliberal, cât și pentru ceea ce a mai rămas din stânga globală. 2016 va rămâne în istorie pentru orbirea forțelor mainstream, ce nu au fost capabile să înțeleagă, nici înainte, nici după survenirea lor, fenomene precum Brexit sau victoria lui Trump. Pe cât de șocați se declarau politicienii și comentatorii mainstream de aceste rezultate, pe atât de șocantă a fost pentru observatorii independenți mistificarea totală în care figurile neoliberale trăiesc. Cu cât susținătorii extremei drepte erau descriși de mediile mainstream drept inculți și încuiați, pe atât raportul cu realitatea a centrismului neoliberal devenea mai precar. Toată discuția despre post-truth și fake news mi se pare a fi o convenabilă evitare exact a acestei probleme: nu doar neînțelegerea, dar mai ales lipsa instrumentelor necesare pentru a înțelege ce este această extremă dreaptă în ascensiune și cine sunt susținătorii acesteia din partea centrului neoliberal. Interminabilele discuții dacă Trump este sau nu un fascist (și dacă acesta se compară cu cel al lui Hitler) – discuții întreținute nu doar de istorici conservatori îndrăgiți de media mainstream precum Tymothy Snyder, dar și de publicații de stânga precum Jacobin – au arătat de fapt că forțele centriste și progresiste nu sunt pregătite să înțeleagă, cu atât mai puțin să se mobilizeze împotrivă, noul val de mobilizare de dreapta. Dar ar fi trebuit să fim preveniți: ascensiunea lui Orban în Ungaria sau a PiS în Polonia, evenimente de avangardă central-est europeană față de ce s-a întâmplat în 2016 în vestul Europei și în SUA, au fost la rândul și la momentul lor neînțelese drept aberații regionale, nu semnale ale politicii viitoare.

Așadar 2016 a marcat o intersecție complet nefastă: pe de o parte lipsa de clarviziune și înțelegere a centrului neoliberal aflat la capătul forțelor sale politice și ideologie; pe de alta o insurgență de extremă dreapta a cărei principală forță este exact cocktailul de idei și politici pe care îl prezintă. Victima acestei întâlniri a fost nu atât adevărul, cât rațiunea. Cei câțiva care au ales această cale (refuzând așadar solidarizarea cu vreuna dintre tabere), de regulă de stânga, au fost în continuare marginalizați și excluși. Este exact dispunerea de forțe ce va caracteriza și anii ce vor veni.

O altă trăsătură importantă a lui 2016, care nu mi se pare că a fost suficient de mult subliniată, a fost subordonarea politicului de către serviciile secrete, sau altfel spus, rolul din ce în ce mai ridicat jucat de acestea în politică. Nu e vorba aici doar despre România, unde pe cât sunt de revoltătoare suspiciunile privind această problemă, pe atât de puțină atenție instituțională li se acordă. În 2016 a devenit o problemă globală. Alegerile din SUA au fost poate momentul culminant al implicării serviciilor secrete (fie naționale, fie străine) în politică, dar anul trecut a oferit o serie întreagă de momente în care dincolo de evenimentele politice se simțea (sau se presupunea) o influență ocultă. Lovitura de stat din Turcia a fost un astfel de moment (prefațată de o serie de atentate în Istanbul și Ankara ce păreau cusute cu ață albă), dar și suspendarea Dilmei Rousseff în Brazilia în urma unui puci în Parlament. Să ne amintim totuși că anul 2016 a debutat cu scandalul atacurilor din Cologne, un eveniment bizar ce nu a fost elucidat nici până azi. La o scară mult mai mică, puțină lume își mai amintește poate de ”atentantul terorist” de la Budapesta cu doar o noapte înaintea referendumului privind excluderea refugiațiilor.

Problema aici nu e pericolul de a cădea în diverse teorii ale conspirației ci faptul că exercitarea puterii în sine apare ca o teorie a conspirației, ca o cabală bine organizată împotriva oamenilor de rând. Este exact terenul pe care a înflorit extrema dreaptă și ceea ce contribuie la perpetuarea acesteia. Altfel spus, nici nu e nevoie să existe într-adevăr o influență reală a serviciilor secrete, e important să existe măcar această percepție că există ceva mai ascuns dincolo de politica ca atare.

Ascensiunea extremei drepte pe de o parte, ascensiunea serviciilor secrete pe de alta. Anul 2016 a fost anul opacității.

 

Costi Rogozanu: 2016 a însemnat…

Ne-am mai călit și mai mult în violență, nu doar cu atentate. Transmisii live pe facebook cu omorul din Siria. În viitor ne vom putea alege singuri dronele probabil ca să vedem bombardamentul live după preferințe. După fuga refugiaților, omorul și disperarea au continuat mai ”live” ca niciodată.

Discursul despre finalul ”epocii păcii” e și el din ce în ce mai normalizat. Poezia sună cam așa: scârțâie epoca globalizării, scârțâie poezia elitelor liberale, scârțâie hegemonia SUA. Ori salvăm elitele așa cum sunt ele (sau credem pe cuvânt narațiuni din ce în ce mai fisurate și, eventual, renunțăm la vot, că oricum facem numai prostii), ori se va prăbușit tot.

Violența de discurs în zona extremei drepte s-a normalizat și ea. Exista un proces de cool-ificare a conservatorismului. Minunea s-a întâmplat. Avem alt-right-iști care folosesc cu cinism toate formele de autoviralizare. Avem personaje pop cool cu discurs ultraconservator, vezi Young Pope, un serial atât de cool că mesajul nu contează (ya, right). Avem, evident, Brexit, Trump, LePen care aduc în limbajul politic de zi cu zi din ce în ce mai multe chestiuni ”interzise”. O clasă de mijloc înfricoșată și cu reflexe binecunoscute de xenofobie și intoleranță e încurajată să se apere singură cu orice mijloace. ”Singură”, e un fel de-a spune. Ani de zile , inhibarea oricărei forme de coagulare a unei rezistențe din zona angajaților sau a păturilor precare a produs asta, cam ăsta e adevărul postadevărului. Când bagi bani ”civici” numai în fragmentarea minorităților, descurajezi orice efort politic de rezolvare a prăpăstiilor sociale, până la urmă vei avea tot o pătură a clasei de mijloc mai agresivă. Reflexul antielite este pus mai ales pe seama celor de la baza piramidei deși nu e clar deloc că lucrurile ar sta așa. Cine mai are de apărat patrimoniu chiar cu prețul unei conduceri autoritare, plutocrate, cine a invidiat în secret mâna de fier a lui Putin de intervenție și protecție pentru afacerea de interes național? Destui plutocrați din Vest și mase de aspiranți la firimiturile de pe mesele lor. Democrația încurca încă din perioada salvărilor postcriză, deși salvarea băncilor și alte ajutoare pentru privilegiați au mers totuși uns. Dacă ne apucăm să compărăm creșterea inegalităților cu mișcări precum occupy-indignados, ne cam apucă depresia. Dacă ne uităm și la campaniile cu postaadevăr și la discursul tip antiteleorman la scară globală, ne putem da seama că ce a explodat e tocmai ignoranța elitelor, mai mult decât a redneckșilor.

Dinspre stânga a tot crescut dorința de a redescoperi un populism bun, au apărut poziționări pro-Brexit sau prea avântat anti-Clinton, involuntar de aceeași parte cu dreapta. Dar Clinton însăși era atât de nefrecventabilă încât nu prea aveai cum s-o mai aperi de Trump când priveai nu doar discursurile pro-război, dar și toată tevatura post adevărului, de fapt o uriașă mașinărie de propagandă democrată căzând cu zgomot sub apăsarea propriei greutăți.

Cea mai bună formulare pentru ce s-a întâmplat cu discursul public am găsit-o în noua carte a lui Groys, Under suspicion: „If a liberal wants to appear sincere, he should advocate conservative positions among his liberal friends. But if a conservative wants to appear sincere, he should present himself as a liberal among his conservative friends. But if the liberal always and exclusively advocates liberal positions and the conservative always and exclusively conservative ones, then this sounds hypocritical, banal, or even mendacious.”. Am avut victime ale acestui efort continuu de autentificare și la stânga anul ăsta, explorări prin jungla conservatorismului, vânători de ”acord al majorității” ca voce a poporului.

Streeck a aruncat bomba pesimistă pe final de an prevazând în interviuri larg shareuite barbarie și cădere lentă a capitalismului care va duce la garduri, ziduri și plutocrație. Deci, la stânga avem depresie, puțin cinism sau reverii machiavellice despre cum poți recâștiga masele călărind chiar deturnările dreptei în rândul maselor frustrate. Sigur, dacă ne uităm la Sanders sau Corbyn constatăm că părți importante din partide mari sunt trase din nou mai la stânga. Speranțe sunt, numai să nu pierdem pe drum predicate esențiale.

În fine, torrenții au fost făcuți aproape praf. Watchonlineul căcăcios a preluat puterea.

Iar uberizarea angajaților continuă să facă ravagii și prin viețile unora și prin creierele altora.

La mulți ani.

Ciprian Șiulea: Victoria tehnocratismului

În România, 2016 a fost, evident, anul guvernării tehnocrate. Însă, chiar dacă Victor Ponta a luat o decizie politică bună (cum lasă să se înţeleagă acum scorul alegerilor) cedînd imediat la presiunile străzii şi ale preşedintelui, instalarea guvernului Cioloş rămîne una complet abuzivă. Această instalare a fost posibilă datorită unei exacerbări a retoricii anticorupţie, grefată pe cea antipesedistă: am avut astfel la lucru cele mai puternice două ideologii ale tranziţiei, anticomunismul (antipesedismul compulsiv fiind o faţetă/reşapare a acestuia) şi anticorupţia. (Există şi o culme a ironiei aici, şi anume că DNA, care a dat două NUP-uri pe dosare în care pompierii recoltau donaţii de la firmele inspectate, consfinţind astfel suspendarea oricărei funcţii reale de inspecţie a acestora, e mai vinovat decît guvernul Ponta pentru tragedia din Colectiv.)

Însă marele succes în alegeri al PSD se dovedeşte a fi mai mult aparent. În ciuda scorului uriaş, PSD a numit un guvern mai degrabă tehnocratic decît politic. Presiunea tehnocratismului, ca formulă de guvernare care diminuează drastic influenţa partidelor şi supune decizia politică mai direct faţă de capital şi clasa mijlocie, a devenit atît de mare încît scorul la alegeri nu mai contează prea mult. Desigur, tehnocratismul, ca nou sistem politic construit pe ideologiile dominante ale tranziţiei – anticomunism, anticorupţie, antipolitică – are nevoie de noi intermediari în locul partidelor: aceştia sînt o serie de instituţii precum serviciile secrete şi parchetele, în principiu publice dar acum din ce în ce mai ideologizate şi politizate, şi nivelurile înalte ale birocraţiei – dar şi mobilizarea străzii şi, într-un fel, chiar şi discursul însuşi.

Nu e o întîmplare că ascensiunea tehnocratismului vine după o serie de cîţiva ani de proteste majore, celebrate de superba noastră societate civilă (parte a ei acum înregimentată politic) ca „trezire a României”, în realitate o mişcare de apropriere şi mai directă a puterii politice în beneficiul clasei de mijloc şi al capitalului şi în dauna sectorului tot mai larg al celor sărăciţi, lipsiţi de servicii publice şi în general împinşi în afara societăţii. Sistemul nostru politic, în care, din diverse motive şi prin diverse mecanisme, votul marginalilor era expropriat sistemic, făcea deja asta (ca şi sistemele politice din Occident), dar se pare că nu suficient, aşa că tehnocratismul a venit să ofere un plus de rapiditate şi directeţe. Astfel, dacă Trump a dat o „lovitură de stat” în beneficiul marelui capital şi (probabil) al unei clase de mijloc tot mai afectate, a făcut-o perfect în limitele democratice ale sistemului de vot, chiar dacă a folosit o retorică virulent populistă şi şovină, în timp ce la noi tehnocratismul din cauza căruia nu mai poţi să faci guvern politic indiferent ce scor electoral ai a dat o lovitură politică în afara sistemului de vot, pe baza „instituţiilor” şi a străzii.

