Apel către elite

TEMA: Protestele din ianuarie 2012

Întrebarea care preocupă tot mai multă lume astăzi este: ce vor? Ce vor manifestanții? Sunt sigur că li s-ar da orice ar cere sau s-ar crede că cer. Repunerea domnului Arafat în funcție a fost o satisfacere a unei asemenea solicitări, neexprimată explicit de către manifestanți, dar intuită de către „consilierii” puterii ca fiind o modalitate sigură de dezamorsare a conflictului. Mi-l imaginez pe unul din acești sfetnici șoptindu-i domnului Băsescu: „Arafat, Arafat” așa cum, două decenii mai devreme, un alt consilier îi șoptea domnului Ceaușescu: „Mai dați-le o sută de lei la alocație”. Ca și atunci, nici acum mulțimile nu au primit oferta puterii. Și nici nu o vor primi, oricare ar fi această ofertă.

Sunt aproape sigur că în culise se pregătește deja capul domnului Boc pentru a fi oferit mulțimii spre mioritică re-resemnare. Și sunt la fel de sigur că nici cu această ofertă mulțimea nu va fi satisfăcută. Întrebarea următoare este: va putea fi mulțimea împăcată doar cu capul cel mare, cu capul președintelui Băsescu? Ghici, ghicitoarea mea…

Evident, demisia domnului Băsescu ar răspunde unei dorințe puternice a celor aflați acum pe străzi, dar numai întrucât domnia sa a reușit performanța – pentru a cărei atingere a depus, trebuie să o recunoaștem, un îndelungat și constant efort – de a deveni un simbol. E drept că –  și pentru că este la putere – capul domniei sale concentrează actualmente toate bubele „clasei politice”.  Dincolo de asta, domnul Băsescu a reușit să simbolizeze domnia „bunului plac”, a autoritarismului arbitrar, într-un cuvânt a guvernământului samavolnic. Ultima discuție, televizată, cu medicul Arafat arată fără putință de tăgadă că domnul Băsescu nu înțelege să relaționeze cu ceilalți decât de pe poziția de „tătucă”.

Cu toate astea, cred că nici măcar căderea capului domnului Băsescu nu va stinge setea și foamea mulțimii. Oferta partidelor politice de a se ocupa ele de descăpățânarea politică a domnului Băsescu a fost, politicos sau nu, silențios sau zgomotos, respinsă de către manifestanți. Or, dacă scopul unic al acestei manifestații ar fi fost căderea domnului Băsescu, ar mai fi contat mijloacele? Nu, ba chiar dimpotrivă. Cu descălecarea autobuzelor USL-ului și ale sindicatelor în Piața Universității, demonstranții și-ar fi crescut semnificativ șansele în această privință, beneficiind de sprijinul masselor de manevră politică. Numai că deasupra tuturor manifestațiilor plutește un puternic duh apolitic, dacă nu chiar anti-politic. Este și motivul pentru care domnii Crin Antonescu, Victor Ponta, Daniel Constantin sau Dan Voiculescu nu și-au făcut apariția în piață. Și nici nu și-o vor face. Mai curajos, dar mai lipsit de intuiție, domnul Ludovic Orban a riscat o baie de mulțime, primind în schimb un duș rece. Dacă ar face același lucru, Sorin Oprescu, primarul Capitalei, ar fi huiduit copios la scenă deschisă. Alți homunculuși politici ai acestor două decenii de „democrație” – domnii Dan Diaconescu (care se visează președintele României) și domnul Irinel Columbeanu (care visează sa devină primar al Bucureștilor) – au fost tratați cu o „deferență” încă și mai mare.

Spre surprinderea și deruta gulerelor scrobite ale politicienilor, ale analiștilor, ale elitelor înalt intelectuale, ale tinerilor noștri ce la Paris învață, realizarea doleanțelor mai sus-amintite sunt condiții necesare, dar nu și suficiente ale împăcării mulțimii. „Revoluția” de zilele acestea este o revoluție a dezamăgiților, o revoluție a celor care și-au pierdut încrederea în tot ceea ce mișcă pe scena politică românească. Iar pentru revoluționarii dezamăgirii este indiferent – într-o anumită măsură – dacă te numești Băsescu, Ponta sau Voiculescu, Oprescu, Mazăre sau Oprișan. Și nu știm sigur dacă atât de percutantul slogan: „Ieși afară, javră ordinară!” nu se referă cumva nu doar la locatarul palatului din Cotroceni cât la o hidră social-politică cu foarte multe capete, o hidră uimitoare pe trupul căreia putem vedea crescând alături de capul domnului Băsescu – monstruoasă alăturare – capul domnului Antonescu, al domnului Ponta, al domnului Voiculescu, al domnului Vadim Tudor, al domnului Becali, al domnului Patriciu, al domnului Vântu și capetele mai multor domni și doamne. Hidră care se autointitulează clasa politică.

Celor care încă își imaginează că clasa politică este o realitate trebuie să le spunem că nu este o realitate, ci un concept și că acest concept aparține unei teorii politice elaborată cu o sută treizeci de ani în urmă (1884) de Gaetano Mosca, unul din „fondatorii științei politice moderne” și „critic al concepțiilor parlamentariste și democratice” (Enciclopedie de filosofie și științe umane, All 2007). Ați auzit bine: „critic al concepțiilor parlamentariste și democratice”. Expresia „clasa politică”, folosită cu atâta nonșalanță și inconștiență chiar de liderii partidelor de stânga conține o întreagă filosofie: aceea că de o parte se află o minoritate puternică –  elita conducătoare, iar de cealaltă parte se află o majoritate lipsită de putere – massele („poporul”), incapabile să se organizeze și să se conducă de unele singure. Strâns legat de elitismul politic este și elitismul cultural. Solidaritatea grupului așa-numit al „intelectualilor lui Băsescu” cu puterea actuală se întemeiază de fapt, ideologic, tocmai pe împărtășirea aceleiași filosofii. Grupul respectiv și-a exprimat deseori, explicit, opțiunea elitistă, nedemocratică. Sorin Adam Matei a adus în dezbaterea publică începând cu anul 2004 (anul apariției cărții Boierii minții) atât desuetudinea unei asemenea concepții elitiste, cât și pericolele pe care le implică.

Or, manifestațiile actuale sunt expresia naturală, spontană, firească (poate nu suficient de conceptualizată) a respingerii unui asemenea mod – absolut învechit și nesănătos – de a înțelege politica. Nu știu dacă în 1884 o asemenea teorie, elitistă și nedemocratică, era mai îndreptățită decât este astăzi. Ceea ce știu sigur însă este că a avea o asemenea viziune în anul 2012 într-o țară europeană – chiar dacă se numește România – înseamnă să fii servul unui anacronism interesat, care s-a dovedit a fi dezastruos pentru populația țării. De aceea reprezentanții „clasei politice” dar și cei ai „clasei intelectuale” se simt descoperiți. Socoteala de la școală nu se potrivește cu cea din piață. Iar „clasele” noastre intelectuale și politice au învățat că trebuie să se raporteze la masse după cum zicea Gustave le Bon la  1896 în Psihologia mulțimilor. Sau după cum scria la 1884 Gaetano Mosca. „Massele” dovedesc însă că nu se comportă conform acestor teorii prăfuite din capetele lor luminate. Elita noastră intelectuală și politică este surprinsă să vadă astăzi în piață în locul unei haite analfabete a cărei energie poate să fie canalizată doar cu ajutorul unui lider charismatic, o societate diversă de oameni cultivați, educați, responsabili, îngrijiți, oameni care – deși au constituit împreună un grup în virtutea unor afinități comune – și-au păstrat fiecare individualitatea proprie, gândirea proprie, fără să și-o dizolve într-un tumult energetic amorf.

Iar această mulțime care se organizează de una singură, o mulțime fără lider, o mulțime care nu corespunde teoriilor politice de secol XIX provoacă crampe mentale distinșilor reprezentanți ai elitelor noastre politice și culturale. Cum faptul vieții nu corespunde ideilor lor preluate din „autori mâncați de molii”, elitele noastre sunt dispuse să îi nege existența sau să-l explice prin ceea ce știu ele cel mai bine. Cum diferența dintre elita intelectuală și manifestanții din piață nu este foarte clară, domnul Tismăneanu se mulțumește să o traseze printr-o noțiune vagă precum aceea de „ratat”. Intelectual ne-ratat fiind cel care face parte din elita intelectuală, ne aflăm în plin cerc vicios. Nu mică mi-a fost mirarea să îl aud și pe domnul Mihail Neamțu vorbind despre manifestanții din Piața Universității așa cum se vorbea despre masse la începutul secolului XX. Domnul Neamțu și domnul Tismăneanu ar trebui să știe că imaginea lor despre oameni – alții decât cei aflați în elita politică și culturală – este una teribil de inactuală. Ce nu e elită nu este massă, prostime, popor bun de manevrat ci este, au acum prilejul să constate din plin, o diversitate de individualități – fiecare cu nevoile ei, cu opiniile ei, cu aspirațiile ei. În consecință, nu va exista – din nou spre surpinderea „elitei” – nici o listă clară de revendicări, căci nu există o singură voință comună căreia manifestanții să i se subordoneze. Dar tocmai acesta este mesajul cel mai frumos și cel mai serios transmis de manifestanții din Piața Universității elitelor țării, mesaj pe care – prin definiție – „clasa politică” și „clasa intelectuală” sunt incapabile să-l decodifice și să-l înțeleagă:

Nu suntem o massă, suntem persoane. Suntem diferiți, diverși și oricât de mult ați crede că singularitatea este privilegiul vostru – suntem unici, suntem singulari. Nu suntem „condușii” și voi „conducătorii”, așa cum vă imaginați în teribila voastră întârziere istorică, ci suntem participanți vii la jocul politic, suntem noi înșine politicieni! Nu vă legănați cu ideea că există o clasă politică din care faceți parte. Nu aveți un „sânge albastru” de politician! Nu sunteți mai buni decât suntem noi înșine, ba chiar dimpotrivă. Da, suntem în stare să fim miniștri, parlamentari, președinți! Mult mai buni decât voi. Și în măsura în care ne-ați privat de drepturile noastre politice, sunteți cu toții vinovați – nu doar președintele Băsescu – de dictatura în care am trăit în ultimii douăzeci de ani.

Vă vedem de prea multă vreme, de prea mult timp – mereu aceiași și aceiași oameni. Imuabilitatea voastră seamănă izbitor cu aceea a unei caste. Atunci când vedem chipuri noi aflăm că sunt fiii voștri, fiicele voastre, soțiile voastre, nepoatele și nepoții voștri. Nu doar ne spuneți că faceți parte dintr-o clasă politică, dar vă comportați ca o castă politică. Ne transmiteți – prin ceea ce spuneți și prin ceea ce faceți – că noi nu avem voie, că politica este profesia, soarta, destinul vostru, misterul nouă inaccesibil. Lipsa de respect pentru persoana noastră, pentru individualitatea noastră, pentru dreptul nostru de a face politică ne-a făcut de-a lungul acestui timp să vă urâm. Și vă urâm pe toți, fără discriminare.

De aceea, ar trebui să reluăm acum, în încheiere, cuvinte providențiale pe care, la începutul anului 1990, Gabriel Liiceanu le adresa altor lichele: „ Nu mai apăreți la televiziune. Nu mai scrieți în ziare. Nu vă mai ridicați glasul decât pentru o scurtă căință, căci altfel îl ridicați din nou în minciună. Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme cuvintele „demnitate”, „libertate”, „conștiință”, „dreptate”, „popor”. Nu asasinați aceste cuvinte. (…) Intrați în noul an meditativi. (…) Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.” (Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, Humanitas, 1996, pp. 5-6)

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.