Ceea ce vedem noi astăzi în Libia nu e decât o parte integrantă din procesul revoluției arabe, poate chiar al revoluției Orientului Mijlociu, observată acum la nivelul Maghrebului. Nu este decât una dintr-o serie mai largă de mișcări revoluționare, declanșate de curând și care vor continua în viitorul apropiat.
În loc să construiască teorii privind cauzele unei astfel de serii de mișcări în masă, eu îi sfătuiesc pe toți să pună mâna și să citească istoria Europei din secolul al XIX-lea. De exemplu, despre revoluția din 1848-1849. Putem distinge cam aceleași procese în Europa de atunci. În Orientul Mijlociu a început, în sfârșit, să se întâmple ceea ce s-a petrecut în Europa pe la jumătatea veacului al XIX-lea (în Franța și în Anglia, ce-i drept, ceva mai devreme).
Masele au ieșit mai întâi în stradă, adică au participat în mod direct la politică, dărâmând toate structurile și regimurile politice, inclusiv partidele de opoziție, care și ele, așa cum se poate vedea, se află în descompunere în aceste țări. Rămâne să urmărim cum vor evolua evenimentele, dar cu siguranță e vorba de o ruptură radicală, întrucât are loc o schimbare totală în chiar natura existenței Orientului Mijlociu, începând cu politica și economia și terminând cu semnificația culturii și chiar a religiei, care părăsește acum viața lumii arabe, la fel cum a părăsit-o cândva pe aceea a țărilor europene din secolele XVIII-XIX.
Revoluția procedează cu islamul așa cum a procedat și în cazul creștinismului: a eliminat religia din politică. Abia în sensul acesta putem afirma că asistăm la o revoluție democratică. Când se spune că islamul constituie un mod particular de viață, un set distinct de norme și regulamente, se poate afirma același lucru și despre creștinismul de până la jumătatea secolului al XIX-lea. După ce au avut loc revoluțiile, religia a pierdut automat această funcție. Același lucru se petrece acum în Orient.
Partidele religioase islamice înseși nu mai iau parte la revoluție. Participă indivizi, care sunt și membri ai acestor partide, însă partidele în sine și-au demonstrat deplina incapacitate și nu mai acționează, de fapt, ca o forță unificată. Nu mai există, de fapt, nici un fel de partid al „Frăției musulmane” în Egipt. Există o multitudine de facțiuni și grupări care au emers din acesta, tot aș cum, să spunem, din rândul eserilor a mers o jumătate de duzină de facțiuni în timpul revoluției din anul 1917. Și nu e vorba doar de faptul că n-au existat lozinci islamiste prin mulțime, ci că nu există nici o posibilitatea de a corela ceea ce se petrece cu islamul. Oamenii doresc, înainte de toate, să rezolve problema alcătuirii unui guvern reprezentativ, care ar putea reflecta, în sfârșit, voința populației. Oamenii trebuie să rezolve problema asigurării cu pâine a populației – o problemă, după toate aparențele, de reorientare a economiei în folosul populației. Islamul nu joacă nici un rol aici, el nu are nici o legătură, pozitivă sau negativă, cu ceea ce se petrece, în genere, el se găsește pe un cu totul alt plan.
Caracterul evenimentelor din Libia se deosebește întrucâtva de cele petrecute în celelalte țări. Însă are legătură numai cu nivelul dezvoltării țării, cu nivelul culturii sale politice. Dar să privim din nou istoria europeană a anilor 1848-1849: evident, evenimentele din Ungaria au evoluat diferit de cele din Franța, în Belgia – deosebit de cum a fost în Germania, și chiar în interiorul Germaniei, în Prusia – deosebit de cum s-a petrecut în Westfalia. În unele cazuri, ele au fost destul de sângeroase, ca în Austria și Ungaria, în altele – mai puțin sângeroase și chiar mai puțin dramatice. Cu toate că Europa veacului al XIX-lea a fost în realitate mult mai violentă decât Orientul Mijlociu de astăzi. Erau omorâți mai mulți oameni: undeva prin Franța erau omorâți în jur de 300-400 de oameni pe zi. Chiar dacă pentru vremea aceea asemenea fapte nu erau luate prea în serios.
Libia este, evident, o țară înapoiată. Acest stat are specificul său etnografic, cultural și etnonațional. Prin urmare, de ce ne-am mira? Benghazi și Tripoli – două mari orașe în toată țara, iar între ele deșertul. Numai acest simplu fapt modifică radical contextul revoluționar, reducând totul la „sau-sau”. Autoritățile libiene ar putea să încerce, teoretic, să se mențină la putere, bazându-se pe Tripoli, împotriva celor din Benghazi. Iar asta poate transforma conflictul în război civil.
Traducere de Igor Mocanu
revolutiile din lumea araba nu au legatura cu renasterea, modernizarea sau orice pe plus. din contra, este o evolutie din primitivism in si mai mult primitivism. din barbarie in barbarie la a doua.
si care revolutie a fost in prima faza altceva??
Săru’mîna, nene Boris, și să dea Domnul să ai dreptate (
).
Frumos pariu hermeneutic, dar deocamdata, momentul despre care vorbeste nu e inca revolutie, din fericire, ci doar revolta. Si poate ca iese totusi altceva decit in Europa, fara reductionism si regresie nu se poate?
Altfel spus, ca sa fiu mai clar: merita sa ne intrebam daca sint chiar universale categoriile si conceptele astea, inclusiv si poate in primul rind schema revolutionara, sau doar occidentalism exportat, proiectat. Sau, si mai sigur, copiat, emulat – deci, vorba lui Tarde, deviatie, creatie, noutate. “Ne change rien pour que tout soit different”.
Tarile arabe sunt importante pentru europeni si americani din cauza petrolului si gazelor naturale. Fara asemenea resurse, tarile arabe ar fi ca si inexistente. Ce se petrece acolo, putin conteaza pentru noi, deoarece, oricum ar decurge lucrurile, pretul platit de noi pentru petrol si gaze va fi intotdeauna mult prea mare.
Vizavi de ce se petrece in Libia
http://giorno24.blogspot.com/2011/03/jocul-arab-al-lui-basescu.html
Draga autorule,trebuie sa intelegi ca in tarile unde religia este constitutie nu poti face comparatii cu Europa de la sfirsitul sec XIX.Imposibil !! Pentru a construii, in tarile arabe trebuie sa se dea o alta interpretare religiei si sa se inteleaga faptul ca ea are locul ei si nu poate fi constitutie intr-o economie globalizata.In Europa exista in sec XIX, “pericolul” evolutiei.in lumea araba actuala, cel al inevolutiei,iar perceptia lor fata de lumea de afara este legata de dusmanie,de lipsa dorintei de integrare.Eu traiesc in vest si vad cam ce dorinta de integrare au ei aici in Canada, care este o tara cu adevarat multiculturala.Ai idee citi arabi vin la cursurile de invatare a limbi engleze? Sti dupa cit timp se pot face intelesi de canadieni? Care este reactia lor? Ura fata de sistem,nu dorinta de a-l intelege.Mai gindeste-te si te rog sa dai un raspuns.Este bine ca ai generat o astfel de tema,este complexa si cu implicatii care nu pot fi scrise intr-o pagina.Multumesc pentru articol.
Eu traiesc in vest si vad cam ce dorinta de integrare au ei aici in Canada, care este o tara cu adevarat multiculturala.Ai idee citi arabi vin la cursurile de invatare a limbi engleze? Sti dupa cit timp se pot face intelesi de canadieni? Care este reactia lor? Ura fata de sistem,nu dorinta de a-l intelege.
Exista un studiu facut de un canadian de origine araba despre cat de repede (sau mai bine incet) invata arabii imigrati in canada lb engleza; exista deci o baza obiectiva pentru ce afirmi aici, insa mi se pare ca nu trebuie generalizat; cei mai multi, totusi, invata limba, se integreaza foarte bine, chiar si atunci cand raman atasati culturii si religiei lor. Hai sa nu fim nedrepti!
Pingback: Orientul Mijlociu, mon amour. Cu o întârziere de 150 de ani/ Boris Kagarlitsky | ifilosofie.ro
Pingback: Orientul Mijlociu, mon amour « Igor Mocanu
Textul mi se pare extrem de slab… Nu stiu cine e autorul, insa mi-e clar ca s-a grabit tare… Lamentabil sa compari SR cu fratia musulmana, doar pentru a face o paralela imposibila: fratia nu e azi divizata de revolutie (care de abia a inceput), asa cum au fost divizati sr-istii, sau de criterii ideologice, asa cum au fost divizati sd-stii, ci de vechiul regim, care a farâmat-o prin represiune; speculatiile tipice ale jurnalismului occidental care lipeste repede etichete de reformatori si conservatori, sau liberali si conservatori, pe cate un grup din interiorul unei astfel de miscari, e prea des doar un anatopism miop; rusii, la inceput de secol 20, asa primitivi cum zic occidentalii ca erau, au fost totusi divizati de dispute ideologice, atat social-democratii (bolsevicii si mensevicii) cat si SR-ul (sr de stanga si sr de dreapta), si aceste ideologii aveau o componenta antireligioasa de unde sa derive un spirit antireligios al revolutiei, o data infaptuita. Sincer, e greu de admis paralelele autorului, intre niste revolutii europene dirijate de o elita antireligioasa si care veneau dupa un secol cel putin de munca de luminare antireligioasa dusa de niste intelectuali remarcabili si azi, si o lume araba in care elitele nici n-au prea fost in ultima vreme antireligioase, nici n-au putut avea pana acum impactul asupra publicului fie el si cat au avut la timpul lor intelectualii europeni. Totul ramane, in opinia mea, de construit de acum incolo, cand e vorba despre separarea religiei de politica, de unde alura de absurditate a ideii autorului ca doar pentru ca a avut loc o revolutie, si doar pentru ca aceasta e animata de foame si nevoia de reprezentare, aceasta e deja si antireligioasa doar pentru atat.
E tare deplorabil sa vad ca unii mai nutresc inca iluzia ca istoria altor civilizatii trebuie sa repete, sa reia cumva, istoria Europei. Hai sa nu mai ne lasam prosteste surprinsi de fiece noua evolutie din restul lumii, pe care ne grabim repede s-o incadram in tiparele inguste ale gandirii noastre marcate de etnocentrism! Prea des s-a facut eroarea asta…