O agendă pentru reinventarea caracterului politic al sindicatelor și al mobilizării

Norbert Petrovici
Norbert Petrovici este lector universitar la Universitatea Babes-Bolyai, unde predă economie politică urbană și studii de gen. Este interesat de regimuri de muncă și dinamicile organizationale in orasele Est Europene, politicile economice informale ale rețelelor de afaceri și politicile ale dezvoltării urbane. Este un membru in mai multe retele de activism care pledează justiție spațială și dreptul la o viață decenta în oraș pentru toți locuitorii.

TEMA: Sindicatele la răscruce – încotro?

Sindicatele doar o tehnica de mobilizare acum inutilă

Politica a murit, suntem conduși de experți ai capitalului. FMI și Comisia Europeana au semnat un acord săptămânile trecute prin care încearcă să se asigure că politicile neoliberale începute de acest guvern nu se vor schimba după alegeri1. Un acord preventiv împotriva posibilelor schimbări de politici dacă alegerile din toamnă aduc alte configurații politice. La fel ca și altundeva în Europa, prin politicile anti-criză și de reformă a statului, și în România sistemul medical, educațional, de ordine publică sau de protecție sunt transformate astfel încât cetățenii sunt chemați să devină clienți ai unor servicii oferite pe cvasi-piețe mimate de către stat sau privatizate cu totul. Ultimii trei ani ai guvernelor conduse de premierul Emil Boc în tandem cu președintele Traian Băsescu au adus un val consistent de politici neoliberale prin care mecanisme de alocare prin piața sunt chemate în mod paradoxal să salveze crizele cauzate de către chiar piața nereglementată.

Am asistat la proteste masive (Anglia, Italia, Franța, SUA) împotriva măsurilor anti-criză în care costurile crizei financiare sunt transferate asupra muncii prin intermediul restructurării și diminuării masive a sistemelor redistributive. Este o mare victorie a capitalului asupra muncii și cea mai dureroasă parte a înfrângerii este modul în care protestele au ajuns să fie tematizate: ca riscuri care trebuie gestionate de către forțele de ordine. Poliția londoneză a folosit tehnici de „kettling” împotriva studenților care protestau față de privatizarea brutală a sistemului universitar public. Protestatarii au fost împărțiți în grupuri și presați ore întregi de clădiri sau ziduri de către cordoanele de poliție, pentru a ordona „maselor haotice”și a preveni ca situația să „degenereze”. În Wisconsin, în ciuda mobilizării incredibile a peste 100 de mii de protestatari, angajații publici și-au pierdut dreptul la protestul colectiv. Politicienii și presa conservatoare au încercat să transforme profesorii de liceu într-un obiect de oprobiu public datorită presupuselor salarii foarte mari de care beneficiază, ignorând sau demonizând protestele și protestatarii. Argumentul a fost incredibil, în contextul celor mai pronunțate inegalităților de după 1920 din State, în care un top manager câștigă în medie de 500 de ori mai mult decât un muncitor2, iar 65% din veniturile realizate la nivel național sunt realizate de top 1% din persoanele care câștigă cel mai bine3. Și în România avem concentrări similare a resurselor, avuția celor din top 500 Forbes România (0,02% din populația României) reprezintă 24% din PIB. La fel, și la noi, în ciuda tuturor protestelor legate de codul muncii, legea nouă, care reduce foarte mult din drepturile și capacitatea de negociere a angajaților, a fost trecută prin Parlamentul României cu asumarea răspunderii de către Guvern. Vocea noastră nu mai contează, politicile se fac deasupra capului nostru, în arenele controlate de către capitalul transnațional, experții angajați de către acesta și politicienii neoliberali.

Mai mult, chiar modalitățile de mobilizare colectivă și de protest devin ele însele o chestiune de gestiune expert. Sindicatele românești au devenit doar o structură de mobilizare folosită de către liderii sindicali naționali în jocurile de negociere de putere din București. Cred că protestele organizate împotriva modificărilor propuse de Guvern la Codul muncii au fost simptomatice pentru modul în care sunt organizate sindicatele: ierarhic, militarizat, teritorializat. În Cluj ora protestelor, de-a lungul celor trei săptămâni, a fost anunțată public doar printr-un singur ziar, astfel încât, daca nu erai membru de sindicat în legătură cu reprezentantul local, nu prea aveai cum să știi când să vii. Iar cei care au venit au fost mobilizați exact de structura ierarhică a sindicatelor. Protestele începeau la ora 14 si se terminau la 16 conform programului, dar la ora 15 deja veneau muncitori să își predea liderului de sindicat local chipiul, bannerele, fluierele, pentru că înțelegerea era doar pentru o oră; lider care de obicei este șeful de echipă, secție sau maistrul. În cazul unui protest, liderii la nivel de atelier își mai aduc una sau două persoane cu ei, iar dacă această structură este multiplicată în mai multe fabrici, se poate realiza un protest de 800-1200 de persoane.

O asemenea strategie poate fi utilă eventual pentru mobilizare, însă ea face ca o mulțime de protestatari să nu știe pentru ce protestează. Instrumentele de făcut gălăgie erau vuvuzele, fluiere de stadion cu inscripționări CFR sau „U”. Scandările erau de stadion, însă fără coreografia specifică sau materialele confecționate de către o galerie. După meciuri galeria sau suporterii simpli se adună să discute fiecare greșeală, strategia clubului, ce jucători trebuie schimbați, sau ce erori face antrenorul și patronul clubului. Însă aici, în aceste sindicate, acest tip de discuții, democrație orizontală vivace par să lipsească cu desăvârșire și de fapt pare să fie doar democrația liderilor care negociază între ei diverse strategii. Sindicatele nu sunt locuri în care se tematizează experiența cotidiană în interiorul firmei în care ești angajat, în care se discută experiența de clasă și se reimaginează economia și politica pornind de la criterii de justiție socială.

În acest moment mișcarea sindicală din Cluj și din România se rezumă la fostele firme de stat privatizate și câteva multinaționale și prea puțin la firmele noi. Modul de organizare ierarhic al sindicatelor face controlul real al propriilor lideri sindicali din partea membrilor obișnuiți dificil și relația angajatului cu sindicatul să fie doar una de cotizare, în firmele în care sindicatul chiar există. În rest, se primește de la sindicat cadoul de 1/8 Martie și Paste/Crăciun, adică se returnează o parte din cotizație în portocale și flori. Lipsește o democrație reală internă care să facă din sindicate forumuri reale de dezbatere și de imaginar politic legat de propriul destin și de destinul colectiv în interiorul unei firme capitaliste, într-o economie în curs de neoliberalizare. Este nevoie ca sindicatele să se extindă în sectorul privat, însă cu actuala structură și logică de funcționare nu vor putea câștiga (a) clasa de mijloc în curs de proletarizare, (b) muncitorii din firmele private de mărime mică și medie, sau (c) muncitorii angajați la negru, temporar, precar și cu mari perioade de șomaj.

Sindicatele ca arene ale democrației radicale și ale politizării relațiilor umane

Nu avem o tradiție și o memorie afectivă a mișcării sindicale în România pe care angajații să o folosească ca resursă de organizare, așa cum argumentam într-un text anterior. De aceea cred că o modalitate de a imagina viitorul sindicatelor este legat de reinventarea rolului lor politic și de reapropiere unor istorii a mobilizării în afara sindicatelor. Eu cred că sunt cel puțin patru aspecte importante care trebuie să facă obiectul unor viitoare transformări: (1) rolul sindicatelor în și între firmele capitaliste; (2) modul în care se face mobilizarea, (3) rolul sindicatelor în arenele politice organizate de către stat, (4) și scala la care poate și trebuie să acționeze sindicatele.

1. Probabil cea mai importantă misiune este politizarea firmei capitaliste și a relațiilor de ierarhie organizațională/contractuală și proprietate care în acest moment sunt luate ca de la sine înțelese, sunt naturalizate. Ele sunt văzute în acest moment ca simple chestiuni tehnice ce țin de know-how-ul managerial al organizării eficiente a producției. Însă relațiile de muncă sunt relații de putere legate de imperativul profitului firmei capitaliste într-un context particular al distribuției mijloacelor de producție și așteptărilor legate de distribuția profitului.

Firma capitalistă sau socialistă, de producție de masă, de după al doilea război mondial, era compusă din marile corpuri administrative, super-ierarhizate, cu poziții clare delimitate și înseilate astfel încât să ofere o carieră și posibilitatea de promovare. Pentru clasa de mijloc educată, firmă capitalistă contemporană s-a transformat (ca urmare a vocilor critice la formele anterioare de organizare ierarhică), într-o colecție de mici echipe autonome, orizontale, flexibile, orientate spre proiect, cu un ethos anti-birocratic, tocmai pentru a capta energiile creative ale acestor angajați de clasă de mijloc. Pentru clasele populare, firma capitalistă contemporană este mai mult ca oricând în căutare de forță de muncă cât mai ieftină, semi-calificată, disciplinată, înregimentată, capabilă să lucreze multe ore de lucru pe zi, angajată temporar, fără contracte permanente. Fabrica chineză a devenit un standard global pentru acest tip de angajat manual, iar politicile locale și naționale românești folosesc fabrica chineză ca imaginar politic pentru noile politici de reglementare a forței de muncă. Cu toate acestea, politici de „reformă” sunt legitimate prin referințe la munca „flexibilă și creativă” a clasei de mijloc. Indiferent de poziție, clasă de mijloc sau muncitoare, munca a devenit intensă, istovitoare, prost plătită, precară.

Sindicatele trebuie să repolitizeze toate aceste forme de control a forței de muncă în spațiile organizaționale în care chiar se manifestă, în discuții în firmă și între firme, ședințe locale și sectoriale, școli populare, conflicte de muncă, fluturași și mobilizare locală, în parteneriat cu armatele de rezervă a șomerilor și a muncii temporare. Lupta dintre clase trebuie să fie făcută vizibilă, performată, transformată într-o problemă politică, în sensul că relațiile de putere trebui tematizate și făcute vizibile. Iar toate aceste energii trebuie canalizate pentru cerințe de justețe socială în forme nonviolente de instituționalizare a antagonismului social.

2. Însă politizarea nu este un joc cartezian prin care un „conferențiar” se adresează unui „subiect politic” pentru a-l ilumina intr-o prezentare publică. Văd reinventarea solidarității colective în mișcări în jurul emotivității și afectului legat de justețe socială. Colectivitatea care își produce, prin exerciții ludice, regulile pe măsură ce persoanele interacționează între ele, grupuri de persoane care învață prin muncă emoțională că regulile sunt politice, că țin de negociere, că valoarea este legată de dinamica recunoașterii colective a obiectelor și persoanelor ca valoroase, că regulile jocului se pot schimba în timpul jocului dacă negociază acest lucru, că democrația radicală e posibilă.

Ar fi de preferat să nu ne hiper-centrăm pe cuvânt și cogniție. Forța rețelelor de solidaritate socialiste, a colectivităților relativ autonome de muncitori, stătea în caracterul lor profund emoțional și a formelor genuine de interacțiune precum „miuțele” la iarbă verde și băutul „sportiv” fără să te îmbeți la un picnic, a excursiilor organizate din banii puși în comun, din formele de testare și performare a masculinității după serviciu la un pahar de tărie și „bășcău”, a meselor luate în comun de către femei, în care se evaluau rețete. Colectivitățile autonome socialiste erau locuri de inventare a normelor sociale și de producție. Departe de a fi forme realmente orizontale, ele erau profund genderizate și controlate deseori de o aristocrație a muncitorilor calificați4. Cu toate acestea, sindicatele pot juca un rol major în a pune în discuție ierarhiile create în interiorul corpului muncitoresc, evitând formele facile de mobilizare ierarhice. Miza este să înțelegem că sunt posibile colectivitățile autoreglementate și că formele de putere care străbat producția capitalistă sunt profund problematice, pentru că intră în coliziune directă cu democrația care ar fi posibilă în aceste colectivități.

3. Sindicatele au acces la câteva corpuri politice limitate, însă cred că miza este ca numărul acestor arene să crească și să devină politizate, indiferent dacă vorbim de planificare urbană, politici de dezvoltare locală și regională, rasism care ignoră caracterul de clasă al sărăciei și stigmatizării, contracte colective de muncă, etc. Aceste câmpuri sunt toate deja organizate în administrația de stat locală sau națională, iar pulsiunile democratice sunt, în acest moment, capturate de către discursul capitalist al reformei statului prin implicare în politicile publice a „noilor mișcări sociale” înțelese foarte reducționist ca ONG-uri ecologiste, drepturile minorităților etnice, drepturile femeilor, drepturile exclușilor, etc. Însă aceste ONG-uri sunt deseori doar alte forme ale capitalului, organizate pe principiile firmelor capitaliste, în care eficiența se calculează după niște indecși cantitativi foarte clari ai numărului de „clienți” sau „beneficiari”. Mai mult, o întreagă literatură managerială preia criticile organizaționale care pledează pentru democrație radicală și anti-ierarhică în interiorul firmelor și a statului și încearcă să reînscrie această idee a orizontalității în logica acumulării, profund inegală și în favoarea capitalului.

Evident însă că nu aceasta este forma de deschidere spre democrația populară și reorganizarea  aparatelor de stat cu tehnologii de putere în care vocea populară să poată fi auzită. Sindicatele pot înțelege mult mai bine problema puterii prin deschiderea către energiile populare și a claselor de mijloc în ceea ce privește dreptul la oraș și drepturile marginalilor. Confruntarea directă cu statul neoliberal tinde să fie reprimată de către aparatul de poliție și ordine publică, ce răspunde în tot mai mare măsură la chemările capitalului. Sindicatele pot fi un vehicul al luptei pentru democratizarea profundă a aparatelor administrative ale statului.

4. Capitalul este organizat transnațional, prin urmare politizarea luptei dintre clase trebuie să fie organizată transnațional. În acest moment sindicatele românești sunt profund parohiale, închise, gândesc strategic doar în termeni de politici naționale formulate în comisiile clasice ale negocierii tripartite, capital/muncă/stat. Politicile de ajustare structurală și reformă a statului arată izbitor de similar peste tot în Europa și în lume. Agenții capitalului au instrumente foarte persuasive de a convinge politicienii și administrațiile naționale că politicile care dereglementează jocul de acumulare sunt singurele instrumente eficiente și posibile din punct de vedere al raționalității economice.

Munca are nevoie de instrumente similare de coordonare globală și de acțiune locală. Este tot mai clar că nivelul național nu mai poate fi controlat sau influențat de către proteste și blocuri sindicale, așa cum s-a văzut din protestele recente. Capitalul este prea încrezător în sine. Orașele și regiunile devin principalele locuri ale acumulării într-o lume în care capitalul sare din loc în loc pentru a profita de ofertele locale de resurse oferite ieftin sau pe gratis de către orașe. Trebuie să repolitizăm relațiile locale și să creăm rețele transnaționale și inter-regionale de rezistență și luptă pentru justețe socială. Lupta sindicală acum este strict națională, însă nivelul de acțiune relevant sindical devine tot mai mult localul, un local înțeles ca spațiu în care se manufacturează globalul, acumularea și capitalul transnațional.  

 

Note

1 Daniel Daianu, 2011. Unde tace Acordul, 22 Ediția Online.

2 Steven N. Kaplan, Joshua Rauh, 2007, Wall Street and Main Street: What Contributes to the Rise in the Highest Incomes?, NBER Working Paper No. 13270

3 John Irons si Andrew Fieldhouse, 2011, Opposing view: Rich take home more, pay less, USA Today; Thomas Piketty și Emmanuel Saez, 2003. Income Inequality In The United States, 1913–1998, Quarterly Journal of Economics, CXVIII(1):1-39. Pentru contextul mai larg din Europa vezi și Jeremy Warner , 2011. Scourge of inequality is getting worse and worse, The Telegraph.

4 Pittaway, M (2002) The Reproduction of Hierarchy: Skill, Working-Class Culture, and the State in Early Socialist Hungary. The Journal of Modern History 74: 737–769.

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România

 

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole