Agonia politică a unui președinte-jucător

Recentele bulversări ale scenei politice autohtone mi-au adus în minte titlul unei broșuri polemice din anii ’80 a exilatului Victor Frunză despre regimul Ceau­şescu: Cît mai poate trăi un cadavru politic? În cazul de față, mutatis mutandis, cadavrul politic este cel al președintelui suspendat Traian Băsescu, indiferent de modul în care Curtea Constituțională va soluţiona (sau nu) problema spinoasă a actualizării listelor de alegători de la referendumul de demitere în raport cu datele ultimului recensămînt al populației.

După ce a acceptat regula jocului, participînd la dezbaterile din Parlament de după suspendare, după ce a anunțat că se va bate la referendum, că nu vrea să cîştige la masa verde și că va intra chiar în coliziune cu propriul partid dacă acesta va decide boicotul, externalizarea europeană a conflictului și presiunea pusă pe CCR pentru a introduce cvorumul de 50% plus unu, apoi retragerea strategică în fața unei înfrîngeri previzibile și ascunderea după paravanul absenteiștilor prin anunțarea boicotului total au aruncat în derizoriu teza propagandistică a „loviturii de stat“.

Dacă ar fi fost convins de ea, Traian Băsescu ar fi anunțat de la început boicotul și ar fi refuzat orice dialog instituțional cu așa-zișii puciști parlamentari și guvernamentali. Dar șmecheria lașă la care s-a pretat (legea îi permite!) pentru a forța, cu sprijin politic extern, o victorie prin neprezentare s-a dovedit un eșec moral. Cele circa șapte milioane și jumătate care au votat DA la un referendum organizat fără incidente majore, dintr-un total de aproape opt milioane și jumătate de participanți, reprezintă un record în materie de respingere populară a unui președinte de stat, indiferent că e vorba de 46,24% din totalul cetățenilor cu drept de vot înscriși pe listele electorale permanente sau – cum pare să rezulte din cifrele ultimului recensămînt – de peste 51%. Iar după o asemenea „ciuruire“, a continua să invoci legitimitatea populară și democrația devine de-a dreptul sfidător, ca şi calificarea celor care au votat DA drept masă de manevră, leneşi, rusofili, hoţi sau spălaţi pe creier. E adevărat, încheierea în coadă de pește a referendumului a dus la depășirea episodului acut al debarcării și la intrarea ei într-o fază cronică. Pronosticul politic al lui Traian Băsescu rămîne însă rezervat, întrucît perspectiva revenirii sale în funcție pînă în 2014, cînd Mihai Răzvan Ungureanu sau alt delfin va fi pregătit să preia misiunile strategice ale președintelui-jucător, riscă să declanșeze tensiuni ce ar arunca România în haos şi ar crea Uniunii Europene probleme suplimentare într-un moment dificil, de renegociere a politicilor de austeritate şi a cedărilor de suveranitate, pe fondul revenirii crizei financiare.

Un lucru e tot mai clar: cel care le-a părut multora un erou invincibil, cu susţineri oculte inexpugnabile, a intrat în agonie politică. În treacăt fie spus, după ce Curtea Constitu­ţională a respins legea votului uninominal majoritar pe considerentul scăderii populaţiei înscrise pe liste, iar referendumul din 2009 a ţinut cont de numărul alegătorilor înscrişi pe listele electorale permanente, tot lamentoul PDL în legătură cu violarea statului de drept şi a democraţiei s-a dovedit a fi un bluff, oricîte forțări suspecte pe derulare rapidă ale procedurilor de către USL ar putea fi invocate. Dacă însă chestiunea legitimităţii populare a fost tranşată, alte chestiuni – inseparabile – se cuvin examinate cu maximă atenţie: e vorba despre conflictul constituţional și instituțional între cei care vor să impună regimului politic o tentă prezidenţialistă şi adepții parlamentarismului, despre implicaţiile geopolitice şi despre cele ţinînd de rolul intelectualilor prezidenţiali în edificiul simbolic şi juridic al regimului Băsescu. Nu intră în discuţie aici performanţele sau contraperformanţele USL. Vom avea timp destul să le tocăm mărunt după ce Traian Băsescu va fi plecat definitiv de la Cotroceni. Căci, după o asemenea respingere populară, plecarea lui devine prioritară pentru stabilitatea României, indiferent de cît de plagiator e Ponta, cît de securistă şi coruptă e fosta „soluție imorală“ Dan Voiculescu, de cît de vacuu e considerat Crin Antonescu. Problema este cum se va face transferul de putere în perspectiva unor eventuale alegeri prezidenţiale anticipate, cumulate sau nu cu cele parlamentare.

Mai întîi, chestiunea constituţională. E clar că asistăm la un nou episod dintr-un război declanşat în 2009, prin propunerea de aşa-zisă modernizare a statului, i.e. reforma constituţională ce viza reducerea la maximum 300 a numărului de parlamentari şi trecerea la un Parlament unicameral. După cum se ştie, Traian Băsescu a reiterat în ultimul an chestiunea demisiei sale în schimbul adoptării acestei propuneri supuse, între timp, unui plebiscit consultativ şi trecute la limită, în condiţii profund controversabile. Susţine­rea ei de către numeroşi intelectuali pretinşi democraţi a fost, pentru mine, siderantă, în condițiile în care, dincolo de instigări maneliste gen „hai să-i facem mai puțini“, implicațiile unei astfel de modificări nu pot fi înțelese de către grosul populației mai mult decît, să zicem, Marea Teoremă a lui Fermat. Ce clarvăzător și nemanipulat a fost atunci poporul suveran, nu-i așa?

Adevărul e că nu există nici un alt precedent în materie de tranziție spre unicameralism la o ţară democratică de peste 15 milioane de locuitori, iar invocarea drept exemplu, de către Cătălin Avramescu, a Nebraskăi din anii ’30 e cel puţin bizară, în condiţiile în care Nebraska e un stat agricol cu o populaţie de un milion şi jumătate de locuitori. A vedea într-o asemenea propunere principalul instrument de modernizare a statului (şi, într-o variantă mai vulgară, o modalitate de a aduce economii la buget) arată, din partea grosului susţinătorilor intelectuali ai lui Traian Băsescu, o aversiune faţă de parlamentarism (denunţat, la limită, drept alibi al partidocraţiei) şi o fascinaţie faţă de figura unui lider autoritar, care managerizează ţara ca pe o corporaţie multinaţională.

Am avut ocazia, nu o dată, să aud oameni respectabili argumentînd că, în felul acesta, a doua cameră a Parlamentului ar putea deveni chiar Parlamentul European, ce ar veghea la stîrpirea corupţiei şi a baronilor locali. De aici şi pînă la fantasma pseudocioraniană a colonizării României de către un Occident chitit să ne civilizeze cu forţa nu mai e decît un pas, şi el a fost făcut în mediile virtuale. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te întrebi cine şi de ce are interesul ca România să devină Nebraska Statelor Unite ale Europei. Cunosc foarte bine acest (re)senti­ment posttraumatic şi adolescentin, de pe vremea cînd, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, îmi doream să ne ocupe sovieticii sau ungurii ca să ne scape de dictatura naţional-comunistă şi să ne perestroikizeze, măcar. Tot pe atunci, devenisem, din aceleaşi motive, alergic la orice discurs naţional. Sînt şi azi un adversar vehement al naţionalismului pășunist și etnicist. A persevera în asemenea reacţii extreme, ce aruncă şi copilul din copaie odată cu apa murdară, mi se pare însă mai grav decît declarațiile lui Băsescu despre România ca stat de mîna a doua, cînd profesorii și medicii erau îndemnați să beneficieze de avantajele migrației economice în UE. La urma urmei, ce are de oferit România Uniunii Euro­pene în afară de mînă de lucru ieftină, hemoragie de creiere, un număr relativ important de europarlamentari şi poziţie geostrategică? Ajung cu aceasta la a doua chestiune gingaşă pe care o anunţam, ba chiar la a treia – căci, în fapt, ele sînt intim legate…

Că Traian Băsescu a încercat, în al doilea său mandat, să joace rolul de şef al Executivului prin subordonarea Guvernului şi a Parla­mentului, jucînd la limita Constituţiei şi, uneori, chiar dincolo de ea, e mai mult decît evident. Că a fost suspendat şi din cauza asta mi se pare la fel de clar. Cît despre mult-invocata dorinţă de ocupare a justiţiei de către USL, ea nu trebuie să ne facă să uităm faptul că senzaţia cvasigenerală e aceea a subordonării şi controlului justiţiei de către Băsescu însuşi. Ambele tabere folosesc arme neconvenţionale, iar a vedea într-una o armată de îngeri, iar în cealaltă una de draci e infantil. Cît despre imaginea unui Traian Băsescu devenit garant al democrației constituționale, al occidentalismului și al justiției independente, să fim serioși… Linia de clivaj separă, în fapt, un set de macroopţiuni: parlamenarism vs. prezidenţialism, antiausteritate vs. austeritate, stat naţional cu grad sporit de suveranitate vs. stat federal cu suveranitate redusă în cadrul unei structuri supranaţionale, protejare a capitalului autohton vs. prioritate nelimitată acordată capitalului extern, stat social vs. stat minimal, multilateralism vs. unilateralism în politica externă. Din păcate, în locul unor dezbateri serioase pe asemenea teme, asistăm la perdele propagandistice de fum și la reșapări caricaturale de război rece.

