Agenţii haosului: cei mărunţi şi cei însemnaţi

claudiu-gaiu2La noi şi la ai noştri

Nu aveţi senzaţia că bătălia noastră electorală s-a terminat deja? Ce ar mai fi de spus? Monica luptă pentru dreptate şi pentru cei ce „vor o ţară ca afară”… Nu ca până foarte departe! De la Salonta vreo mie, o mie cinci sute de kilometri de „autobandă”. Ceilalţi vor şi ei acelaşi lucru. Ăştia suntem, un mic apendice al buricului lumii, de care am vrea să ne apropiem. Totuşi, ce lume mică! E clar: campania electorală nu va avea alte teme externe decât frica de Rusia şi ironii provinciale despre chinezi. A propos, ştiţi cum se numeşte primul-ministru al Chinei? Nu-i nimic.

Dar e timpul să ne lărgim privirea. Lumea de acum nu poate dura. O criză o încalecă pe alta, iar războiul a devenit o substanţă fluidă ce trece dintr-o ţară în alta, dincolo de vecinătăţi geografice. În 2011 aliaţii noştri majori bombardau Libia într-o operaţiune ciudat botezată Odyssey Down. A fost şi o fregată românească prin zonă. O aventură homerică în care forţele aeriene americane, franceze, britanice şi canadiene au înclinat balanţa conflictului intern libian în favoarea rebelilor. În bucuria victoriei, aliaţii noştri locali au mutilat şi violat trupul în agonie al colonelului Gaddafi, fostul şef al statului. Între timp, Libia a devenit neguvernabilă, membrii executivul şi ai adunării legislative au trebuit să părăsească capitala, iar ţara se află pradă luptelor între miliţii, triburi şi bande concurente. Mai mult, conflictele şi armele au inflamat întreaga regiune sud-sahariană cu consecinţe tragice pentru Niger şi Mali. Scenariul era să se repete în Siria, în toamna lui 2013, unde, pe fondul unui război civil, o flotă de distrugătoare americane venea în ajutorul insurgenţilor. S-a interpus atunci crucişătorul Moskva, în fruntea câtorva nave ruseşti şi chineze. E ironic, dar fără intervenţia ruso-chineză şi fără bravura regimului autoritar de la Damasc, asasinatele jurnaliştilor occidentali filmate săptămânile trecute în deşertul irakian ar fi avut loc în decorul ruinelor greco-romane de la Palmira. Actualul Califat proclamat în iunie la Mosul şi cunoscut sub numele de ISIS, ISIL sau „Statul Islamic” e întemeiat de aliaţii occidentalilor în războiul sirian. Pe platforma CriticAtac, într-un apel în favoarea păcii în care împrumută parcă vocea unui deputat european al Syriza, Ovidiu Ţichindelean face o remarcă profundă, dar reţinută, privitoare la simultaneitatea conflictelor din Orientul Mijlociu şi cele din Ucraina: „mai sunt multe de învăţat despre coincidenţa istorică şi diferenţele dintre aceste evenimente”. Cu riscul de a spune şi prostii, să încercăm să enunţăm măcar două din aceste învăţăminte. (1) Simultaneitatea în chestiune este unul din semnele sfârşitului lumii unipolare de după războiul rece. (2) Ea este ilustrarea perfectă a „războiul-lichid”, cum l-a numit jurnalistul brazilian anglofon Pepe Escobar, în care se dizolvă puterea imperială americană şi care se transmite prin vase comunicante peste frontiere geografice şi politice.

