Mergem pe pilot automat. Dacă nimeni nu preia imediat conducerea, accidentul e asigurat. Suntem pe drumul coliziunii iar orografia aspră indică o lume în schimbare. O astfel de turbulență nu se mai văzuse de 20 de ani, iar pe atunci aveam un pilot și o direcție.
Nu există o singură convocare internațională pentru a rezolva criza din Libia, fără să apară divizări. Ieri [13 aprilie], la prima reuniune a așa numitului Grup de Contac din Doha (Qatar) s-au discutat diferențele care îi separă pe europeni, Franța și Marea Britanie pe de-o parte și Germania pe de alta. De data aceasta diferențele au apărut în privința oportunității de a facilita fonduri și arme rebelilor, la fel cum în Consiliul de Securitate au apărut în privința rezoluției care a permis să stopeze cu ajutorul armelor intrarea lui Gaddafi în Benghazi.
Finalul războiului rece a avut un conducător eficace și atent. Statele Unite se aflau la volan. Pentru războaiele din fosta Iugoslavie, conducerea a continuat în mâinile celor de la Washington: Clinton a fost decisiv în stabilizarea Balcanilor și înfrângerea Serbiei; europenii singuri nu ar fi rezolvat nimic.
Actuala criză arabă ne oferă cruda realitate a lumii fără direcție sau sens în care ne aflăm, exprimată în practică de renunțarea Washington-ului în favoarea NATO pentru a conduce operațiunea de oprire militară a lui Gaddafi.
Pentru prima dată, Alianța Nord-Atlantică se găsește implicată într-o operațiune militară fără lideratul superputerii care se găsește la originea și în rațiunea de a fi a organizației. Și să nu ne înșelăm, NATO fără a fi condusă de Washington, nu este NATO; este altceva. Nu este ciudat să fie criticată, ci din contră: Franța și Marea Britanie, din lipsă de hotărâre; Germania și Turcia, pentru victimele civile care s-ar fi produs din cauza bombardamentelor sale.
NATO cu voci atât de variate și poziții practice atât de diferite este ceea ce seamănă cel mai mult cu Uniunea Europeană. Avem deja UE, nu ne trebuie NATO care să procedeze ca UE. Și dacă UE ar fi fost pregătită și dispusă să preia comanda, nu ar trebui să mai vorbim despre asta. Era ocazia să facem un pas înainte.
Doctrina non-doctrină
Un val al schimbării pe malul său mediteranean, care are nevoie de toate, de la ajutor umanitar la acțiune militară, trecând pe la sprijinul economic și politic al tranzițiilor, era ocazia pentru a apărea în sfârșit o politică externă și de apărare comune europene. Nu va fi așa și din această criză vor ieși încă două cadavre politice: cel al NATO, care nu va mai fi ce a fost, și cel al UE, care nu va reuși niciodată să fie singura care să ofere un sens.
Washington a acționat și s-a implicat mai întâi din cauza insistenței Franței și a Marii Britanii. Fără hotărârea lui Obama, Gaddafi ar face tabără acum pe lângă ele, după ce ar fi lichidat revolta. Dar apoi, Obama nu a reușit să reziste presiunii interne, care îl sfătuia să nu se implice într-un al treilea război, calificat repede în țara sa ca unul de alegere, nu de necesitate; pentru a apăra valori și nu interese. Greșeala sa strategică este colosală.
Richard Cohen, comentator al Washington Post, a numit noua orientare ca “doctrina non-doctrină“: Obama nu are o strategie internațională și aceasta este strategia sa. Ian Bremmer, de la think tank Euroasia Grup, ne explică faptul că lumea este guvernată de G-Zero, care înlocuiește toate variațiile în privința direcției economice mondiale, G-8, G-20 sau G-2 (SUA și China): nimeni nu e acum la conducere.
Toate acestea sunt importante pentru a înțelege noua lume care apare în fața privirii noastre surprinse. Dar apoi există o problemă mai practică și urgentă pe care geopolitica nu o rezolvă, pentru că trebuie să o rezolve politica. Cum terminăm până la urmă cu acest război care sfâșie Libia și destabilizează toată zona mediteraneană?