„Temele politice au început să nu mai funcționeze critic, ci ca reclamă a neoliberalismului”

Ekaterina Degot
Ekaterina Degot este istoric de arta, critic si curator independent. A lucrat la Galeria de Stat Tretyakov din Moscova si a semnat rubrica de cultura si arta a cotidianului Kommersant Daily. Incepand din 2008, Degot este editor al site-ului independent www.openspace.ru/art, dedicat criticii de artă şi analizei culturale. Degot a fost profesor invitat la numeroase universitati din America si Europa si a predat la Universitatea Europeana din St. Petersburg. A publicat urmatoarele carti: Moscow Conceptualism (cu Vadim Zakharov) (2005) si Russian 20th Century Art (2000). In prezent este profesor la Rodchenko School of Photography and Multimedia din Moscova. Proiectele ei curatoriale includ: Soviet Realism, Muzeul de Arta Valona, Liege (2005), Pavilionul Rusiei la Bienala de la Venetia (2001) si 1st Ural Industrial Biennial, Ekaterinburg, Russia (2010), unde a fost co-curator. Este cercetator invitat in cadrul proiectului Former West (2008-2014). Ekaterina Degot traieste si lucreaza la Moscova.

Partea a II-a a chestionarului realizată de colaboratoarea noastră Ekaterina Degot (critic de artă, curator) care a vorbit cu profesioniștii internaționali despre ce au văzut la Bienala de Artă de la Veneția. (partea I-a aici)

 În cea de-a doua parte a chestionarului au răspuns:

 Francesco BONAMI, curator; Senior Curator la Muzeul de Artă Contemporană din Chicago, Art Director al Fondazione Sandretto Re Rebaudengo, Torino; curatorul Bienalei de la Veneția, ediția din 2003;

Massimiliano Gioni, curator; directorul programului expozițional al New Museum din New York;

Miran MOHAR, artist; membru al grupului IRWIN, Slovenia;

Maria HLAVAJOVA, curatoare; directorul Centrului de Artă Contemporană BAK din Utrecht, Olanda; anul acesta – curatorul Pavilionului Rom (un proiect care există deja de câțiva ani, pavilionul este dedicat comunității rome deteritorializate, în special, romilor europeni. Anul acesta, în cadrul Pavilionului Rom a participat și Salman Rushdie).


 1.      Care au fost impresiile dumneavoastră după ce ați văzut proiectul central al curatorului Bice Curiger, mai ales în comparație cu ultimele două bienale?

2.      Cum vedeți pavilioanele naționale în contextul proiectului central? Care pavilion v-a plăcut mai mult și care v-a dezamăgit?

3.      Care a fost impresia dumneavoastră de după deschiderea de anul acesta? Care este, din punctul dumneavoastră de vedere,  dinamica acestei bienale și încotro se îndreaptă ea?

4.      Ați reușit să vedeți pavilionul Rusiei și celelalte proiecte rusești și (sau) ucrainene de la Veneția? Ce părere aveți despre acestea?

 Francesco Bonami

 1.      Bienala devine tot mai mult unul din nenumăratele evenimente care se petrec la Veneția, și nu „acel” eveniment. Expozițiile principale din cadrul bienalei, de la an la an, încep să semene între ele tot mai mult. S-ar putea să fie greșită însăși abordarea Bienalei de la Veneția. Bienala nu este o expoziție, ci o luptă cu arhitectura și faptul că orașul depune eforturi ca aceasta să fie o „exhibition” face ca bienala să fie tot mai puțin interesantă. În acest moment visez să nu mai calc pragul unei bienale până la sfârșitul vieții, dar știu că acesta e un lucru imposibil.

2.      Cea mai mare dezamăgire a fost Pavilionul SUA. Cel austriac, elvețian, argentinian, cel german au dat dovadă de o identitate puternică. Voi merge peste câteva zile să mă mai uit o dată. În orice caz, pavilioanele sunt din nou doar „expoziții”.

3.      O adunătură enormă de brizbizuri mondene, o adunătură de artă, pălăvrăgeală, alcool, mâncare; totul prea scump, prea mulți idioți în jur. Și în pofida acestei adunături, la final au fost prea puține idei, foarte puțin timp de calitate petrecut alături de niște oameni agreabili. Toți dau târcoale invitațiilor pe la dineuri exclusiviste, ca la final să realizeze că nu a existat nimic exclusivist acolo și că toată exclusivitatea plictisește îngrozitor. La fel și adunătura din partea de consens, strategie și diplomație. Mi-e dor de bienala mea din 2003, pe care toată lumea a urât-o pur și simplu. Era atât de vesel, dar nimeni în jur nu înțelegea asta. Astăzi veselia este organizată cu minuțiozitate și plătită din belșug, iar la final totul e cât se poate de banal și de plicticos.

4.      Nu, voi merge în august. De ce, trebuie văzut neapărat pavilionul rus? Mai am foarte puțin loc liber pe retină, dar dacă zici că merită văzut, mă voi duce.

 Massimiliano Gioni (a schimbat puțin ordinea întrebărilor)

 1.      Expoziția din cadrul proiectului central din Giardini mi s-a părut foarte bună; poate un pic prea liniștită și muzeală, dar foarte, foarte bună. Dialogurile dintre lucrările Kerstinei Bratsch, Lynn Foukesn, Fischli și Weiss, Jack Goldstein, Sigmar Polke, Rebecca Quaytmann și Christopher Wool erau, spre exemplu, foarte puternice și captivante. Am apreciat, de asemenea, foarte mult combinația de lucrări dintre Monika Sosnowska, David Goldblatt și Harun Mirza, care erau extrem de puternice. Mi-a mai plăcut și un alt parapavilion, cel al lui Oscar Tuazon. Arsenale a fost, poate, ceva mai inegal, însă beneficia de un final măreț, cu lucrările grupului „Gelatin”, create de Helain Sturtevant, Frances Stark, Trisha Donnelly și Katharina Fritsch. Cât privește comparația cu ediția de dinainte a bienalei, sincer, mi-e totuna: asta e oarecum o marotă tipic venețiană, să critici ediția prezentă a bienalei, în timp ce o reabilitezi pe cea dinainte. Nu voi intra în acest joc. Pardon.

3.      Cred că la Veneția are loc în acest moment un proces important și, probabil, ireversibil: ceea ce a fost cândva cea mai mare expoziție din lume, s-a transformat într-o platformă pentru sute de alte expoziții, fiind vorba mai ales de expoziții strâns legate de colecțiile particulare. Rezultatul este această privire asupra artei ca fiind ceva glamour, ceea ce, indiscutabil, lărgește publicul artei contemporane dincolo de limitele lumii artei, dar în același timp îngustează spectrul a ceea ce poate fi arta în general, ceea ce așteptăm de la artă, ceea ce ar fi putut arta să facă. N-aș vrea să par conservator sau peste măsură de tulburat, însă – mai ales în zilele deschiderii bienalei – începi să ai impresia că arta servește exclusiv pentru etalarea opulenței și bogățiilor…

Mai semnificativ este faptul că parada evenimentelor a atins acel punct, dincolo de care este aproape imposibil, dacă nu chiar fără sens, să treci ca să spargi balonul consensului, care încercuiește fiecare expoziție. Dacă e să fim pesimiști, ar trebui să spunem că Bienala de la Veneția este pur și simplu un microcosmos în care iau naștere principalele schimbări din câmpul artei înseși. Dacă lucrurile stau așa, atunci trăim într-o epocă a hiperdivertismentului, în care așteptăm de la artă să rămână doar artă și nimic mai mult, să se mulțumească cu faptul că a fost expusă, și nu oricum, ci cât mai luxuriant. În cel mai bun caz, arta poate reprezenta puterea și banii. Încă o dată, n-aș vrea să cad în nostalgie și nici să fiu idealist, însă trebuie să tindem către acea stare de lucruri, în care potențialul artei va fi ceva mai solid, decât simpla cultură a expunerii glamour…

S-ar putea ca un astfel de anticorp să existe deja la Veneția: faptul că tot mai multe țări doresc să-și găsească un loc în cadrul ei pentru a-și exhiba arta și cultura, trădează faptul că arta joacă totuși un rol major, care depășește aperitivul de la banchet…

2.      Cât privește pavilioanele naționale, ele reprezintă în continuare cel mai interesant element al Bienalei de la Veneția, iar Bice Curiger a încercat să sublinieze anume acest lucru. Abia în cadrul pavilioanelor naționale devine mult mai complexă reprezentarea artei contemporane care se face astăzi: ei descriu ideea de „a fi contemporan” ca fiind una polifonică și extrem de eterogenă. De fapt, ce se întâmplă la Veneția nu vizează globalizarea, ci hiperlocalizarea, cred că uităm prea des de această particularitate a ei.

De aceea mi-au plăcut nu doar pavilioanele cele mai izbitoare sau mai bine integrate în cadrul discursului internațional (cum este, spre exemplu, cel argentinian, cu Adrián Villar Rojas, unul din cele mai mari vernisaje), dar și acelea care prezentau istorii specifice, locale. Ca de exemplu, Pavilionul Braziliei, cu Miguel Rio Branco; cel român – cu Ion Grigorescu, cel sârb, croat, lituanian. Nu au fost tot timpul tocmai reușite, însă ele ne ajută să ne îmbogățim conținutul și perspectiva istorică asupra artei contemporane, să extindem și să facem mai complex canonul ultimilor 20-30 de ani. În acest sens, cred că pavilionul ceh, în care Dominique Lang a întreprins o cercetare a trecutului privat și național al artistului, a fost extrem de important. Se înțelege că nu am amintit alte pavilioane, la fel de minunate – pe cel german, cu Schlingensief, cel austriac, cu Schinwald, sau cel polonez, cu Bartana.

4.      Sunt un mare admirator al lui Monastîrskii și m-am simțit foarte împlinit atunci când am aflat că a fost invitat să reprezinte Rusia, cu atât mai mult cu cât acest rol e dificil pentru un artist care a încercat mereu să rămână aproape invizibil și s-a mândrit tot timpul cu noninstituționalitatea sa. Canonizarea în rândul celor sfinți nu e niciodată un pas ușor de făcut. Chiar dacă expoziția pendula cumva între retrospectivă și proiecte noi, mi-a plăcut mai ales faptul că artistul a riscat să creeze o nouă instalație complexă, ferindu-se de tentația autosuficientă a reprezentării „traiectului artistic”.

Bineînțeles, am văzut și expoziția grupului „Modernikon”, pe care o mai văzusem și la Torino, dar expunerea venețiană mi s-a părut mult mai energică și mai tonică. Poate că sunt prea apropiat de Fundația „Victoria” sau de Fundația Sandretto, ca să pot fi obiectiv, dar această expoziție mi s-a părut foarte impresionantă. M-a impresionat foarte mult și faptul că vedeai de la intrarea în expoziție cheiul incurabililor, pe care l-a iubit Brodski atât de mult; probabil că sunt singurul imbecil care a fost atent la așa ceva J

De asemenea, expoziția cu premiile Fundației Pinciuk, Future generation prize, m-a impresionat plăcut: trebuie să recunosc că nu sunt atât de entuziasmat de instituționalizarea premiilor private, însă expoziția s-a descurcat de minune cu sarcina expunerii lucrărilor multor autori tineri.

Miran Mohar

 1.      Aș spune, o bienală moderată. În comparație cu ultimele două ediție nu există nici o diferență.

2.      Anul acesta, pavilioanele naționale au fost o surpriză plăcută, diferența de calitate dintre expoziția principală și pavilioane, care a existat întotdeauna, anul acesta a dispărut. Dar a fost nevoie de aproape două decenii. Așa că pavilioanele naționale au fost anul acesta într-o formă foarte bună. Preferata mea – Polonia, cu proiectul Yaelei Bartana. Am remarcat, de asemenea, că multe din țările est-europene și-au expus propriii conceptualiști (Serbia, Rusia, Croația, Muntenegru). La ce bun?

3.      E foarte greu să vorbești despre bienală ca despre un întreg, se poate vorbi numai despre expoziții separate. Nu mai e demult un eveniment compact și cu toate acestea a rămas la fel de important. Anul acesta, toate au corespuns așteptărilor mele. Alte bienale, nu cele venețiene, în ultimii zece ani au fost extrem de interesante. Mă refer în special la Istanbul, unde am văzut o parte din ultimele bienale.

4.      Am văzut expozițiile a doi dintre cei mai buni artiști ruși: Andrei Monastîrskii și „KD” în cadrul pavilionului și Dmitrii Prigov în Ca’ Foscari Esposizioni. Din punctul meu de vedere, prin natura lor, este aproape imposibil să expui lucrările conceptuale ale grupului „KD” în cadrul unui eveniment atât de spectaculos cum este Bienala de la Veneția. Lucrările sunt minunate, dar poate că ar fi trebuit expuse cu mai multă acuratețe. Îmi imaginez că poate fi extrem de dificil, în virtutea caracterului lor ermetic și imaterial. În cazul lui Prigov, avem un bun exemplu de cum poți să faci o expoziție proastă cu lucrări bune. După mine, în contextul acelei curți, expoziția nu avea cum să funcționeze. La Veneția, asta e o problemă obișnuită, însă întrebările pe care le ridică expoziția sunt mult prea importante și nu pot fi ignorate.

Maria Hlavajova

 1.      De fapt, nu am reușit să văd proiectul central decât în fugă, pentru că proiectul meu din cadrul Pavilionului Rom a constat într-un program neîntrerupt de trei zile de înregistrare a mărturiilor orale și scrise, ceea ce a coincis cu avanpremiera. Această situație reclama deplina mea concentrare și prezența în pavilion, iar acesta era un demers indispensabil pentru că expoziția se construia datorită lui. După avanpremieră, am putut privi proiectul central mai în detaliu, dar, sincer vorbind, și mai ales prin comparație cu experiențele de la Pavilionul Rom, am avut senzația că am fost teleportată undeva în trecut. Expoziția curatoriată de Bice Curiger este un exercițiu simplu, comod, formal și tipic occidental. Înțeleg că să curatoriezi un astfel de proiect e un lucru ingrat, orice ai face tu. Cu toate acestea, dacă a plimba vizitatorul printr-un parc de sculpturi sau a-i arăta o lucrare de Tintoretto (chiar una minunată și extrem de însemnată din punct de vedere istoric) este cel mai radical gest ce poate fi făcut astăzi, înseamnă că avem mai multe probleme decât credeam. Poate că e prea dur să spun lucrurile astea, dar ceea ce au în comun bienala de anul acesta și cele dinainte – este faptul că nu-ți rămân în memorie cu nimic.

2.      Mie mi s-a părut că Bice Curiger a încercat să stabilească o legătură între proiectul central și pavilioane, punând artiștilor participanți câte cinci întrebări. Acele întrebări vizau națiunea și naționalitatea fiecăruia în parte și erau suficient de problematice, dacă luăm în considerare vremurile în care trăim. Dar – și asta nu e de mirare – ele nu au avut nici o influență asupra reprezentărilor naționale, au reușit doar să creeze o legătură formală – răspunsurile artiștilor au apărut în catalog. Cred așadar că pavilioanele trebuie privite absolut separat, fără nici o legătură cu proiectul central. Am vrut să renunț, în genere, la cinismul cu care vorbim adesea despre proiectele globale de felul acesta, dar cred că trebuie să găsim o cale de scăpare din tot acest spectacol bombastic, din toate acest gesturi previzibile, de ideologiile naționaliste îmbălsămate în aur, către care a tins întotdeauna Bienala de la Veneția. În această privință, cred că pavilionul german este extrem de important. Am urmărit creația lui Christoph Schlingensief începând cu anii 1990, întotdeauna mi s-a părut nemaipomenit. La fel ca înainte, și de data aceasta lucrările lui s-au axat pe subminarea rutinei artei contemporane (business as usual) – o explozie neașteptată în interiorul ritmului mecanic al art-consumului. S-a creat o atmosferă a întâlnirii cu arta, o întâlnire poetică și politică. Am avut sentimentul puternic că în acel spațiu stăpâneam ideile lui Schlingensief, și m-am simțit rușinată și inspirată în același timp de această etică eliberatoare. Expoziția de grup din cadrul pavilionului danez a fost, de asemenea, extrem de interesantă, chiar dacă nu prea riscantă. În ansamblu însă am o îndoială că în formatul pavilionului de bienală ar putea funcționa modelul expoziției de grup cu participare internațională, oricât de bine ar fi ea lucrată.

Dacă a fost ceva ce m-a dezamăgit, acestea nu sunt pavilioanele separate: m-am obișnuit deja ca în multitudinea lor să fie mediocre. Ceea ce a fost de-a dreptul supărător este faptul că nu am găsit încă maniera în care să ne poziționăm politic diferit. Majoritatea recenziilor despre bienală au remarcat o anumită legătură fără precedent a artei cu politica de astăzi. În realitate, demult ar fi trebuit să recunoaștem că războiul, sărăcia, globalizarea ș.a.m.d. sunt teme care au devenit uzuale în arta contemporană în general, și mai ales la bienalele globale. Și că, în majoritatea cazurilor, indiferent de intenția artistului de a fi critic, aceste teme funcționează ca reclamă a neoliberalismului și a capacității acestuia de a încorpora critica. Cred că avem nevoie să ne unim eforturile în a găsi o cale de ieșire în afara acestui fel de artă, care fie nu este decât un produs, fie doar propagandă, un exemplu global al ceea ce este Bienala de la Veneția par excellence.

Iar proiectul de la Pavilionul Rom a fost și o ocazie de a experimenta în această direcție. Bineînțeles, primul și cel mai important impuls din spatele acestei inițiative a fost indispensabilitatea dreptății. Până la primul Pavilion Rom din 2007, nici un artist rom nu expusese nici în proiectul principal, nici în pavilioanele naționale de la Veneția. Cred că forța Pavilionului Rom constă, în primul rând, într-o rețea neverosimil de interesantă de artiști care locuiesc pe tot întinsul Europei și care lucrează pornind de la subiectivitatea lor romă. Ei nu sunt doar romales – problemele acestui popor sunt punctul lor de pornire și sunt un subiect important. În al doilea rând, este foarte important că în contextul Veneției, după toate aparențele, acesta e un pavilion extranațional, el nu aparține nici unei țări. Cred că acest fapt deschide pentru noi toți un nou câmp de posibilități – posibilități de a gândi arta și potențialul acesteia în lumea contemporană și viitoare. Pavilionul Rom a fost creat printr-o colaborare care funcționează înafara economiei de piață și a statelor națiune în sens tradițional, iar împreună cu artiștii și gânditorii romi am încercat să arătăm cum ar putea arăta astăzi arta, dincolo de limitele produsului sau ale propagandei.