Revenind la campania noastră, are vreun candidat vreun plan pentru perioada de distrugeri, fărâmiţări, războaie directe sau prin interpuşi ale acestui fin de siècle? Suntem gata să fim şi altceva decât agenţii haosului, rol la care aspiră şi aşa-zisa opoziţie liberală din Rusia (presa internaţională trece mereu sub tăcere că cel mai mare opozant al lui Putin rămâne Partidul Comunist, acordând o importanţă exagerată lui Gari Kasparov)? Şi după? Actuala stare nu poate continua la nesfârşit. Aliaţii şi suveranii noştri au întors pe dos nordul Africii, au incendiat Levantul, se retrag cu coada între picioare din Afganistan, tratând înfrângerea militară prin negare şi organizând nişte alegeri de florile mărului. Cât mai e până se termină? Immanuel Wallerstein, pe care-l putem citi pe paginile acestei platforme mulţumită eforturilor aceluiaşi Ovidiu Ţichindelean, zice că vreo 40-50 de ani. Dar un mic război lăsat nesupravegheat poate accelera oricând ritmurile istoriei. Întâmpinăm cumva lumea multipolară care se pregăteşte? Ce putem spera de la noile forţe mondiale? În primul rând, nădăjduim ca între ele să fie cât mai multe ţări de orientare progresistă, iar, pentru moment, harta viitorului nu arată prea bine. Brazilia şi Africa de Sud au instalate guverne cu vocaţie social-reformistă, dar sunt prea îndepărtate şi prea slabe pentru a ridica alte pretenţii decât cele regionale. Şi nu ştim cum va arăta Brazilia după alegerile prezidenţiale ale căror prim tur pică duminică, pe 5 octombrie.

Anul începuse bine pentru curiozitatea internaţională. În februarie urmăream cu coada ochiului competiţiile olimpice de pe riviera caucaziană, frânturi pitoreşti de peisaj montan lăsate să curgă pe lângă informaţiile principale: toaletele duble, lupul ieşit la plimbare pe holurile unui hotel sau situaţia libertăţilor cetăţeneşti din Rusia. Primele n-au existat decât pe twitter, fiara era la New York, într-un studio de televiziune, iar celelalte stârnesc interes doar când e vorba de Moscova. Pe vremea Jocurilor Olimpice de la Salt Lake City din 2002, statul Utah menţinea încă o sodomy law ce pedepsea numita practică sexuală chiar şi între persoanele căsătorite. În mod straniu, problema nu a stârnit atunci niciun interes. Ce progres al moravurilor în ultimii 12 ani! Unde mai pui că scandările în favoarea libertăţilor individuale au acoperit mereu şuşotitul susţinătorilor drepturilor sociale. E o tehnică de propagandă mai veche şi mai durabilă decât Războiul Rece. Câteva luni mai târziu, atenţia noastră mass-mediată se purta în Sud, la Campionatul Mondial din Brazilia. Acolo nu era vreme de reverii melancolice ca la schi fond. Sunau tobele de macumba şi se înscria gol după gol, gazdele luând o căruţă în ultimele două meciuri. Ochiul vigilent al presei internaţionale nu a uitat să ne ţină la curent cu abuzurile comise pe la Rio de o putere arbitrară: 250.000 de familii sau de persoane, în funcţie de sursă, ar fi fost strămutate pentru construcţia stadioanelor. Apoi au devenit 8000 de … inşi? de gospodării? Deja nu mai conta. Deci pentru construcţia a două arene, brazilienii au nevoie să distrugă un oraş cât Lyonul sau Torino. Pentru extensia unei autostrăzi se rade de pe faţa pământului o localitate cât Buftea, iar pentru o pistă de aeroport trebuie să dispară ceva cât Dorohoiu. Iar publicul înghite! Vă amintiţi de Ghidul autostopistului galactic, filmul făcut după romanul lui Douglas Adam? Şi mai ales de vogoni, rasa greoaie şi birocratică, nu neapărat răi, care voia să distrugă Pământul pentru că intra în proiectul lor de construcţii rutiere spaţiale. Ei bine, presa europeană serioasă devine comedie SF când se îndepărtează de ţinuturile NATO. Comentatorii de la noi, între care nu putea lipsi Traian Ungureanu, ne proroceau că un dezastru al jucătorilor din Seleção canarinho ar creea o problemă politică preşedintei aflată în an electoral. Mulatrilor ăstora nu le stă capul decât la fotbal! TRU ştie a transforma instantaneu rasismul (cultural) în analiză politică sau în gazetărie sportivă cu aceaşi rapiditate cu care preschimba nu demult ameninţarea de a se arunca de pe bloc în cazul unei alianţe PDL-PSD într-un zbor business-class către fotoliile Parlamentului European.

La alţii şi la ai lor

Într-adevăr lucrurile se complică pentru Dilma Rousseff, care are acum un contracandidat cu şanse. Dar nu din cauza golurilor lui Toni Kross. Este mai degrabă vorba de buna alegere a unui vicepreşedinte. E nevoie de puţină răbdare şi de două comparaţii. La fel ca în Statele Unite, în Brazilia se merge în alegeri pe un „tichet prezidenţial”, aşa cum a fost de pildă perechea câştigătoare Barack Obama/ Joe Biden în 2008. Dincolo de funcţiile pe care le va avea de îndeplinit, vicele urmează să aducă voturi din zone în care candidatul principal nu are prea mulţi susţinători. Lula, preşedintele care a demarat actualul curs social-democrat al politicilor ţării cafelei, îl luase alături în 2003 pe José Alencar, figură importantă a partidului advers, liberal-conservator, menit să reprezinte interesele capitalului în noua alianţă propusă de Partidul Muncitorilor. În România, s-a încercat imitarea acestei formule prin propunerea în 2004, de către alianţa D.A. a cuplului preşedinte/ prim-ministru Theodor Stolojan/ Traian Băsescu. Misterioasa retragere a celui dintâi cu două luni înainte de alegeri l-a avantajat pe vicele său, Băsescu intrând în lupta electorală proaspăt, fără să fi apucat să-şi uzeze sloganele şi argumentele. E ceea ce s-a petrecut acum în Brazilia unde a apărut un candidat surpriză, Marina Silva. Ea a fost propulsată în cursa electorală de decesul liderului Partidului Socialist, Eduardo Campos, un fost membru al guvernului lulist, în raporturi bune cu fostul preşedinte venezuelean Hugo Chavez. Campos era plasat pe locul al treilea în competiţia prezidenţială, cu un scor de 8%, insuficiente pentru a spera la turul secund, programat pe 26 octombrie. Accidentul de avion din 13 august, în care îşi găseşte în mod tragic sfârşitul, o împinge pe Marina din postura de vice în cea de candidat principal, cu 27% intenţii de vot, imediat după Dilma, preşedinta în funcţie, cu beneficiul emoţiei populare pricinuite de dispariţia prematură a politicianului socialist. De ce doar „Dilma” şi doar „Marina”? Pentru că pe buletinele de vot va apărea trecut doar prenumele sau, adesea, porecla candidatului, conform unei cutume locale cu rădăcini în epoca sclavajului şi a analfabetismului. Asta scuteşte şi pe redactorii buletinelor electorale să găsească spaţiu pentru numele candidatei Maria Osmarina Marina Silva da Lima. Dar poate aduce pe listele oficiale, cum a fost cazul alegerilor parlamentare, nume ca Law Love Bite sau Coronel.

Ce concluzii rapide pot aduce aceste alegeri? Mai întâi mutaţia completă a politicii interne a gigantului sudic în cadrele şi ambiguităţile social-democraţiei iniţiate de preşedintele Lula da Silva. Cele două candidate cu şanse au ocupat funcţii ministeriale în cabinetele fostului sindicalist metalurgist, ajuns preşedinte. Lucru de înţeles dat fiind câteva rezultate incontestabile ale alianţelor guvernamentale conduse de Partidul Muncitorilor, la putere din 2004: peste 35 de milioane de brazilieni ies din sărăcie şi ajung în rândurile clasei mijlocii, veniturile celor 10% cei mai săraci din ţară sporesc cu peste 70%, iar salariu minim pe economie creşte cu 62%. Cu toate acestea, Brazilia rămâne una din ţările cele mai inegalitare, unde o reformă agrară este aşteptată încă din anii 50 şi unde oligarhia născută din plantaţiile tradiţionale asociate cu agro-comerţul modern îşi menţine puterea în lumea afacerilor şi asupra mass-media.

Ce le opune pe cele două candidate? Izbitoare este în primul rând diferenţa de stil, venită din originile diferite. Dilma provine din clasa medie urbană şi guerrila studenţească opusă dictaturii militare. E un gestionar al promisiunilor Partidului Muncitorilor, cu mai multe realizări a unei viziunii economice sociale decât predecesorul şi naşul său politic, preşedintele Lula. Pe lângă stângăcia şi crisparea de contabil a Dilmei, Marina e un star plin de carismă, fiind, cum scria New York Times, „icoana mişcărilor de ambientaliste”. Ea vine de departe pe prima scenă politică a ţării, de pe o plantaţie de cauciuc din pădurea amazoniană, unde şi-a petrecut copilăria, într-o familie cu 11 copii, trei morţi prematur. Şcolarizarea târzie, la 16 ani, datorată planurilor guvernamentale de alfabetizare, păreau s-o sortească unui viitor modest, ca cel al surorii sale Maria Lúcia, cele două asemănându-se fizic ca două picături de apă, şi care a rămas menajeră într-un cartier modest din Rio Braco, capitala unei provincii din Nordul nevoiaş. Fire ambiţioasă, trecută de la troţkism la ecologism şi de la catolicism la evanghelismul penticostal, actuala candidată a fost gata de numeroase sacrificii pentru studiu şi pentru cariera politică. Dar Marina şi noua clasă de mijloc braziliană sunt acum pericole potenţiale pentru linia progresistă a continentului. Dintre „noii mijlocaşi”, care se recunosc în figura şi ascensiunea Marinei, mulţi uită uşor circumstanţele şi preschimbările sociale care i-au adus în faţă. Totul a fost făcut, nu-i aşa, prin eforturi propri, iar ceilalţi au eşuat din lene sau lipsă de perspicacitate. Iar Marina ştie vâsli în apele schimbătoare ale pasiunilor parvenitismului: o campanie dusă pe propria imagine şi nu pe programe electorale şi o denunţare a partidismului, cu promisiunea de a face un guvern „al celor buni”, indiferent de opţiunile lor politice. Dincolo de ambiguităţile unui candidat ce spune totul şi contrariul său în scopul de câştiga voturi din toate colţurile societăţii, ea a lăsat să se întrevadă câteva direcţii îngrijorătoare ale unei posibile administraţii „Marina”. E vorba de punerea în practică a dogmei neoliberale a independenţei Băncii Centrale, ce ar scăpa de controlul politic dorit de Dilma Rousseff pentru a împedica oficializarea unei „a patra puteri în stat”, cea a pieţelor financiare şi a sectorului bancar. Apoi, mai e politica internaţională, Marina optând pentru înţelegeri bilaterale şi diminuarea importanţei acordurilor economice BRICS sau MERCOSUR. În traducere, pare o renunţare la ambiţiile de putere mondială şi regională, lăsând loc prelungirii epocii unilateralismului american pe plan global şi unei reveniri a Statelor Unite în sudul continentului.

Semnele viitorului

Învăţămintele de tras din aceste alegeri din emisfera sudică, cu ascensiunea fulminantă a unui candidat verde, se leagă de posibilitatea transformării social-democraţiei tradiţionale într-o forţă de dreapta. Procesul început în Europa în anii 1970 şi desăvârşit azi, a fost reprodus de Brazilia în 15 ani, de la dobândirea puterii de către preşedintele Lula şi impunerea unei alianţe guvernamentale progresiste. Beneficiind de susţinerea unei clase mijlocii nou-create, social-democraţiile de la noi şi de aiurea abandonează treptat lupta socială în favoarea libertăţilor individuale. Ecologismul e un pilon important al acestei transformări, el însemnând susţinerea industriilor verzi, antitabagism, nutriţionism. Sunt teme care ascund capitularea în faţa capitalului. Victoria Dilmei ar menţine speranţele actuale, dar mai ales ar da asigurări şi susţinere ţărilor mai mici din regiune implicate în transformări revoluţionare având la bază socialismul indigenist al lui Evo Morales în Bolivia sau socialismul creştin al lui Rafael Correa în Ecuador. La nivel global, ar întări încercările de instituţionalizare a unei economii dedolarizate, oferind instituţii paralele FMI-ului şi Băncii Mondiale, prin crearea preconizatelor fonduri de rezervă ale BRICS sau prin înfiinţarea Băncii de Dezvoltare de la Shanghai. Ar creşte astfel şansele pentru ţările ce ar încerca să-şi recupereze suvernanitatea sau să evite atacurile de terorism financiar, cum sunt cele suferite acum de Argentina. Victoria Dilmei ar asigura existenţa unei voci moderat progresiste importante în vremurile noi ce se pregătesc.

Să ne obişnuim că lumea e mai largă decât ne spun candidaţii noştri, chiar şi cei mai cultivaţi. Să observăm că partidele verzi nu sunt decât cai troieni ai capitalului în conştiinţa îngustă a clasei de mijloc, dacă nu-şi întemeiează demersurile pe gândirea unui ecologism social, chiar „socio-cosmic”, după sugestia unuia din înţelepţii Sudului, teologul Leonardo Boff.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.