Avem nevoie de o Margaret Thatcher a stîngii

zizekÎn ultimele pagini ale monumentalei sale cărţi Al Doilea Război Mondial,Winston Churchill meditează la enigma unei decizii militare: după ce specialiştii (analişti economici şi militari, psihologi, meteorologi) îşi înaintează analizele, cineva trebuie să îşi asume simplul şi, tocmai de aceea, cel mai dificil act de a transpune această mul titudine complexă de informaţii într-un simplu “Da” sau “Nu”. Atacăm, mai aşteptăm… Acest gest, care nu poate fi niciodată pe deplin întemeiat pe motive [raţionalizabile], este cel al unui Stăpîn. Experţilor le revine să prezinte situaţia în toată complexitatea ei, iar Stăpînului să o simplifice pînă în punctul de condensare al unei decizii.

De Stăpîn este nevoie mai ales în situaţii de criză profundă. Rolul unui Stăpîn este să dispună o separare autentică – o împărţire între cei care vor s-o ţină tot aşa, în cadrul vechilor parametri, şi cei conştienţi de necesitatea schimbării. O astfel de separare, nu compromisurile oportuniste, este singura cale spre adevărata unitate. Să luăm un exemplu căruia îi lipseşte, cu siguranţă, caracterul problematic: Franţa anului 1940. Pînă şi Jacques Duclos, al doilea om în Partidul Comunist francez, a recunoscut într-o conversaţie privată că, dacă la acel moment ar fi avut loc alegeri libere în franţa, mareşalul Pétain ar fi cîştigat cu 90% din voturi. Cînd de Gaulle, prin gestul său istoric, a refuzat să admită capitularea în faţa germanilor şi a continuat rezistenţa, a susţinut că doar el, şi nu regimul de la Vichy, vorbeşte în numele adevăratei Franţe (în numele adevăratei Franţe ca atare, nu doar în numele “majorităţii francezilor”!). Ce spunea el era profund adevărat, chiar dacă, din punct de vedere “democratic”, era nu doar fără legitimitate, ci în mod clar pe dos faţă de opinia majorităţii poporului francez.

Margaret Thatcher, doamna care nu schimba direcţia, a fost un astfel de Stăpîn, ţinînd nestrămutat la decizia sa, care a fost percepută mai întîi ca nebunească, şi ridicîndu-şi treptat nebunia singulară la rangul de normă acceptată. Cînd Thatcher a fost întrebată despre cea mai mare realizare a ei, a răspuns prompt: “New labour”[1].

Şi avea dreptate: triumful ei a fost acela că pînă şi inamicii ei politici i-au adoptat politicile economice de bază. De unde se vede că adevăratul triumf nu e victoria asupra inamicului, ci intervine atunci cînd inamicul însuşi începe să-ţi folosească limbajul, aşa încît ideile tale devin fundamentele întregului cîmp de bătaie.

Aşadar, ce mai rămîne astăzi din moştenirea lui Thatcher? Hegemonia neoliberală se destramă, se vede cu ochiul liber. Thatcher a fost, probabil, singurul thatcherist veritabil – e limpede că ea a crezut în ideile ei. Neoliberalismul de astăzi, dimpotrivă, “doar îşi închipuie că crede în sine şi are pretenţia ca lumea să-şi închipuie acelaşi lucru” (pentru a-l cita pe Marx). Pe scurt, cinismul este astăzi pe faţă. Amintiţi-vă de cruda glumă din filmul A fi sau a nu fi al lui Lubitsch: cînd e întrebat despre lagărele de concentrare germane din Polonia ocupată, ofiţerul nazist responsabil de ele, “Ehrhardt, zis lagăr de concentrare”, o întoarce sprinţar: “Noi cu concentrarea, iar polonezii cu camparea” [2]

Nu tot aşa stau lucrurile şi cu falimentul companiei Enron din ianuarie 2002 (şi cu toate colapsurile financiare de după aceea), faliment ce poate fi interpretat ca un fel de comentariu ironic asupra noţiunii de societate a riscului? Miile de angajaţi care şi-au pierdut slujbele şi economiile au fost cu siguranţă expuşi la un risc, dar fără să aibă, de fapt, de ales – riscul le-a apărut ca o soartă oarbă. Cei care, dimpotrivă, au avut de fapt o bună idee despre riscuri, ca şi o posibilitate de a interveni în situaţie (managerii de top), şi le-au minimizat, transformîndu-şi acţiunile şi participaţiile în lichidităţi înainte de faliment.

Vasăzică, e adevărat că trăim într-o societate a alegerilor riscante, dar unii (managerii de pe Wall Street) aleg, în timp ce alţii (oamenii de rînd, plătitori de ipoteci) riscă. Una dintre consecinţele curioase ale colapsului financiar şi ale măsurilor luate pentru a-l contracara (sume imense de bani pentru a ajuta băncile) a fost retrezirea interesului pentru opera lui Ayn Rand, cea mai scurtă cale de a te familiariza cu ideologul capitalismului radical de tip “lăcomia e bună” – vînzările principalei sale lucrări, Atlas Shrugged [Atlas a dat din umeri], au explodat din nou. După unii, există deja semne că scenariul descris în Atlas Shrugged – înşişi capitaliştii creativi intră în grevă – ar deveni realitate. John Campbell, congresman republican, a declarat: “Cei ce ştiu cum se atinge succesul intră în grevă. Observ, ici şi colo, un soi de protest al celor care creează slujbe […], care-şi reduc din propriile ambiţii pentru că văd cum vor fi pedepsiţi pentru acestea”. Absurditatea acestei reacţii este că ea răstălmăceşte cu totul situaţia: cea mai mare parte a uriaşelor ajutoare în bani ajung tocmai la “titanii” randieni liberi de chingi reglementare cărora nu le-au reuşit manevrele “creative” şi, prin urmare, au provocat colapsul. Nu marile genii creatoare îi ajută acum pe leneşii de rînd, ci contribuabilii obişnuiţi sînt cei care ajută “geniile creatoare” după ce au dat chix.

Un alt aspect al moştenirii lui Thatcher vizat de criticii ei de stînga a fost maniera ei “autoritară” de a conduce, lipsa la ea a simţului pentru coordonarea democratică. Însă, în această privinţă, lucrurile sînt mult mai complexe decît ar putea părea. Protestele populare care au loc în întreaga Europă converg spre o serie de revendicări care, în chiar spontaneitatea şi evidenţa lor, formează un fel de “obstacol epistemologic” în calea confruntării reale cu actuala criză a sistemului nostru politic. Acestea par o versiune popularizată a politicii lui Deleuze: oamenii ştiu ce vor, sînt în măsură s-o descopere şi s-o formuleze, dar numai pe calea propriei implicări şi activităţi continue. Avem deci nevoie de o democraţie participativă, activă, nu doar de una reprezentativă, cu ritualul ei electoral care la fiecare patru ani întrerupe pasivitatea alegătorilor; avem nevoie de autoorganizarea mulţimii, nu de un partid leninist centralizat, cu un Lider, et cetera.

Mitul acesta al autoorganizării directe nonreprezentative este ultima capcană, cea mai profundă iluzie care ar trebui să dispară, la care e cel mai dificil de renunţat. Da, în fiecare proces revoluţionar există momente extatice de solidaritate de grup, cînd mii, sute de mii ocupă împreună un loc public, ca în piaţa Tahrir în urmă cu doi ani. Da, există momente de participare colectivă intensă, în care comunităţile locale dezbat şi decid, cînd oamenii trăiesc într-un soi de stare de urgenţă permanentă, luînd lucrurile în propriile lor mîini, fără niciun Lider care să-i conducă. Dar asemenea stări nu durează, iar “oboseala” nu este aici un simplu fapt psihologic, ci o categorie a ontologiei sociale.

Marea majoritate – inclusiv eu – vrea să fie pasivă şi să se bazeze pe un aparat de stat eficient, care să garanteze buna funcţionare a întregului edificiu social, pentru ca fiecare să-şi poată vedea liniştit de treabă. Walter Lippmann scria în cartea sa Opinia publică (1922) că masa enormă de cetăţeni trebuie guvernată de “o clasă specializată ale cărei interese depăşesc sfera locală” – această clasă de elită e presupusă a acţiona ca un mecanism de cunoaştere care ocoleşte defectul primar al democraţiei, idealul imposibil al “cetăţeanului omnicompetent”.

Aşa funcţionează democraţiile noastre – cu consimţămîntul nostru: nu e niciun mister în spusele lui Lippmann, este un fapt evident; misterul constă în aceea că, ştiind asta, intrăm în joc. Ne purtăm ca şi cum am fi liberi şi am decide în mod liber, însă tacit nu doar că accep-tăm, ci cerem de-a dreptul ca o poruncă invizibilă (înscrisă în chiar forma libertăţii noastre de expresie) să ne spună ce să facem şi să gîndim. “Oamenii ştiu ce vor” – nu, nu ştiu şi nici nu vor să ştie. Ei au nevoie de o elită de nădejde, ceea ce e şi motivul pentru care un politician destoinic nu doar susţine interesele oamenilor, ci, prin intermediul lui, aceştia şi descoperă ce “vor cu adevărat”.

Cît priveşte autoorganizarea moleculară a mulţimii în comparaţie cu ordinea ierarhică susţinută de raportarea la un lider charismatic, reţineţi ironia faptului că Venezuela, o ţară lăudată de mulţi pentru încercările sale de a dezvolta forme de democraţie directă (consilii locale, cooperative, fabrici conduse de muncitori), este totodată şi ţara al cărei preşedinte a fost Hugo Chavez, un lider charismatic cît se poate de puternic. E ca şi cum s-ar afla aici la lucru regula freudiană a transferului: pentru ca indivizii să “ajungă dincolo de ei înşişi”, să scape din pasivitatea politicii reprezentative şi să se implice ca agenţi politici direcţi, e necesară raportarea la un lider, un lider care le permite să se scoată singuri din mlaştină, precum baronul Münchhausen, un lider care “trebuie că ştie” ce-şi doresc aceştia.

Tocmai în acest sens arăta recent Alain Badiou cum reţeaua orizontală subminează Stăpînul clasic, dar, în acelaşi timp, dă naştere unor noi forme de dominaţie, mult mai puternice decît Stăpînul clasic. Teza lui Badiou este că un subiect are nevoie de un Stăpîn pentru a se înălţa deasupra “animalului uman”şi pentru a exersa fidelitatea faţă de un eveniment-al-Adevărului:

Stăpînul este cel care-l ajută pe individ să devină subiect. Adică, dacă se admite că subiectul apare din tensiunea dintre individ şi universalitate, atunci este evident că individul are nevoie de o mediere şi, prin urmare, de o autoritate, pentru a înainta pe această cale. Poziţia stăpînului trebuie reînnoită – nu este adevărat că se poate şi fără el, chiar şi, şi mai ales, din perspectiva emancipării.

Badiou nu se teme să opună rolul necesar al Stăpînului sensibilităţii noastre “democratice”: “Această funcţie capitală a liderilor nu este compatibilă cu ambianţa «democratică» predominantă, motiv pentru care sînt angajat într-o luptă amarnică împotriva acestei ambianţe (la urma urmei, cu ideologia trebuie început)”.

Ar trebui să cutezăm să-i urmăm sfatul. Pentru a trezi în mod eficient indivizii din dogmatica lor “toropeală democratică”, din dependenţa lor oarbă de formele instituţionalizate ale democraţiei reprezentative, apelurile la autoorganizarea directă nu sînt suficiente: este nevoie de o nouă figură a Stăpînului. Amintiţi-vă de faimoasele rînduri ale lui Arthur Rimbaud din A une raison:

Cu o bătaie de deget în tobă, dezlănţui toate sunetele şi întemeiezi noua armonie.

Cu un pas de-al tău, îi ridici la luptă pe noii oameni şi-i faci să pornească la drum.

Întorci capul într-o parte: noua iubire!

Îl întorci înapoi – noua iubire! [3]

Nu este absolut nimic inerent “fascist” în aceste rînduri – paradoxul suprem al dinamicii politice este că e nevoie de un Stăpîn care să scoată indivizii din smîrcurile inerţiei lor şi să-i motiveze în lupta emancipatoare pentru libertate care se transcende pe sine.

Acum, în această situaţie, avem nevoie de o Thatcher a stîngii: un lider care să repete gestul lui Thatcher în direcţia opusă, transformînd întregul cîmp de presupoziţii împărtăşite de elita politică de azi de toate principalele orientări, nu contează care.

Traducere de Alex Moldovan şi Adrian T. Sîrbu

_________

[1] Adică, noul fel de laburism, adoptat de Partidul Laburist din Marea britanie după preluarea frîielor sale de către Tony Blair şi aliaţii săi (după mijlocul anilor ’90). Expresia desemnează în engleză atît doctrina (platforma ori programul politic), cît şi (informal) partidul însuşi, în noua lor înfăţişare – foarte social-liberală şi necondiţionat propiaţă.

[2] În original: We do the concentrating, and the Poles do the camping.

[3] Arthur Rimbaud, Iluminaţiile, traducere din limba franceză de Mihail Nemeş, Piteşti, Editura Paralela 45, 2009, p. 39.

 

Srećko Horvat, Slavoj Žižek, Ce vrea Europa? Uniunea şi necazurile cu ea, cu un cuvînt-înainte de Alexis Tsipras, Cluj, IDEA, 2014.

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.