Asupriți și obidiți – munca în mediul universitar românesc

Maria-Cernat-150x150Nu trece săptămână să nu citesc un articol despre cât de proaste sunt universitățile românești. Cât de corupte, cât de ineficiente și irelevante științific. Cred că e foarte important să vedem unde au dreptate autorii acestor articole și unde greșesc.

Starea învățământului universitar românesc este într-un continuu declin. Goana după bani, foamea de cât mai mulți studenți indiferent de pregătirea și nivelul lor, corupția, inechitatea distribuirii resurselor, descentralizarea, dereglementarea, haosul de nedescris, toate acestea și multe altele fac universitățile deopotrivă de stat și private să semene cu niște feude în care un om onest poate cu mare greutate să-și facă treaba. Totuși articolele care incriminează universitatea românească sunt deopotrivă juste și injuste. Să mă explic. Experiența mea în mediul universitar mi-a arătat că în toate aceste instituții de stat sau private există două categorii de angajați:

  1. Supraoamenii: o întreagă cohortă de soții, amante, vecini, verișori, fini, afini și, desigur, nelipsiții politicieni compun această categorie privilegiată de angajați speciali pe care nimeni niciodată nu-i poate deranja cu vreo obligație de serviciu. Și, ca un făcut, cu cât exigențele profesionale sporesc, cu atât mai imuni devin aceștia la aceste criterii de performanță. Ei sunt totodată cei care justifică întru totul înjurăturile din tribune pe care le încasează universitatea românească.
  2. Suboamenii: acei angajați “fără spate” care trebuie să facă din ce în ce mai mult pe din ce în ce mai puțini bani.

Dar iată că suboamenii sunt, din păcate, la rândul lor, ținta atacurilor. Nimeni nu stă să-și pună problema că între universitățile din diverse topuri și universitățile noastre există o diferență colosală în ceea ce privește echitatea distribuirii resurselor și volumul recompenselor materiale oferite angajaților. Nu! Noi, cei “fără acoperire”, trebuie să facem cercetare la nivel Oxford cu salariul minim pe economie. Am spus-o și cu alte ocazii: e ca și cum ai avea pretenția ca o echipă de vajnici alpiniști să escaladeze muntele desculți și în izmene. Adică ce contează că dacă nu te susține familia sau munca în altă parte ai crăpa de foame cu salariul din universitate? Ce contează că nu-ți decontează nimeni taxele usturătoare de participare la diverse conferințe internaționale? Ce contează că n-ai acces la ultimele publicații în domeniu? Tu trebuie să ai rezultate relevante internațional. Problema pe care criticii universității nu și-o pun este că ai aceste rezultate în pofida unui sistem care lucrează împotriva ta. Adică reușești în pofida faptului că ești român, în pofida salariului de mizerie pe care îl încasezi ca salariat “fără acoperire”. Este foarte important să realizăm că se pune o presiune incredibilă asupra unei părți a personalului didactic din mediul universitar pentru a recupera diferențele față de alte țări. Soluția pe care ministerul și apoi conducerile universităților găsit-o a fost una relativ facilă: să încarce norma profesorilor la maximum – 16 ore – și să le ceară să facă pe același salariu și cercetare și muncă administrativă. Iar când diverse analize arată cât de prost stă universitatea românească toate degetele se îndreaptă către profesori. Dacă vă imaginați că supraoamenii au de suferit vă înșelați. Ei vor continua să încaseze lefuri grase fără să facă mai nimic în vreme ce o mână de oameni va încasa loviturile.

Poate pentru mulți e greu de crezut, dar am colegi remarcabili care publică la cele mai importante edituri internaționale având totuși un salariu rizibil. Dar, din păcate, pe ei nu-i vede nimeni. Nu vede nimeni că pe un salariu de 1200 de lei trebuie să ții 16 ore, să publici două cărți pe an, un articol ISI și patru articole BDI. Cine are dubii pot oricând să-i trimit și fluturașul de salariu și tabelul cu norma de cercetare!

Cred că e foarte important să se afle și despre acești oameni rătăciți printre diversele “pile” care chiar își fac meseria cu responsabilitate. Sunt oameni care ar putea sta oricând lângă un coleg de la universitățile de top, care, din păcate, primesc șuturi laolaltă cu cei pe care am ales să-i numesc ”supraoameni”.

Ce e de făcut? Singura soluție la care mă pot gândi în acest moment este ca evaluarea cadrelor didactice să se facă pe alte criterii decât cele cantitative. Asta în primul rând. Au scris foarte bine și alți colegi despre această măsurătoare cu rigla și cântarul a calității cercetării și predării în universitate. Apoi cred că e nevoie de mecanisme clare prin care presiunea enormă pusă pe umerii angajaților să fie transferată, cel puțin în parte, asupra instituțiilor: dovezi clare că investește în cercetare, că recompensează performanțele, că decontează deplasările, că pun la dispoziție o întreagă infrastructură care să îi ajute pe cercetători să își desfășoare activitatea. Până atunci nu vom avea universități de top, vom avea profesori chinuiți să producă la hectar cantități enorme de articole academice într-un sistem care nu-i ajută cu mare lucru.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.