Rămîne de văzut dacă acest sistem politic va avea o durată de viaţă lungă. Soliditatea formulelor parademocratice din Ungaria sau Polonia ne reaminteşte că, în siajul retoricii infantilizante despre democraţie de după căderea comunismului, tindem să avem prea multă încredere într-o democraţie generică şi „naturală”, cu mare putere de regenerare. În orice caz, situaţia actuală – ca şi în Anglia sau SUA, Grecia sau Spania – oferă şansa măcar de a încerca o construcţie la stînga social-democraţiei de a treia cale. Însă în România ar fi bine să se înţeleagă că simpla vehiculare a unor principii ideologice generice de stînga nu (mai) e suficientă pentru o astfel de construcţie – pe lîngă asta, e nevoie de o poziţie politică foarte clară faţă de formele locale ale ideologiilor amintite – anticomunism, anticorupţie, antipolitică, tehnocratism, austeritate etc. etc. De acolo pleacă totul, de acolo ar trebui pornit.

Ovidiu Țichindeleanu: 2016: An al saturației ideologie – an pre-revoluționar?

2016 a accentuat declinul supremaţiei occidentalismului. Şi nu e vorba doar de dispariţiile lui Prince, David Bowie, Leonard Cohen, George Michael. Legitimitatea hegemonului global, a modelului democratic exportat de SUA în întreaga lume a fost pusă în 2016 serios sub semnul întrebării. Dacă ultimul discurs al lui Barack Obama continua să vorbească frumos despre “spiritul născut din iluminism care ne-a făcut să fim această putere economică“, ultimul scandal, legat de posibila implicare a Rusiei în alegerile prezidenţiale SUA, nu a făcut decît să aducă la vizibilitate limite interne iar, pe plan extern, a readus în discuţie faptul că SUA a intervenit în cel puţin 81 de alegeri străine după cel de-al doilea război mondial, după cum confirma recent senatorul republican Thom Tilis (fără a include aici loviturile de stat şi intervenţiile militare). Duelul electoral murdar între Clinton şi Trump, expus şi lăbărţat timp de un an de zile pentru a satisface necesităţile de show ale industriei culturale şi elitei politice, nu a făcut decît să defavorizeze modelul american de democraţie şi să expună unei largi audienţe caracterul sistemic al luptei elitiste între grupuri de interese, dar şi, pe acest fond, a generalizării politicilor antisociale şi violente, a rasismului şi militarizării poliţiei americane. La apogeul luptei electorale interne, serviciile au devenit tot mai vizibile în sfera publică a SUA, iar notorietatea de azi a serviciilor nord-americane aminteşte de atitudinea generalizată faţă de servicii de la sfîrşitul anilor 1980 din fostul bloc socialist. S-a generalizat percepţia populară despre statul autoreferenţial, secret, profund înstrăinat de popor, preocupat doar de balanţa raporturilor interne de putere între grupuri de interese, aparate ale statului şi agenţi politici; păstrînd proporţiile, această autofagie a statului capitalist, întors cu spatele la oameni, e reprodusă azi şi în România. În orice caz, implicarea publică internă şi contradicţiile între diferitele agenţii arată un grad mărit de instabilitate internă a hegemonului global. În acest context al fragilităţii statului, se poate remarca şi întrepătrunderea între capitalism, industria culturală şi stat. De pildă, Amazon şi Washington Post au acelaşi proprietar, iar din 2016 Amazon a devenit furnizorul oficial de servicii internet pentru toate cele 17 agenţii de securitate ale Statelor Unite. Această întrepătrundere nu a dus însă la o clarificare a “mesajului”, ci dimpotrivă. La nivel global, în urma modurilor de raportare a “crizei refugiaţilor”, a războaielor din Orientul Mijlociu şi a alegerilor SUA, industria culturală liberală a intrat într-un nou val de pierdere a credibilităţii, la niveluri apropiate de cele de la începutul anilor 2000, în contextul colportajului de atunci la războaiele de invazie în Orientul Mijlociu. Spre deosebire de anii 2000, astăzi lipseşte însă, deocamdată, mobilizarea socială transnaţională. În continuarea ştirilor despre posibila interferenţă a Rusiei în alegerile americane, ştirile false despre “ameninţarea rusească” publicate chiar de Washington Post, preluate şi răspîndite mai apoi de mai toate instituţiile media liberale (inclusiv New York Times şi The Guardian) au promovat o escaladare a retoricii antiruseşti. Mai toate ştirile WP au fost retractate chiar de ei înşişi: povestea despre atacul rusesc împotriva rețelei electrice; povestea despre serverul dedicat de comunicaţii între Trump şi ruşi; povestea despre ruşi ca sursă a “ştirilor false” (fake news). Desigur, există un dezechilibru imens între ştirea de senzaţie şi retractarea acesteia. Această escaladare, pe fondul gesturilor paşnice ale NATO în Europa de Est, reprezentate prin tancuri şi rachete, şi a contra-propagandei şi succeselor unor politici la fel de partizane pro-ruse, în părţi din Europa de Est, nu e deloc liniştitoare.

De asemenea, accentuarea rasismului occidental, în special în Anglia şi ţările scandinave (mai ales Danemarca), percepţia dezastrului provocat de intervenţiile occidentale în Libia şi Siria, şi, pe de altă parte, noul acord între Rusia şi Arabia Saudită cu privire la producţia de petrol şi luptele din Aleppo – toate acestea au constituit posibile momente de turnură. Victoria din Aleppo a coaliţiei între guvernul sirian, Iran şi Rusia, marchează un moment de răscruce în istoria contemporană ce a fost marcată în ultimele trei decenii de războaiele de invazie occidentale în Orientul Mijlociu. Să fie clar: a recunoaşte această victorie nu înseamnă a fi de partea celor care au repurtat-o. Sigur că între rebelii înarmaţi şi antrenaţi de occident nu au fost doar fundamentalişti islamici, ci şi antiautoritarişti autentici, inspiraţi de primăvara arabă, care se revoltau împotriva dinastiei Assad, însă războiul în sine nu a fost doar un război civil, ci o continuare cu alte mijloace a războaielor de invazie şi ocupare din Irak şi Afghanistan, a politicii imperialiste, antidemocratice, a “schimbării de regim”. Această turnură a războiului, laolaltă cu conferinţa între Rusia, Turcia şi Iran, neîmpiedicată de asasinarea ambasadorului rus la Istanbul, marchează o potenţială schimbare la nivel politic şi militar. În ceea ce priveşte România, ea pare a fi nepregătită să răspundă suveran acestei turnuri; bunele relaţii predecembriste cu Orientul Mijlociu şi lumea arabă au fost afectate sau chiar distruse tocmai de politica pur occidentalistă şi rasismul postcomunist; de acest adevăr nu se poate scăpa, chiar dacă poporul român nu a fost consultat cu privire la participarea la războaiele de invazie occidentale, graţie modificărilor aduse Constituţiei în 2003. La nivel economic, acordul petrolist între Rusia şi Arabia Saudită, summitul de la Goa între Rusia şi India, noul memorandum al pactului Shanghai (prin care India şi Pakistan se alătură grupului format de Rusia, China, Kazahstan, Kîrgîstan, Uzbekistan şi Tajikistan), stabilirea Noii Bănci de Dezvoltare (NBD) în 2016 şi chiar numirea lui Agustín Carstens, fostul guvernator al Băncii Mexicului, ca manager general al băncii băncilor centrale (BIS, Bank for International Settlements) – primul lider BIS care provine dintr-o ţară cu “economie în dezvoltare” – pot fi considerate indicatori ai tendinţei globale de dezvrăjire de eurocentrism şi standardele occidentale, dar într-o direcţie foarte diferită de cea propusă de stîngile din America Latină, profund afectate în 2016. Terenul cultural, domeniul cunoaşterilor şi politicilor pe care aterizează această dezvrăjire e încă în dispută şi nu aparţine deloc stîngii în mod aprioric. Etno-naţionaliştii şi suveraniştii “statului adînc” predomină această discuţie, în care gîndirea decolonială radicală propune alte opţiuni. Cu toate acestea, e încurajator că în 2016 pînă şi la BIS se vorbeşte de “necesitatea de a calibra local standardele internaţionale”.

Aşadar 2016 a fost un an în care, după deceniile postcomuniste de triumf al TINA şi a fundamentalismului pieţei, pînă şi dreapta a început să admită că, într-adevăr, capitalismul nu e nici pe departe ”cel mai mic rău”. Panamaleaks au confirmat şi în 2016 amploarea şi caracterul structural al criminalităţii financiare globale, că nu există “capitalism civilizat” iar teoria “trickle down” e doar ideologie distilată. În 2016, pînă şi fundaţia familiei Rockefeller a denunţat practicile Exxon, adică a companiei create de însuşi Rockefeller. În 2016, pînă şi FMI a recunoscut că politicile sale de austeritate au creat un dezastru antisocial, iar Banca Mondială că principala cauză economică a crizei mondiale e nivelul istoric fără precedent al îndatorării şi în primul rînd îndatorarea internă a ţărilor occidentale. Cu toate acestea, în continuare nu există un FMI şi pentru ţările occidentale, pentru “economiile avansate”, ci doar pentru ţările nonoccidentale. Dar problema începe să se pună. Problema nu e recunoaşterea limitelor şi tendinţelor distructive ale capitalismului, care ameninţă viaţa întregii planete, ci curajul de a face altceva decît adoptarea de poziţii cinice în urma recunoaşterii. Pentru stînga lecţia ar trebui să fie clară (din nou): acceleraţionismul, inclusiv sub forma apărării apriorice a moştenirii iluministe, nu e decît o speculaţie occidentalistă. (Dealtfel, contactul lui Zizek în 2016 cu teoria critică nonoccidentală, cu “criza refugiaţilor” şi fenomenul Trump, au constituit momentele cele mai slabe din cariera teoreticianului sloven). Contradicţiile interne ale capitalismului şi tendinţa sa monopolistică nu duc de la sine la prăbuşirea sa; capitalismul continuă să domine sistemul-lume datorită acumulărilor precedente şi colonialităţii, puterii ideologice şi forţei militare. Or, pentru industria armamentului, 2016 a fost un an de boom, cu Statele Unite şi Marea Britanie mari lideri globali. 2016 a fost şi anul în care gigantul global Bayer a cumpărat gigantul global Monsanto. Criza sistemică a capitalismului nu a schimbat deloc diviziunea internaţională a capitalului. De aceea, pe fond aniversar, e foarte probabil că ideea revoluţiei se va întoarce în 2017. Va tinde însă şi realitatea către ea?

La semi-periferie, în România, alegerile din 2016 şi guvernul Grindeanu marchează totuşi, potenţial, sfîrşitul unui proces politic început de jos în sus în 2012 şi, astfel, un nou început. Într-un sens, toate guvernele care au urmat protestelor populare la nivel naţional din 2012-2013 au fost temporare şi cu exerciţiu limitat, de la stabilitatea de faţadă a guvernelor Ponta la lipsa de caracter politic a lui Cioloş. Este însă acesta cu adevărat un nou început, care ar prinde din urmă, în sfîrşit, dezvrăjirea populară de sensul tranziţiei postcomuniste, articulată atît de clar în 2012? Va avea PSD-ul curajul ideologic să articuleze politic, la nivel local, tendinţele globale şi sensul adevărat al dezvrăjirii locale? (Fiindcă victoria electorală categorică s-a petrecut doar pe fondul sistemic al scăderii prezenţei populare la vot). Vor şti forţele opoziţiei să îşi articuleze diferenţa prin alternative reale? Semnele sînt îndoielnice. E clar însă că, şi pentru stînga formală, şi pentru dreapta, începe să fie tot mai clar că sînt necesare deopotrivă o formă de redistribuţie a bogăţiei şi o formă de articulare a desprinderii de eurocentrism. Desigur, nici comunismul, nici decolonialitatea nu sînt admise în cadrele discuţiei despre aceste două necesităţi fundamentale. După 2016, naţionalismul e însă din nou subiect de discuţie, iar naţionalizarea unor industrii are şanse să devină un subiect de discuţie (deşi nu la nivel local). Iar dreapta e de fapt cea mai aproape de a deschide această discuţie: la nivel regional, toate partidele mari de stînga s-au situat de fapt la centru-dreapta, iar statul a fost preluat în destule instanţe de oligarhi capitalişti cu putere şi funcţii politice. Din păcate, în semi-periferiile care continuă să internalizeze marile contradicţii globale, distanţa între suveranitatea populară şi aparatele statalităţii tinde să crească. Cine va avea pragmatismul să revendice, într-un an aniversar revoluţionar, o agendă socială reală, acordînd prioritate recompoziţiei sociale şi economiilor durabile noncapitaliste, împotriva priorităţilor de recompoziţie a capitalului local şi de aliniere la politici hegemonice?

 

2 Responses to Bilanț 2016

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.