Simplu spus, Pavilionul Rom de la Veneția a fost gândit ca un loc al experimentului artistic, un loc al generozității; ca un spațiu al artei, ideilor și acțiunii, pe care le putem propune drept răspuns la realitățile politice grave din jurul nostru. El a fost gândit ca o expoziție ce se creează chiar în zilele avanpremierei bienalei printr-o serie de mărturii: creații artistice, performanceuri, seminare, discuții, lecturi, conduse de artiști, gânditori, activiști atât romi, cât și neromi. Ei sunt mărturie pentru nedreptățile și privațiunile care întâmplate persoanelor de etnie romă, pentru experiența solidarității, pentru depășirea discriminării și a inamiciției, pentru alegerea în folosul activismului și lupta pentru drepturile omului, dar și, bineînțeles, pentru realizările artistice. Aceste mărturii au fost înregistrate pe video și adăugate treptat expoziției din Palazzo Zorzi (biroul venețian al UNESCO), la baza căreia s-au aflat creațiile artistice și arhitectura expozițională, bazată conceptual pe proiectul neterminat al „așezărilor nomade” ale comunităților rome, realizat prin anii 1950 de către artistul olandez Constant. Mărturiile înregistrate pe peliculă, informația privind creațiile expuse și alte materiale pot fi consultate pe „platforma digitală” a proiectului.

3.      Știi, este atât de ușor să intri în puhoiul de vaiete și nemulțumiri pentru că bienala a fuzionat extaziată cu tot răul lumii – cu spectacolul, însetat de profit, cu ideologiile naționaliste, nemaivorbind de oligarhi și celebrități, cu iahturile lor interminabile. Cine nu știe toate astea? E ceva nou? Dar în pofida a toate acestea, încă mai cred că Bienala de la Veneția este o platformă în care se ivește posibilitatea de a fi văzut pentru acele lucruri care mențin consensul diminuat într-o stare nevăzută. De aceea cred că trebuie insistat asupra creării unui spațiu în interiorul bienalei, în care să poată fi exprimate lucrurile urgente, ce nu suportă nici o amânare și pe care considerăm că este indispensabil să le articulăm anume în interiorul unui context high-end atât de prestigios. Nu am alt răspuns: trebuie menținută autenticitatea acestei posibilități, trebuie să continuăm să introducem în interiorul bienalei un spațiu în care am putea securiza drepturile de bază – dreptul de a povesti de pe diverse poziții și perspective – cu suplimentul acestuia, dreptul de a fi ascultat.

4.      Pavilionul rus a fost pentru mine o prioritate, mai ales din respectul pe care-l am față de Boris Groys (pentru colaborarea noastră de mai mulți ani la proiecte despre reîntoarcerea religiei, despre contextul postcomunist, despre „fostul Vest”). Acest spațiu mi s-a părut a fi unul din cele mai importante din întreaga bienală. La fel ca în cazul pavilionului german, a existat și aici o tentativă de ruptură față de convențiile privirii binealizante asupra artei, existau și lucrări istorice, instalația a fost creată special pentru acest spațiu. Cât privește întrebarea despre cum poate fi schimbat sistemul contemporan, pe care îl criticăm cu toții, însă în care sfârșim prin a ne integra firesc și nu părăsindu-l, mi se pare important să ne gândim la „acțiunile goale” și „spațiile goale” ale lui Monastîrskii și grupului „KD”. Înțelegerea unui eveniment imperceptibil, emancipat de orice regulă și control, oricât de scurt și instantaneu ar fi, creează o mică nișă, fără sens și plurisemantică în același timp – iată ce cred că avem astăzi de învățat. Asemenea gesturi păreau poate în ochii ideologilor comuniști niște acțiuni prostești și neînsemnate, dar însăși imposibilitatea de a le controla înseamnă că pe un anumit nivel ele conțin un potențial al amalgamării, al schimbării ordinii lucrurilor și prin asta a influențării ideologiei. Aceasta este, bineînțeles, o lecție pe care am putut-o învăța numai pornind de la rememorările de astăzi.

 Anchetă realizată de Ekaterina Degot apărută și pe OpenSpace.ru

 Traducere de Igor Mocanu

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole