Acum un deceniu, cînd eu şi alţii am început să vorbim despre declinul SUA în sistemul-lume, reacţiile primite au fost în cel mai bun caz zîmbete condescendente, mirate de naivitatea noastră. Nu era SUA unica superputere a lumii, implicată în fiecare colţ îndepărtat al Pămîntului, capabilă să obţină ce voia aproape mereu? Aceasta era perspectiva comună, împărtăşită de-a largul întregului spectru politic.
Astăzi, opinia că Statele Unite se află în declin, şi anume într-unul serios, e o banalitate. Toată lumea o susţine, cu excepţia cîtorva politicieni SUA care se tem că ştirile proaste vor fi puse pe seama lor, dacă le vor aduce în discuţie. În prezent, aproape toată lumea crede în adevărul declinului: acesta e un fapt.
Se discută însă mult mai puţin despre consecinţele globale ale acestui declin. Declinul are, desigur, cauze economice. Pierderea cvasi-monopolului puterii geopolitice, exercitate odată de SUA, are însă consecinţe politice foarte importante, peste tot în lume.
Să începem cu o anecdotă relatată în secţiunea de afaceri a ziarului New York Times, ediţia din 7 august. Un administrator de bani din Atlanta a “apăsat butonul de panică” în numele a doi clienţi bogaţi care îi indicaseră să vîndă toate acţiunile deţinute, pentru a investi banii într-un fond mutual ceva mai protejat. Administratorul mărturiseşte că, în 22 de ani de experienţă, nu a mai avut de îndeplinit o asemenea cerinţă. “E fără precedent”. Ziarul a numit acest gest echivalentul “opţiunii nucleare” pentru Wall Street. E cu totul împotriva sfatului tradiţional consfinţit, al atitudinii “aşa-cum-mergi-în-mod-normal” faţă de salturile pieţei.
Standard & Poor’s a redus categoria de credit a Statelor Unite la AAA la AA+ – un alt gest “fără precedent”. Aceasta a fost însă o măsură destul de moale. Agenţia corespunzătoare dinChina, Dagong, redusese deja valoarea de credit a SUA în luna noiembrie a anului trecut la A+, iar acum a redus-o la A-. Economistul peruvian Oscar Ugarteche a declarat Statele Unite o “republică bananieră”. El susţine că Statele Unite “au ales politica struţului, sperînd ca astfel să nu sperie speranţele [de îmbunătăţire]“. Iar în Lima, săptămîna trecută, la reuniunea ministerelor de finanţe ale statelor sud-americane, s-a discutat despre măsurile urgente de protecţie împotriva efectelor declinului economic al SUA.
Problema cu care se confruntă toată lumea e dificultatea de a se proteja de efectele declinului SUA. În ciuda gravităţii declinului său economic şi politic, Statele Unite rămîn un gigant pe scena mondială, iar orice eveniment interior încă mai produce valuri mari peste tot.
Cu siguranţă, impactul cel mai puternic al declinului îl resimt şi îl vor resimţi chiar Statele Unite. Politicienii şi jurnaliştii vorbesc deschis despre “disfuncţionalitatea” situaţiei politice din SUA. Dar cum ar putea fi această situaţie altfel decît disfuncţională? Cetăţenii SUA sînt pur şi simplu consternaţi de simplul fapt al declinului. Nu e vorba doar că cetăţenii SUA suferă material din cauza declinului, ori că se tem că vor fi afectaţi şi mai puternic în timp, ci că au crezut cu tărie că Statele Unite ar fi chiar “naţiunea aleasă”, desemnată fie de Dumnezeu, fie de istorie, ca naţiune-model a lumii. Preşedintele Obama încă îi mai asigură pe cetăţeni săi că Statele Unite ar fi o ţară “triplu-A”.
Problema lui Obama şi a tuturor politicienilor e că foarte puţini oameni mai cred încă asta. Mîndria naţională şi imaginea de sine au suferit un şoc formidabil, într-un timp foarte scurt. Ţara reacţionează foarte prost la efectele acestui şoc. Populaţia caută ţapi ispăşitori şi se repede cu brutalitate, fără prea mult discernămînt, asupra celor presupuşi a fi vinovaţi. Ultima speranţă pare a fi cea de a susţine că cineva e de vină, şi că remediul ar fi schimbarea autorităţilor în cauză.
In general, autorităţile federale sînt cele blamate – Preşedintele, Congresul, cele două partide principale. Apar tendinţe foarte puternice de sporire a înarmării individuale şi de reducere a implicării militare în afara Statelor Unite. Actul de a da vina pentru orice pe cei din Washington conduce la volatilitate politică şi la conflicte locale reciproc distructive, tot mai violente. Aş spune că, astăzi, SUA e una dintre cele mai puţin stabile entităţi politice ale sistemului-lume.
Ca urmare, SUA nu e doar o ţară marcată de conflicte politice disfuncţionale, ci una cu capacitate diminuată de a exercita putere reală pe scena mondială. Încrederea în SUA şi în preşedintele său a scăzut considerabil, atît în rîndul aliaţilor externi tradiţionali ai SUA, cît şi la nivelul bazei politice domestice a preşedintelui. Ziarele publică din abundenţă analize ale erorilor politice ale lui Barack Obama. Şi cine le poate contrazice? Aş putea înşira cu uşurinţă zeci de decizii luate de Obama, care, după mine, au fost greşite, laşe, iar uneori pur şi simplu imorale. Nu pot să nu mă întreb, însă, dacă efectul ar fi fost diferit în cazul în care el ar fi luat acele decizii considerate a fi mult mai bune în rîndul susţinătorilor săi politici de bază. Declinul SUA nu e rezultatul deciziilor proaste luate de un preşedinte, ci al realităţilor structurale ale sistemului-lume. Poate că Obama e cel mai puternic individ din lume, însă nici un preşedinte al SUA nu ar putea fi în prezent la fel de puternic ca preşedinţii de altădată.
Am intrat într-o epocă a fluctuaţiilor acute, constante şi rapide – în ceea ce priveşte ratele de schimb valutar, nivelul şomajului, alianţele geopolitice, definiţiile ideologice ale situaţiilor. Extinderea şi rapiditatea acestor fluctuaţii împiedică predicţiile pe termen scurt. Iar fără o stabilitate rezonabilă pe termen scurt (aprox. trei ani), economia-lume e paralizată. Toată lumea va deveni mai protecţionistă şi concentrată pe interior. Iar standardele vieţii vor scădea. Nu e o perspectivă frumoasă. Deşi sînt multe aspecte pozitive legate de declinul SUA, pentru multe ţări, nu e deloc sigur că, în legănarea necontrolată a bărcii lumii, alte ţări vor putea profita, aşa cum speră, de această nouă situaţie.
E timpul pentru o analiză mult mai sobră pe termen lung, pentru judecăţi morale mult mai clare, legate de ceea ce dezvăluie analizele, şi pentru acţiune politică mult mai eficientă, în eforturile de a crea în următoarele două-trei decenii un sistem-lume mai bun decît cel în care sîntem prinşi în prezent.
Comentariul Nr. 311, 15 August, 2011
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu
As adauga ceva.
In ultimii 60 de ani pozitia economica a SUA s-a erodat. Dela 50% din productia industriala a lumii a ajuns la .. mult mai putin.
In ultimii 20 de ani angajamentele geopolitce ale SUA au crescut . Dupa prabusierea URSS au incercat sa isi extinda influenta directa. Ori asta costa. Sa zic asa cazul Imperiului Roman – tot mai multe angajamente in conditiile unor resurse mai reduse . Cu aduagirea ca , la fel ca in Imperiul Roman , averea este tot mai concentrata in mainele catorva bogatasi care participa tot mai putin la efortul imperial.
Si as mai zice ceva. Trecerea la o armata de profesionisti . Armata de profesionsti are avantajele ei , dar si mari dezavmataje.
Primul dezavantaj ar fi costul.
Al doilea este faptul ca se bazeaza pe o resursa rara soldatul profesionist. Cand este pace gasesti amatori sa fie inrolati – insa cum incep belelele numarul de amatori scade . Imi aduc aminte de situatie Marii Britanii in anii 30: avea o armata de profesionisti – excelenti. Era – impotiva parerilor comune – cea mai bine inzestrata armata din lume (a renuntat prima la cai ca mijloc de tractiune … [i-a vandut Germaniei hitleriste!!] , a introdus prima un transportor intr-un numar mare [Bren carrier, 57.000 pana in 1945]) insa angajamentele sale cvasiglobale (din Anglia pana in China) au facut armata britanica impotenta in 1939-1941. Eu zic ca seamana (si nu ma luati 8u Irac si Afganistan. Iracu era o putere de mana a 4a , daca nu a 5a, Afganistanu nici atat insa cedle 2 au cam dus la limita capacitatea de angajament- numma refer la capcitatea de a bombarda ci de a controla)
Pana la urma vreo 3 trilarde de $ au fost inghitti de razboiul impotriva terorismului (da Iracu nu figura oe lista amicilor lu Ossama!!)….
Sa ne intelegem Cand URSS era in forma aria de angajare a SUA era mai redusa si deci capcitatea era mai crescuta. Plus ca speritoare URSS fideliza diversi aliati …..
Dupa al doilea razboi mondial, Europa era ruinata. SUA au devenit principalul producator al lumii, companii ca GM, Ford sau GE erau singurele care producea, detineau monopolul. Anii ’70 au reprezentat Era de Aur a capitalismului. Incepand cu anii 80, slujbele au inceput sa se mute in tari emergente, mana de munca ieftina, fara niciun fel de avantaje sociale (asigurari sociale, ajutor de somaj, asigurari medicale). Problema Occidentului este vizibila acum, caci muncitorii sunt si consumatori, si daca trimiti slujbele in China sau Brazilia, muncitorilor de ‘acasa’ le scade puterea de cumparare, iar piata ajunge la o saturatie. Daca mai adaugam acumularea nesimtita de caputal in mainile celor mai bogati cetateni, atunci tabloul e complet.
Revolutia a inceput: in Grecia lupte de strada, proteste in Londra si Paris, demonstratii fara precedent in Spania (somaj 20%, 1.5 milioane de oameni in strada), studenti in Chile care preiau controlul administrativ al scolilor, samd. Urmeaza capsunarii exploatati si ei? Posibil.
produceau*
capital*
slujebel nu am inceput sa se mute ci sa fie mutate
Corect; aceasta trebuia sa fie directia articlului. SUA nu e in declin, dar in ‘metamorfoza’. Si nu e numai SUA, ci si intreaga UE.