Cu adevărat spectaculos mi se pare modul în care discursul intelectual de tip (neo) conservator al intelighenţiei a recalibrat euroatlantic şi, aşa-zicînd, internaţionalist teme ale dreptei naţionaliste interbelice precum antipolicianismul, antiplutocraţia şi chiar antiparlamentarismul, cuplîndu-le la modul soft cu fantasmele regionaliste şi antiruseşti ale germanofililor prohabsburgici din preajma Primului Război Mondial (la pachet cu fascinaţia livrescă pentru modelul federalist american şi german). Pînă aici, nimic de zis, dar drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Adevăratele probleme țin de modul de aplicare: voluntaristă, unilaterală și, nu o dată, iresponsabilă. În numele unui radicalism post factum, echivalent unei ucideri în efigie a comunismului necontestat la timp, am asistat, în ultimii ani, la o campanie pentru un libertarianism cu sugestii eugeniste, în care pensionarii și bugetarii erau stigmatizați în bloc drept asistați social, leneși, hoți și neproductivi (omul gras vs. omul slab, în termenii lui Traian Băsescu). Tentativele unor popular-conservatorià outrance precum Teodor Baconschi de a plasa acest proiect, utopic, inclusiv în USA, sub umbrela creștin-democrației au fost și ele sortite eșecului, căci în România subsidiaritatea e substituită de clientelismul politic și de firmele de partid din teritoriu.

Clamatele reforme au fost făcute mereu în beneficiul unui grup politic minoritar, prin impunere forțată împotriva unei majorități considerate, probabil, nu doar inertă, ci și ineptă, cobai ideal pentru o austeritate care nu i-a afectat niciodată cu adevărat pe cei ce au predicat-o (ba chiar au profitat din plin de pe urma ei: a se vedea fondurile pentru administrația prezidențială și vilele de protocol, pentru servicii secrete etc.). Același lucru și în privința justiției care, dincolo de progresele înregistrate, a fost folosită ca armă de propagandă și răzbunare politică, la nevoie cu sacrificarea unor pioni din propria tabără.

Am avea, prin urmare, o elită de aleși pe căi misterioase, care știe ce trebuie făcut și încotro trebuie mers, și o masă de indivizi statistici căreia trebuie să i se facă Binele cu anasîna cît mai repede, spre a surmonta întîrzierea istorică. Ideea băsescienilor de tip Se­bastian Lăzăroiu ar fi că imperativul modernizării impune, la rigoare, sacrificarea unei părți din democrație, iar democrația, știm cu toții, costă și consumă timp (pentru o excelentă analiză a fenomenului vezi Bogdan Ghiu, Contracriza, 2011). Simptomatic rămîne sincronismul provincial prin care o parte a intelighen­ției autohtone – ce bovarizează, fetișist, în numele Dreptei – se raportează la Uniunea Europeană. O atare atitudine era de înțeles în perioada așteptărilor idealiste de dinaintea integrării. Nu și după aceea, cînd identitatea și statutul țărilor membre se negociază și se apără cu inteligență și tenacitate. Din nefericire, elitele politice și culturale din jurul lui Traian Băsescu s-au pus în slujba agendei popularilor europeni pe principiul vreți-nu vreți o să vă occidentalizăm așa cum știm noi. Iar cine nu agreează agenda federalistă a dreptei neoconservatoare e decretat antioccidental, nostalgic comunist sau filorus, ergo dubios, ceea ce e strigător la cer. Că Băsescu și-a făcut din specularea intereselor în zonă ale aliaților politici occidentali un scut pentru menținerea la putere nu mai e un secret pentru nimeni.

Îngrijorător rămîne faptul că elitele care îl susțin alimentează gravele clivaje din interiorul societății românești prin mentalitatea de castă ontologic superioară, vădind insensibilitate socială și ambiții monopoliste de status. O atare mentalitate nu e specifică unei societăți moderne, ci unei comunități organice constituite pe criterii cvasiinițiatice. Adeseori, membrii ei se apără de majoritatea mută sau de, să zicem, România profundă, pe care o disprețuiesc și de care se tem, invocînd aser­țiuni potrivit cărora patria lor este una mică, de cîteve sute sau mii de oameni cu care au ceva esențial în comun. O atare aroganță segregaționistă, autosuficientă, lipsită de sensibilitate socială nu face bine. Eșecul lui Traian Băsescu este, în egală măsură, eșecul acestor elite. O spun cu tristețe, pentru că îi prețuiesc realmente pe mulți dintre adepții băsescianismului și îi creditez cu cele mai bune intenții. Cred că nebunia atotdistructivă a acestui război fratricid poate să înceteze și părțile aflate în conflict pot ajunge, în sfîrșit, la un acord. Dar pentru asta e nevoie ca agonia politică a regimului Băsescu să se încheie.