Preşedintele Statelor Unite e considerat a fi cel mai puternic individ din lumea modernă. Ceea ce Barack Obama învaţă în prezent, cu amărăciune, e că deţine încă o putere enormă de a face răul, însă aproape nici o putere de a face binele. Cred că înţelege acest lucru şi nu ştie ce să facă. De fapt, nu poate face prea multe.
Să luăm cea mai importantă preocupare actuală – a doua revoltă arabă. Nu el a început-o. În mod evident, a fost luat prin surprindere de declanşarea sa, ca aproape tot restul lumii. Răspunsul său imediat a fost să aprecieze revolta, în mod corect, ca pericol pentru ordinea geopolitică a regiunii, deja destul de instabilă. Statele Unite au încercat pe toate căile să îşi limiteze pierderile, să îşi menţină propria poziţie, şi să restaureze “ordinea”. Nu prea au avut succes. Cu fiecare zi ce trece situaţia devine tot mai haotică şi dincolo de controlul SUA.
Prin convingerile şi personalitatea sa, Barack Obama este întruchiparea centrismului. Caută dialogul şi compromisul între “extreme”. Ia decizii după reflecţie cuvenită, iar deciziile majore sînt caracterizate de prudenţă. Preferă schimbarea înceată, aşezată – o schimbare ce nu ameninţă sistemul din care el însuşi face parte, fiind de fapt figura centrală a acestuia şi cel mai puternic jucător individual.
În ciuda faptului că, în prezent, se fac presiuni din toate părţile asupra sa, el continuă să joace acest rol, ori cel puţin încearcă. În mod firesc, îşi spune: ce altceva aş putea face? Ca urmare, ceilalţi jucători (inclusiv cei care fuseseră cîndva aliaţii săi subordonaţi) se dezic de el public, cu impertinenţă, fără a suferi consecinţe – ceea ce îi diminuează puterea şi mai mult.
Netanyahu susţine un discurs în faţa Congresului SUA, care aplaudă cu entuziasm, fără oprire, periculosul său nonsens, o articulare a propriului interes, de parcă ar fi reîncarnarea lui George Washington. A fost o palmă dată lui Barack Obama, deşi acesta, vorbind în faţa Comitetului pentru afaceri publice americano-israeliene (APAIC), îşi retrăsese deja, de facto, încercarea sa timidă de a propune ca bază a unei soluţii graniţele din 1967 dintre Israel şi Palestina.
Guvernul saudit a dat de înţeles foarte clar că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a apăra regimurile existente din lumea arabă şi sînt agasaţi de concesiunile ocazionale ale lui Obama, făcute în limbajul “drepturilor omului”. Guvernul Pakistanului îi spune lui Obama răspicat că, dacă încearcă să joace mai dur, ei se pot baza pe prietenia mai fermă a Chinei. Guvernele Rusiei, Chinei şi Africii de Sud i-au dat de înţeles cît se poate de clar lui Obama că, în cazul în care Statele Unite va încerca să obţină decizia Consiliului de Securitate împotriva Siriei, ei nu vor susţine această iniţiativă – care, probabil, nu va obţine nici măcar o majoritate simplă a voturilor, precum eşecul lui Bush din 2003 cu a doua rezoluţie referitoare la Irak. În Afganistan, Karzai face apeluri pentru ca NATO să oprească atacurile cu aparate aeriene automate. Iar Pentagonul face presiuni pentru retragerea din Afganistan, fiindcă e prea scump.
Iar dacă vi se pare că slăbiciunea Statelor Unite se manifestă exclusiv în relaţiile cu Orientul Mijlociu, să observăm ce se întîmplă în Honduras. Statele Unite au sprijinit lovitura de stat împotriva de acum fostului preşedinte Zelaya. Din cauza loviturii de stat, Honduras a fost suspendat din Organizaţia Statelor Americane (OAS). Statele Unite au încercat apoi din greu să refacă statutul de membru cu drepturi depline OAS al Honduras, motivîndu-şi cauza prin alegerea unui nou preşedinte. Guvernele latino-americane s-au opus, fiindcă lui Zelaya nu i s-a permis reîntoarcerea, el fiind pus în continuare sub urmărire cu false acuzaţii. Ce s-a întîmplat apoi? Columbia (cel mai bun prieten al SUA în America Latină, se presupune) şi Venezuela (rivalul numărul unu al SUA în America Latină, se presupune) s-au întîlnit şi au aranjat împreună cu guvernul hondurian întoarcerea lui Zelaya, şi anume respectînd condiţiile acestuia. Secretarul de stat Clinton a reacţionat printr-un zîmbet blazat în faţa acestei repudieri de facto a diplomaţiei SUA.
În fine, Obama are probleme cu Congresul SUA din cauza războiului din Libia. Sub acoperirea rezoluţiei forţelor de război [War Powers Act/1973], Obama a avut dreptul să trimită trupe în Libia, fără aprobarea explicită a Congresului, timp de 60 zile. Acest termen a expirat în prezent, iar în Congres nu a fost iniţiată nici o mişcare. Continuarea acţiunii în Libia este în mod clar ilegală, însă Obama nu poate obţine aprobarea. Cu toate acestea, el îşi menţine angajamentul în Libia. Iar implicarea SUA s-ar putea extinde. Aşadar, poate face răul, dar nu şi binele.
Şi în tot acest timp, Obama depune eforturi pentru a fi reales. Are şanse bune de succes. Republicanii se mişcă tot mai mult la dreapta, fără îndoială cu prea mult zel, din punct de vedere politic. Dar odată reales, preşedintele SUA va avea chiar mai puţină putere decît în prezent. Lumea se schimbă cu rapiditate. Într-o lume cu atîtea incertitudini şi actori imprevizibili, cea mai periculoasă “armă slobodă” pare a fi Statele Unite.
Comentariul Nr. 306, 1 Iunie 2011
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu