(note de lectură)
Pasională e cartea lui Andrei Siniavskii (omul care a pornit dizidența organizată în URSS) ”The Russian Intelligentsia” (din câte pricep o trascriere a lecturilor publice în memoria lui W. Averell Harriman, la Columbia University, New York, probabil printre ultimele înaintea morții sale survenită în 1997).
După 14 ani evaluările, dacă-s posibile, ar purta un gust amar de împlinire. Nu că Elțin, așa cum prevedea Siniavski, ar fi devenit un dictator crunt (Boris Nikolaevici s-a produs în fapt ca hoț ordinar cu mult mai multă lăcomie decât imaginație, iar spre sfârșitul prezidențiatului său semăna mai mult cu Brejnev decât cu Gorbaciov pe care-l înlocuise). Putin l-a întrecut mult iar ”domnia” acestuia pare să fie blindată pe de o parte de know how-ul propagandistic de inspirație tehnocrată (Ghiță ca manager eficient), și pe de altă parte de complicitatea suspectă a multor voci cu pondere din Rusia, care au ajuns la Tătuca pe căi nebănuite și întortocheate: prin ortodoxism, prin naționalism, prin comunism și, mulți, prin a-politism. Galeria de ne-eroi i-ar include pe Nikita Mihalkov, Mihai Leontiev, oligarhii și-o torbă de alte minți și buzunare.
Cu oligarhii (nume colectiv populist acordat fără prea multă nuanțare tuturor celor care au niscaiva ruble în Rusia; generalitatea confuză a termenului îi anulează valoarea analitică, plus că mai exercită și un fel de presiune simbolică asupra discursurilor despre bogăție în societatea post-tranziție: toți bogații e hoț) e clar: aceștia măsoară lucrurile-n ruble și nu e mult de discutat aici.
Că și unii ”ingineri ai minții” colindă curtea domnească pentru pomană, faptul acesta ar fi de mirare, dacă n-ar fi de-o întreagă îngrijorare – Siniavski amintește cum intelighenția sovietică a inundat într-o mare de entuziasm reformele lui Gorbaciov, cum aceasta a demontat, rând pe rând Leviatanul sovietic și minciunile care-l țineau în picioare, și cum, la primul semn de slăbiciune al lui Gorbaciov și a echipei sale, l-au trădat pentru a-l susține pe Boria din Sverdlovsk, tot el și Boris Elțin.
…O primă pasiune a intelighenției: pentru liderii cu personalitate. Și putere. Pe care intelighenția-i rusă îi susține chiar și atunci când ”oamenii puternici” forțează câmpul legal și-și subordonează întregul sistem social. Chiar și atunci când nu au dreptate, sunt capricioși sau își șterg partea pe care șed cu Constituția (cum a fost în cazul puciului din 1993 când Elțin, supărat că nu se înțelege cu Sovietul Suprem și parlamentul, a dat ordine să se tragă asupra acestora, iar intelighenția progresistă – Bulat Okudjava, Bella Ahmadulina, Serghei Averințev – l-a susținut). Stereotipul personal era prea puternic pentru a face un loc în minte instituțiilor și procedurilor, fără de care lucrul democrației nu-i posibil.
O altă pasiune. A glamurului. O fi vreun complex aristocratic refulat ce ar fi izbucnit nestingherit după 1991 (Mihalkov bunăoară pare că n-ar avea nimic dacă i s-ar spune Înălțimea Voastră). O fi efectul operei de re-educare a scriitorilor înfăptuite de regimul sovietic. Cert e că, zice Siniavski ”intelighenția, cea care a trăit în trecut cu poporul și i-a împărtășit soarta, nevoile și grijile, în măsura în care însăși noțiunea de intelectual rus implica dragoste față de popor, e, această intelighenție și-a întors fața de la popor” (p. 12-13) și și-a întors obrazul, precum și alte părți ale corpului, spre putere. Ori spre status quo. Că e totuna.
Promisiunea mesianică (a salva poporul, înțeles mai întâi ca sărăcime) și cea socială (de a fi avocații echității sociale) a fost îngropată undeva între cabinetele puterii și obsesia propriului rost. Intelighenția rusă a tăcut despre mizeriile de la începutul anilor 90, inclusiv foamea generalizată, crima și corupția ce a însoțit tranziția, la fel precum a trecut cu vederea și suferințele satului sovietic în anii 30 (colectivizare, golodomor).
O a treia pasiune. Mesianismul. Profetismul. Didactismul. Că s-ar putea ca irimiadele să fi fost împrumut marxist, anterior creștin, nu-i neapărat important. Genealogia e o chichiță ce nu-i privește pe băieții serioși. Care cântă în struna reformelor de piață, apoi se lamentează că poporul rus ba-i prost și nu știe democrație, ba-i idiot că s-a obișnuit să i se dea, ba-i cretin că are nostalgii pentru comunism, ba că trebuie lăsat să moară la naiba, ba că a trăit în minciună. Că asta înseamnă să blamezi victima pentru faptul că a fost violată, asta iar ar fi capriciu retoric: ei știu una, poporu-i vinovat, și-i zic acestuia, după ce a fost jefuit până la piele de haiduciile dirijate ale bandiților din nomenklatură și mafie la începutul anilor 90: mergi și trăiește liber, taie-ți drum propriu în viață, nu aștepta pomană…
E drept, ar învia Siniavskii, ar vedea și niște schimbări. Cum Iura Șevciuc cântă în piață pentru…o pădure din Himki. Și reușește să oprească mașinăria statului. Cum prostimea boicotează show-urile propagandistice ale unor ne-intelectuali votând cu absența – a se vedea fiasco total al ultimului ne-film al lui Mihalkov. Cum…vin și alții.
Cartea-i despre o despărțire. Între zisul popor și intelectualii săi. De fapt, intelectualii puterii. Ori, pusă altfel, între artist și publicul său. Ori despre o neînțelegere.
Punțile?