Avem oare nevoie de stînga în România? (I) Intelectualii şi Puterea

În textul acesta voi încerca să problematizez una din temele care mă preocupă şi pe care o consider de mare actualitate. Întrebarea de plecare este următoarea: Avem nevoie de stînga în România? Voi încerca să răspund la această întrebare pornind de la analiza situaţiei culturale, politice, sociale şi economice în care se află România postcomunistă. După cum spuneam, este mai degrabă o problematizare şi nu o încercare de soluţionare. Voi încerca să dau nişte direţii şi voi structura răspunsul meu pe trei mari coordonate. Problema stîngii în spaţiul intelectual românesc (I), problema stîngii în spaţiul politic românesc (II) şi problema stîngii în zona social-economică din România. Voi începe cu problema stîngii în spaţiului intelectual românesc pornind de la premiza că mediul intelectual este cel care ar trebui să fie principalul motor al dezbaterilor, al spiritului critic şi al producerii de idei, de direcţii politice şi ideologice, de principii pe care trebuie să şi le asume şi cu care să fie consecvent şi coerent. Voi porni de la o cartografiere a situaţiei şi de la cîteva cazuri concrete.

Cum este percepută stînga?

Am mai povestit această întîmplare care mi se pare o ilustrare perfectă a ceea ce se întîmplă în România la acest capitol: cum este percepută stînga de establishment-ul cultural român? 

Acum cîţiva ani am fost invitat la o dezbatere pe tema „stîngii în România” la NEC (Colegiul Noua Europa), instituţie care a devenit un fel de think tank al dreptei româneşti. Nu mai reţin cum suna titlul exact al dezbaterii, însă cuvinte precum „Marx” şi „stînga” erau prezente tot la cîteva fraze. Două opinii (care de fapt sînt trei) legate de „problema lui Marx şi a marxismului” (şi a stîngii în general) reveneau permanent în discuţie.

  1. Prima, deseori întîlnită în mediul intelectual de pe la noi, a fost formulată cu această ocazie de domnul Andrei Pleşu. În stilul dumnealui şarmant, cu o fină ironie, cu mult umor, cu aerul său blînd al unui înţelept din Levant ne-a explicat celor 3-4 „stîngişti de serviciu” pe care trebuie să-i aibă neamul, ceea ce marea parte a gînditorilor de dreapta de faţă ştiau deja, şi anume că „marxismul şi stînga” sînt o problemă de vîrstă. Argumentul forte: prietenii din Germania ai domului Pleşu, ţara de obîrşie a marxismului, mari stîngişti în anii `60, sînt acum nişte respectabili burghezi. Deci, „stînga trece cu vîrsta”. Stînga ar fi un soi de acnee juvenilă.
  2. A doua opinie îi aparţine unui alt popular intelectual român, Gabriel Liiceanu. În stilul dumnelui tragic, cu un aer puţin apocaliptic, ne-a explicat că „Marx este un autor care omoară” şi că „marxismul vrea să-i ia dumnealui micul apartament, proprietate privată”, iar proprietatea, după cum se ştie de la Adam şi Eva, „e sfîntă”. Citatul poate nu este exact, însă acesta este sensul. După acea întîlnire, am rămas puţin descumpănit: dacă la NEC, care nu e şcoală de partid sau de produs miniştri, cum spun gurile rele, ci o respectabilă instituţie academică de studii avansate e tratat astfel subiectul cu pricina, atunci ce pretenţii mai putem avea de la ceilalţi.
  3. Şi o a treia opinie care circulă în folclorul intelectual românesc spune că „pe Karl Marx îl citesc numai frustraţii, resentimentarii şi proştii“ (Mircea Mihăieş în Evenimentul zilei). Cam acestea sînt relaţiile establishment-ului cultural românesc cu stînga.

 Eu cred ca ar trebui să depăşim acest „specific naţional” de abordare a stîngii şi a marxismului. Am putea porni de la un principiu simplu cu care putem cădea de acord: stînga (dar şi marxismul) nu este un domeniu al biologiei, al ştiinţelor naturale, al patologiei sau un fenomen al naturii. Marx este un gînditor care a scris cîteva cărţi importante şi nu trebuie să fii specialist în marxism ca să ştii că el nu a scris un tratat despre cum să ţi se ia BMW-ul şi vila de la Mogoşoaia, date de Dumnezeu. Marxismul şi gîndirea de stînga nu reprezintă deci un domeniu al viruşilor: nu se ia, nu se molipseşte, nu se moare din cauza lui, ci e un simplu domeniu al reflecţiei. Nu e un secret că în orice universitate importantă din lume, Karl Marx, alături de nume respectabile precum Adam Smith, David Ricardo sau Max Weber, face parte din curriculă. Carţile lui Marx nu ar trebui să fie obiect al urii sau iubirii noastre.

 Cred că prima teză de la care ar trebui să pornim şi cu care toată lumea care face un minim exerciţiu de reflecţie şi deschidere ar putea cădea de acord ar fi: Stânga, ca şi dreapta, sunt moduri de reflecţie, nu boli mintale.

 Clasa intelectuală, între imposibilitate critică şi putere

Iarăşi voi prelua o temă mai veche pe care doar o voi actualiza şi despre care am vorbit pe larg în Ultimii eretici ai Imperiului. Tradiţional, intelectualitatea română nu are nici un apetit faţă de gîndirea de stînga. Stînga a fost şi este tratată ca o „gîndire de ocupaţie“. Intelectualitatea română are cîteva trăsături esenţiale, trăsături care, dealtfel, se regăsesc la multe ţări din Europa de Est: intelectualitatea lucrează pe un principiu corporatist de la construcţia reţelei pînă la principiile de funcţionare. Intelectualitatea română a avut nu numai rolul unei autorităţi în domeniul cîmpului cultural, cît mai ales, pretenţia unei autorităţi morale. În România comunistă, chiar şi în perioadele de represiune maximă, cînd exista un număr mare de intelectuali parveniţi, societatea ştia care erau „adevăraţii intelectuali“. O bună parte din ei trăiesc încă din aura creată în acea perioadă şi repusa acum pe o filieră de descendenţă interbelică. Însă, prin toate acestea, intelectualitatea nu a făcut decît să se pună într-o poziţie de impostură care o delegitimează. Impostura constă în faptul că, deşi în viaţa privată avea o atitudine critică faţă de regim, în viaţa publică accepta tacit (sau nu) privilegiile oferite de regim, fără a încerca o atitudine critică faţă de acesta. În perioada postcomunistă însă, ea a reuşit să-şi dovedească de o manieră exemplară ineficienţa sau, vorbind în termenii noii ideologii, ea a devenit neproductivă şi neprofitabilă.

Mai întîi, nu a reuşit să contribuie la crearea unei opoziţii funcţionale, a unui discurs critic eficient şi a unei societăţi civile, totul reducîndu-se la gesturi de tip „pupat piaţa Universităţii“ sau la însuşirea tehnicilor de consum de fonduri occidentale. Iar în al doilea rînd, odată cu venirea la putere a celor din „tabara noastră“, ineficienţa s-a dovedit falimentară: a acceptat posturi de conducere în orice condiţie/condiţii, a renunţat total la discursul critic, a făcut jocul delegitimant de susţinere a puterii de pe poziţiile unui intelectual „critic“, făcînd parte, în acelaşi timp, din structurile ei. Puterea financiaro-politică a înţeles foarte repede strategiile de poziţionare oportună a intelighenţiei şi a jucat cu ea această carte. Aşa că i-a oferit remunerări simbolice şi financiare, fiind de fapt foarte puţin interesată de adevaratele probleme ale culturii, educaţiei, cercetării etc., dovadă bugetele execrabile alocate acestor domenii.

Unul din principiile tari ale establishment-ului intelectual românesc (voi da mai jos exemple concrete), de factura corporatistă, se regăseşte în modul în care el reuşeşte să se grupeze şi să ia atitudine (sau sa tacă) cînd în joc sînt „oamenii noştri“. Indiferent de situaţie, cînd „oamenii noştri“ din politică sau din lumea culturală sînt în pericol, facem mobilizarea generală pentru cauza trustului Intelectualitatea română. Iar greşelile, deseori flagrante, ale „oamenilor noştri“ fie le trecem cu vederea, fie le găsim o scuză, căci supoziţia „de beton“ a corporaţiei intelectuale este: indiferent ce fac, ei sînt de „partea cea bună“. Iar partea cea bună sîntem, fireşte, „noi“.

Şi mai există acel „anticomunism postfactum” feroce care a devenit arma preferată a establishment-ului cultural românesc. Opinia mea faţă de acest gen de abordare e destul de clară şi am spus-o de nenumărate ori. Chiar dacă discursul anticomunist actual deţine multe adevăruri, trebuie să ţinem cont că declararea publică a acestor adevăruri este bazată pe impostură, fiindcă sînt rostite şi asumate într-o vreme în care nu mai poate îndeplini o funcţie critică, ba mai mult, el deturnează scopul, rolul şi problematica discursului critic însuşi. Astăzi, în loc să interogăm, noi condamnăm şi denunţăm, în loc să cercetăm şi să analizăm efectele vechii ideologii asupra societăţii actuale, noi construim o contraideologie. Ideologiei comuniste dispărute i se opune o nouă ideologie: anticomunismul. E o ideologie ce nu presupune risc, ci doar profit. E un discurs care nu mai are rol critic, ci e doar o marfă care se vinde bine. Marea tragedie a intelighenţiei române este faptul că prin astfel de gesturi ea se delegitimează, iar odată cu discuţiile în jurul comunismului, totul se reduce de fapt la o singură problemă esenţială: incapacitatea intelighenţiei de a lua poziţie critică faţă de puterea şi ideologia dominante ale momentului, oricare ar fi acel moment.

Ar trebui poate să ilustrăm cu cîteva exemple.

  1. Întîlnirea din aceste zile dintre scriitoarea Herta Müller şi Gabriel Liiceanu este exemplară ca imagine a ceea ce se întîmplă la noi în eşaloanele de vîrf a inteligenţiei. Replicile formulate de Herta Müller grupului de intelectuali reprezentat de Gabriel Liiceranu şi care domină piaţa culturală românească „de tranziţie” spun exact ceea ce afirmam mai sus. Voi trimite direct la reportajul lui Adrian Schiop din România Liberă, care ilustrează perfect situaţia.

În dialogul dintre Herta Müller şi filosoful Gabriel Liiceanu, mărul discordiei a fost angajamentul politic inconsistent al intelectualilor români în comunism, care, chiar dacă au refuzat să laude şi să sprijine sistemul, nici nu au îmbrăţişat vreo formă deschisă de protest politic. Pentru Liiceanu, elita intelectuală s-a opus sistemului refuzând să-şi „prostitueze cuvintele” şi să scrie cărţile propagandistice pe care regimul le vroia: „Unii dintre noi am avut naivitatea să credem că aveam un angajament politic. Dar acum aflăm de la dvs. că acest mod de a nu ne prostitua cuvintele a fost prea puţin, că el nu a fost un angajamant politic, ci un vinovat apolitism”. Răspunsul Hertei Müller a venit sec, sprijinit pe comparaţia cu ţările din centrul Europei, unde s-au înregistrat mişcări de protest chiar şi în sânul Bisericii şi unde „au fost mai mulţi oameni care au spus ceva împotriva regimului. În România, dacă vrei să vorbeşti de dizidenţă, nu ai ce să spui, decât, eventual, că nu a fost dizidenţă organizată. Radu Filipescu, preotul Calciu, Paul Goma au fost lăsaţi singuri, cine i-a sprijinit? Protestatarii au fost prea puţini şi cine şi-a ridicat capul a fost lăsat singur”.

Concluzia scriitoarei este necruţătoare: rezistenţa prin cultură a intelectualilor este vorbă în vânt („când eu am avut probleme cu dictatura, cei mai mulţi au tăcut”), iar duritatea dictaturii în România se datorează şi intelectualităţii care s-a refugiat în cultură, păstrându-şi astfel o foarte confortabilă neutralitate politică. „Ce vreţi dumneavoastră să laud mi se pare prea puţin, n-am ce să spun. Este o modalitate de a rămâne onest personal, să nu te murdăreşti, dar nu a fost ceva împotriva dictaturii, care să deranjeze clanul de ceauşişti şi securişti. Dacă ar fi fost foarte mulţi care să deranjeze această dictatură, ea nu ar fi putut să se facă tot mai sinistră. Până la urmă, nimeni din Est nu a umblat cu maşina de scris la poliţie ca noi, care trebuia să obţinem permis pentru folosirea ei”, a observat câştigătoarea Nobelului făcând referire la faptul că scriitorii trebuiau să-şi înregistreze maşinile de scris pentru a putea fi identificaţi în cazul în care ar fi apărut manifeste sau scrieri subversive în regim de samizdat.

Replicile care au urmat acestui dialog spun multe despre cât de puţin conciliabilă este poziţia celor doi oameni de cultură: „Dumneavoastră aţi fost (să vă înregistraţi maşina de scris – n.r.)?”, a întrebat filosoful. „Da”, a răspuns Herta Müller. „Eu n-am mers”, a contraatacat Liiceanu. „Oh, sunteţi dizident”, l-a ironizat scriitoarea. „De ce aţi mers?” „Ca să folosesc maşina de scris fără să mă aresteze”. „ Trebuia să fiţi dizidentă şi să vă asumaţi riscul, să nu vă lăsaţi umilită în felul acesta.” „Da, dar vedeţi, n-am fost. Poate nici n-am fost dizidentă, pe când alţii au fost, cei care şi-au scris cărţile cu limbaj curat (necontaminat cu propagandă – n.red.)”. 

Înţepăturile şi contrele au fost prezente pe toată durata dezbaterii – când povesteşte despre situaţiile umilitoare în care te punea regimul comunist, Gabriel Liiceanu remarcă, ironic, „asta ni s-a întâmplat mai multora”, iar Herta Müller ripostează: „Trebuia să vă enervaţi”. „Dar ne-am enervat”, spune Liiceanu. „Desigur. Şi asta a fost tot”, conchide scriitoarea, în hohotele asistenţei. Scriitorii care „nu şi-au întinat cuvintele” şi-au consumat furia pe sistem în interior , „s-au enervat în sinea lor”, în cuvintele acide ale scriitoarei. Întrebată dacă se consideră dizidentă, Herta Müller, care în timpul comunismului a avut doar meserii fără tangenţă cu cultura, a parat spunând că nu se consideră dizidentă, ci o persoană obişnuită: „Am avut şi nenorocul să lucrez acolo unde cei mai mulţi intelectuali nu au ajuns. M-au tot împins de colo colo şi am ajuns să văd cum trăiesc oamenii normali… Am vrut să trăiesc normal, să nu fac ceva de care să nu pot să vorbesc pe urmă. Mi-a fost greaţă de funcţionarii ăştia, nulităţile pe care le vedeam în fabrică, în magazin, la poştă, la doctor, fiecare avea nişte aluri şi trata oamenii de parcă ar fi, mă scuzaţi, «ultimul căcat»”.

Nu e nimic de comentat.

2.    Discursul pormovat de establishment-ul cultural românesc, acest discurs al „anticomunismului postocmunist” care domină piaţa culturală românescă de 20 de ani pe lîngă faptul că ne confirmă statutul de impostură ne arată mai ales inactualitatea sa. Părerea mea este că discursul antocomunist a încetat să mai fie un instrument eficient în construcţia unui discurs politic şi al unui proiect spre viitor. Spus şi mai tranşant: discursul anticomunsit s-a epuizat în anul 1996 odată cu venirea la putere a coaliţiei politice susţinute de acest grup de intelectuali. Din acel moment acest discurs, această „stare anticomunistă” a încetat să mai aibă o funcţie unificatoare şi de interes comun. Problemele societăţii româneşti s-au mişcat în alt cîmp socio-politic, pe cînd problematizările intelectalităţii au rămas tot acolo (a se vedea dialogul de mai sus: Liiceanu – Müller. Scriitoarea germană observă perfect funcţia de „circ” a acestui discurs şi stări). De ce intelectualii au rămas tot acolo?

3.      Şi aici intervine un element cheie. La ce mai foloseşte acest discurs? Dacă ne uităm la modul în care a fost înlăturat de la conducerea IICCR Marius Oprea de către echipa domnului Tismăneanu, lucrurile devin clare. Funcţia unui astfel de discurs şi a unei astfel de instituţii nu este aceea de a afla „adevărul”, de a produce o cercetare istorică care să vină să soluţioneze nişte probleme reale. Această instituţie şi acest discurs nu „află” adevărul, ci „produce” adevărul. Cu alte cuvinte, nu este vorba de un discurs şi o instituţie cu funcţie epistemologică, ci cu o funcţie ideologică. Ea vine să producă un anumit tip de ideologie, să legitimeze un anumit proiect politic şi o anumită clasă politică, iar istoria devine doar un intstrument politic. Iarăşi va trebui să fiu tranşant: aceasta spune că acest tip de grup intelectual s-a apropiat de putere (aceasta înseamnă bani, resurse şi funcţii) şi are funcţia de legitimare a puterii care-i oferă privilegii. Rolul său critic s-ar fi compromis definitiv, dacă nu ar fi murit demult.

 Intelectualii şi Puterea: câteva principii şi studii de caz

De când e lumea şi pămîntul, dacă ar fi să simplific, în relaţia lor cu Puterea, intelectualii s-au împărţit în două categorii: intelectuali de curte şi intelectuali ai exilului (faţă de Putere). Nu există o a treia cale. Intelectualul de curte, indiferent de culoarea pe care o are Puterea (orange-portocalie sau roşie) şi indiferent de actele pe care ea le produce, este unul docil acesteia. Intelectualul de exil este cel care se află mereu într-un raport critic faţă de Putere, şi aceasta, important de reţinut, dincolo de interesele lui personale.

Ce înseamnă a fi în raport critic faţă de Putere? Pentru mine, pastrând acelaşi stil minimalist, aceasta înseamnă că pe lângă construirea unui discurs care produce o interogare incomodă şi o platformă de cunoaştere a Puterii –, acest discurs trebuie să conţină un anumit risc pentru cel care-l produce. Un discurs critic nu este, deci, o marfă care-ţi aduce profit, ci o acţiune/un gest care te pune într-un raport de risc faţă de Putere. Daniel Barbu observa acum mulţi ani (în volumul Republica absentă) că intelectualul român a inventat o strategie de încălcare a acestui raport incomod cu Puterea pentru a-şi păstra respectul intelectual de sine, destul de şifonat în comunism, şi pentru a mima independenţa şi regulile democraţiei. Strategia postcomunistă a intelectualului român „critic” este următoarea: el critică Puterea doar atât cît îi permite ea să o critice. E un soi de pact de neagresiune: o bună parte din noi, intelectualii, mimăm critica pentru a ne păstra statutul de intelectuali critici şi independenţi, iar ea, Puterea, remunerează această docilitate sub diverse forme. La intelectualii de curte, remunerarea e un factor prestabilit. A propos, un alt truc folost la noi: sintem critici nemiloşi doar faţă de puterea trecută, dar foarte toleranţi şi permisivi cu puterea actuală. E şi aceasta o formă de minciună.

Cele mai grave abuzuri

De intelectualii de curte, nici nu are rost să vorbim. Din vremurile antice şi pînă azi, ei au fost puzderie. Intelectualii de exil sunt pe la noi atît de puţini, încât mi-ar fi tare greu să mă aventurez să dau cîteva exemple. Ei există cu siguranţă, însă printre ei nu sunt cele mai răsunătoare nume, aşa cum am vrea să credem. Ar trebui să le acordăm mai multă atenţie şi respect, dar mai întîi poate ar trebui să-i descoperim. Dar categoria cea mai alunecoasă, confuză şi mlăştinoasă e cea a intelectualilor care mimează critica şi construiesc un discurs confuz al acestui raport. Fără a avea pretenţia unei analize exaustive voi spicui cîteva exemple de abuzuri şi confuzii grave din ultimii ani în acest joc dintre Intelectual şi Putere.

Exemplul 1. Intelectualul public şi funcţionarul public

Perioada electoarală a fost un viu exemplu. Să luam un caz simplu. Vladimir Tismăneanu îl critica pe Dinu Zamfirescu (preşedintele Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc) pentru că acesta formulase o serie de reproşuri la adresa lui Traian Băsescu şi declarase că l-a votat pe Mircea Geoană. Domnul Tismaneanu afirmă: „N-a fost să fie. În Statele Unite funcţionarii publici se abţin de la asemenea luări de poziţie partizane.” Corect. Însă critica adusă de domnul Tismăneanu este neprincipială fiindcă acesta tace cînd e vorba de amicii dumnealui care fac acelaşi joc, dar de partea cealaltă. Respectabilii domni H.R.Patapievici şi Mircea Mihăeş, înalţi funcţionari publici, fac acelaşi joc de ani de zile. Aici intervine un alt principiu obscur: „ai noştri” au voie fiindcă sunt de „partea cea bună”. Principiul elementar care spune că fiind funcţionar public nu poţi face partizanat politic deoarece intri în zona conflictului de interese nu mai funcţionează pentru toţi la fel. Nu judec, doar mă întreb: cum e posibil?

Verdictul? Citez din Dorin Tudoran, un intelectual faţă de care am un respect deosebit: „Ce ar trebui să ne irite pe toţi este inexistenţa unei legi de felul celor care, pe alte meleaguri, interzic înalţilor demnitari de stat (şi nu numai lor) implicarea în eforturi de propagandă electorală. Dl. Patapievici se află, de multă vreme, într-un jenant şi limpede conflict de interese. De aceea, textele sale de ziar, cele politice (totdeauna strălucit scrise, chiar dacă, uneori, discutabile din alte puncte de vedere), sunt subminate de o vulnerabilitate majoră: lipsa de credibilitate.”

E uman şi onest ca un intelectual să aibă şi să-şi manifeste anumite simpatii politice, însă e şi mai onest să fie critic şi faţă de cei pe care-i simpatizează, nu doar faţă de duşmanii acestora. Cu siguranţă însă, partizanatul politic este incompatibil cu postura de funcţionar public.

Exemplul 2. Intelectual versus moguli

Nu-mi plac nici mie oligarhii (mogulii), dar cred că trebuie să existe un raport coerent cu critica intelectualilor adusă acestora. Un bun amic care face consultanţă domnului S.O.Vîntu, unul dintre reprezentanţii de marcă ai acestei specii, îmi povestea că la fiecare sfîrşit de an, S.O.V. cere lista cu intelectualii care sunt pe statul lui de plată; îi bifează „ăştia-s la mine” şi se interesează de „cine mai e de bifat”. Se ştie pasiunea lui S.O.V. de a strînge „bibelouri intelectuale”. Alţii probabil sunt la alţi moguli. Principiul mogulilor noştri este acelaşi cu principiul vechii Securităţi: cine e pe statul meu de plată este dependent de voinţa şi dorinţa mea. Replica supărată a Alinei Mungiu-Pippidi este perfect îndreptăţită: „Acum, că avem atâţia luptători cu mogulii zilele astea, din care atâţia, mai ales finii intelectuali umanişti, chiar pe banii lor, am şi eu câteva recomandări. (…) Să admitem că, dacă mogulii sunt răi, nici banii lor nu pot fi buni şi să nu-i mai luăm începând de astăzi. Renunţaţi la ei şi făceţi-o public. Mult mai bine să aflăm de la voi decât atunci cînd va scoate unul sau altul lista. Dacă nu vă eliberaţi, degeaba aţi mai suferit şi alegerile astea.” Nu sînt neapărat împotriva muncii prestate pentru moguli, dar pledez pentru o coerenţă principială: nu poţi să critici mogulul şi să fii pe statul lui de plată. Pentru că aceea nu mai este critică.

Exemplul 3. Intelectuali/ziarişti independenţi versus cei dependenţi

Problema independenţei intelectualului şi mai ales a ziaristului se discută de multă vreme. Multă lume se interesează de subiect, pe unii chiar îi doare. Colegul Mihai Iovănel a sintetizat perfect această problemă spinoasă. El face referinţă la ziarişti, dar raţionamentul e valabil 100% şi pentru intelectuali. „Ziaristul corect este ziaristul independent de capitalul vehiculat de subiectele sale. Ziaristul corupt este cel care primeşte bani, direct sau indirect, din zona despre care scrie (nu zic “din altă zonă decât publicaţia lui“ pentru că mi s-ar aduce contraexemplul criticilor de film care merg la Cannes cu sponsorizarea Coca-Cola – ceea ce este perfect OK). Astfel, Traian Ungureanu, care lua bani de la PDL continuînd sa facă pe ziaristul la Cotidianul, ramîne un ziarist corupt indiferent de justificările lui cum că nu şi-a schimbat opiniile luând bani politici. Nu există un excepţionalism al regulilor: regulile sunt la fel pentru toată lumea. Regulile de interpretare sunt validabile formal, pentru ca altfel ar deveni adaptabile simpatiilor şi antipatiilor noastre: regulile sunt făcute pentru X şi pentru Y, nu pentru Traian Ungureanu vs.  Roşca Stănescu. Între Traian Ungureanu şi ziarişti corupţi mai notorii diferenţa este de portofel, nu de natură; şi nici de nesimţire. Sponsorizarea funcţionează nu numai în timp real, ca în cazul Ungureanu, ci şi prospectiv. De pildă, dacă unul dintre ziariştii implicaţi de acum – Cristian Pătrăşconiu, de pildă, … va primi, în cazul în care omul său câştigă, un mic post ici sau colo (la o ambasadă, la un institut cultural), se va autodeclara retrospectiv un ziarist corupt.”.

Afirmaţiile şi exemplele sînt mai vechi. Între timp lucrurile s-au adeverit cum era mai rău. Dacă ne vom uita cum s-au distribuit posturile şi funcţiile după alegeri în raport cu cine şi cum au scris vom înţelege mecansimele: unde se află astăzi Vladimir Tismăneanu şi Mihai Nemţu, I.T. Morar şi Traian Ungureanu etc. şi mai ales de ce? Nici Dumnezeu nu mai ştie să dea un răspuns la această întrebare. Dar cineva sigur ştie.

Exemplul 4. Intelectualul salariat la Stat în lupta cu duşmanul-Stat

Despre acest subiect s-a mai scris. Amicul Costi Rogozanu o tot aminteşte pe VoxPublica: intelectualul angajat la Stat în luptă cu Statul. Văd că foarte mulţi intelectuali români au îmbrăţişat un libertarianism greu de acceptat care pledează pentu minimizarea rolului Statului pîna la dispariţia acestuia. Sincer să fiu, simpatizez cumva cu aceşti anarhişti politico-economici (chiar dacă nu sînt de acord cu această teorie) dar cu o singură condiţie: să fie coerenţi şi consecvenţi cu crezul şi principiile acestea. Cînd un om de afaceri pledează pentru acest gen de economie şi politică, unde piaţa liberă e totul, fără legi şi reglementări căci piaţa regleză totul, fără Stat, căci ce e privat e sfînt, înţeleg. Cînd Patriciu susţine că trebuie să privatizăm Justiţia şi Parlamentul (sau tot soiul de bazaconii din acestea), înţeleg. Însă mă depăşeşte poziţia unui intelectual precum Horia-Roman Patapievici care a luat toată viaţa bani de la Stat, are o funcţie de Stat respectabilă pe care chiar o face bine, şi pledează pentru un libertarianism de tip anarhic (piaţă liberă nereglementată şi tot ce e vandabil e moral, von Mises & com etc.). Aceasta chiar mă depăşeşte. O astfel de poziţie te pune într-o situaţie de impostură, chiar dacă nu o faci intenţionat.

Cazul lui Sever Voinescu este deja dincolo de impostură. Omul luptă împotriva Statului nu doar de pe poziţii de angajat al Statului, trăind din bani publici, ci de pe postura de deputat în Parlamentul României. Cu astfel de intelectuali şi sfătuitori în jur, nu mă mai miră că Preşedintele actual al Rămâniei, ce reprezintă o intituţie centrală a Statului, este în război cu alte instituţii ale Statului. Şeful Statului este duşmanul declarat al Statului: confuzia este totală. Cine ar putea respecta un astfel de Stat dacă de la Preşedenţie la Intelectual toţi luptă cu Statul fiind angajaţi ai acestuia?

 Concluzii la acest prim capitol

Pornind de la această radiografiere minimală, mi-aş permite cîteva concluzii preliminare.

  1. Cred că trebuie să depăşim odată pentru totdeauna prejudecata ce ţine de un „specific naţional” de abordare a stîngii: „stînga este nocivă, periculoasă, trece cu vîrsta etc.”. Repet: Stânga, ca şi dreapta, sunt moduri de reflecţie, nu boli mintale.
  2. Nimeni nu mai poate deţine monopol asupra unui anumit tip de cultură şi de ideologie. În noul context postcomunist, intelectualitatea nu numai că nu poate să deţină monopol, dar nici nu mai poate să impună un anumit tip de cultură sau ideologie (care să devină dominantă). Cu monopolul se ocupă deja altă pătură socio-economică care controlează marele capital. Intelectualitatea se află în aceeaşi postură ca şi în vechiul regim: ea are de ales între: I. Să se subordoneze şi să susţină Puterea şi să fie răsplătită cu funcţii şi joburi preferenţiale; II. Să rămînă pasivă, adică „să reziste prin cultură”; III. Să ia distanţă faţă de Putere (politico-economică) şi să îşi îndeplinească funcţia critică.
  3. Trebuie să conştientizăm odată pentru totdeauna că discursul „anticomunsit postcomunist” nu mai are nici funcţia unificatoare a societăţii şi nici una a unui bun comun care rezolvă problemele reale ale comunităţii actuale. Funcţia acestui discurs este alta, după cum am arătat mai sus, iar problemele societăţii actuale sînt cu totul altele.
  4. Colapsul grupurilor intelectuale de dreapta (de la GDS şi pînă cel din jurul revistelor 22, Dilema, Idei în Dialog şi mai nou, al unor instituţii precum IICCR sau Institutul de Studii Populare) ne indică clar nevoia unor grupuri intelectuale alternative şi mai ales a unor direcţii ideologice noi. Apariţia unor astfel de grupuri poate ajuta şi la redresarea sau apariţia unor noi grupuri de dreapta, absolut necesare unei societăţi moderne.
  5. În acest moment, clasa intelectuală de pe filiera de dreapta nu este capabilă să se branşeze la problemele actuale ale ţarii şi ale populaţiei majoritare păstrînd în continuare ruptura de tip „elitist” în care intelectualitatea este ruptă de problemele reale ale populaţiei acestei ţări (ţărani, muncitori şi chiar clasa de mijloc).
  6. Incapacitatea dreptei de a oferi soluţii şi proiecte care să rezolve un minim de probleme apărute în societatea românească postcomunistă necesită crearea unor alternative şi a unor noi grupuri de reflecţie, a unor noi proiecte. Cum o mare parte a problemelor societăţii româneşti şi a grupurilor sociale din ţara noastră sînt „probleme de stînga” atunci ele necesită o abordarea din această direcţie. Probleme pecum solidaritate socială, drepturile şi protecţia grupurilor sociale vulnerabile, dreptul la şanse egale, la protecţie socială, la educaţie şi sănătate sînt probleme faţă de care dreapta a fost distantă şi au fost întotdeauna apanajul stîngii. Sînt drepturi cucerite cu multă luptă şi sînt pe cale de dispariţie.

 Este nevoie de o stîngă intelectuală românescă?

Este stringentă nevoie, cred eu. Există premize pentru a se naşte şi a se regrupa. Însă lucrul cel mai important de la care ar trebui să pornescă ar fi următoarele:

  1. Găsirea unor forme de critică şi de analiză politico-ideologice diferite de cele existente pe piaţa de idei din România.
  2. Punerea în discuţie şi regîndirea sensului de politic, ideologie, Stat, Putere, economie şi societate într-un cu totul alt orizont de sens decît cel folosit în spaţiul românesc actual.
  3. Dizolvarea „complexului elitist”al intelighenţiei româneşti care este ruptă total de problemele „maselor largi” pe care le desconsideră.
  4. Aşa cum marea parte a elitei româneşti este ruptă total de marile teme care sînt în dezbatere în spaţiul occidental fără a fi prezentă la aceste dezbateri sau la acest tip de dezbatere, e nevoie urgentă de intrarea în circuitul intelectual regional şi cel occidental.
  5. Depăşirea discuţiilor „cu specific românesc” şi abordarea problemelor noastre concrete într-un orizont mai larg de sens istoric, social, economic, etc.
  6. Apropierea de comunităţile şi problemele reale ale societăţii şi nu de inventarea unor fantasme.
  7. Depăşirea nivelului de dezbateri politico-ideologice (care este un nivel prim) şi implicarea în probleme şi acte politice cît mai concrete, în vedera unor schimbări punctuale.
  8. Păstrarea distanţei faţă de orice formă politică oficială şi găsirea unor forme de susţinere economică alternativă. Teza simplă la care ţin foarte mult: cît mai departe de centrele de putere şi de sursele de finanţare ale puterii, deci găsirea unor forme alternative.
  9. Găsirea unor forme noi de apărare şi luptă socială care să fie reprezentative pentru clase sociale cît mai largi. Istoria stîngii ne învaţă că marele atuu al ei a fost capacitatea de a crea structuri social-politice care să functioneze pe termen mediu şi lung ca formă de apărare şi luptă socială.
  10. Implicarea în crearea unor structuri cu funcţie educaţională care să suplinească atît nevoia de cunoaştere cît şi cea de ridicare a nivelului de conştiinţă politică.

 În următoarelele texte (II, III):

Clasa politică şi stînga / Despre stîlpii lui Ceauşescu şi cablurile neoliberale / Cînd vom liberaliza totul: sau cînd vor vinde preoţii droguri în şcoală? / Clasa politica şi intelectualitatea / Clasa politică şi tehnocraţii / Formele de protest / Statul ca un CAP de SRL-uri / Modernizarea sau lipsa proiectelor / De ce PSD nu este un partid de stînga / Despre tricoul cu Che şi cuşma lui Mao etc.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.