Hélène Blanc, Renata Les­nik, Prădătorii de la Kremlin (1917-2009), Traducere din franceză de Ioan T. Bița, Editura Cartier, Colecția Cartier Istoric, Chișinău, 2011, 448 p., aici pp. 294-304, din Capitolul VIII, Dinastia KGB. Apare cu acordul editurii Cartier.

Hélène BLANC este doctor în studii slave și limbi orientale, politolog și criminolog la CNRS (Centre national de la recherche scientifique). Renata LESNIK este politolog și membru al Consiliului știinţific al Grupului de cercetare asupra delincvenţei financiare de pe lângă Universitatea Aix-Marceille. De circa treizeci de ani, tandemul Hélène Blanc – Renata Les­nik a publicat o serie de lucrări consacrate Rusiei, foarte apreciate pentru analiza lor lucidă și pertinentă a lumii slave: Ici Moscou, Hachette, 1982; L’Empire corrompu, Éditions Robert Laffont, 1990; Les Auteurs du printemps russe, Noir sur Blanc, 1991; Qui abattra Eltsine?, Éditions du Rocher, 1992; Saveurs de Russie, Le Griot, 1992; Hachette, 1998; Ma vie en rouge, Michel Lafon, 1995; L’Empire de toutes les mafias, Presses de la Cité, 1996; Le Dossier noir des mafias russes, Éditions Balzac – Le Griot, 1998; Le Mal russe. Du chaos à l’espoir, Éditions l’Archipel, 2000; KGB connexion: Le système Poutine, Hors Commerce, 2004; La Rebelle aux pieds nus, Hors Commerce, 2005; T comme Tchétchénie…, Ginkgo éditeur, 2005; Les prédateurs du Kremlin (1917–2009), Seuil, 2009.

Cum să devii miliardar?

În vara anului 2007, Financial Times din Marea Brita­nie a publicat un interviu al oligarhului rus Oleg Deripaska, deţinătorul celei de-a șasea averi din Rusia și a patruzecea din lume, estimată la 13,3 miliarde de dolari, pe punctul de a-l depăși pe Roman Abramovici, clasat primul în Rusia, cu 18,7 miliarde. Or acesta mărturisea ziaristului: „Dacă statul ne cere să renunţăm la întreprinderea noastră, o vom face. Nu mă consider ca desprins de stat, nu am niciun alt interes”. De fapt, multimiliardarul se declara gata să-și în­apoieze proprietăţile statului, la primul ordin.

Lucidă, sfera financiară internaţională a fost zdrunci­nată de aceste cuvinte – dacă omul nu este dement, atunci despre ce este vorba? – și măcinată de o întrebare ce revenea mereu: prin ce miracol acești ruși au acumulat asemenea averi în doar câţiva ani? De altfel, de ce să vorbești despre ani, când ajung uneori câteva zile sau chiar câteva ore să pui la punct două sau trei detalii și să semnezi un „acord” stropit eventual cu o sticlă de șampanie?

Încă din 1996, dădeam peste următoarele fapte: vorbind mereu despre Glasnost și adăpând poporul cu sloganuri „progresiste”, ștabii din partid își dădeau prea bine seama că economia și finanţele erau mai mult ca niciodată cele două „mamele” ale puterii. În 1991, după ce au mutat fosta nomen­clatură din clădirile ei superbogate, „democraţii romantici” ai lui Elţin descopereau în arhivele Comitetului Central documente edificatoare în acest sens. Mai rămânea să fie ghicit numărul de indivizi care putuseră să semneze acest contract-tip, explicaţie pentru atâtea „averi fulger”: „Eu, subsemnatul(a), tovarășul X, membru al PCUS din anul …, cu numărul de carnet de partid …, mă angajez, prin prezen­ta, conștient și voluntar, să devin o persoană de încredere a partidului, gata să execute ordinele sale, păstrând secretul în orice situaţie. Promit să apăr și să folosesc, în interesul partidului, mijloacele materiale și financiare care îmi sunt încredinţate și a căror restituire o garantez la prima cerere. Mă angajez să dau partidului, cel care rămâne proprietarul exclusiv al oricărei averi, în integralitate, beneficiile realiza­te pe tot parcursul activităţii mele economice, și asta oricând și oriunde. Jur să păstrez secrete informaţiile care-mi sunt încredinţate de persoanele însărcinate cu această misiune. Astăzi… iulie 1991”. (Adică cu o lună înainte de puciul de la Moscova…). Documentele sunt sigilate: „Exemplar unic. Ultraconfidenţial. De executat în acord cu KGB”.

Nu era oare vorba de un cadou inestimabil oferit de PCUS serviciilor secrete, chiar înainte de a fi îngropat de acestea din urmă? Provizoriu slăbit de Elţin, lansând ope­raţiunea „Multiplicarea capitalurilor” în scopul de a-și constitui un tezaur de război, KGB își pregătea revenirea în forţă.

Întorcându-ne la Oleg Deripaska, să notăm acest deta­liu relevant: el este ginerele lui Valentin Iumașev, fost șef al administraţiei prezidenţiale și, în altă ordine de idei, și autor de fapt al cărţilor semnate Boris Elţin. Acest Iumașev, recăsătorindu-se cu Tatiana, fata lui Elţin, a devenit gine­rele fostului prim președinte rus. Deripaska face, prin ur­mare, parte din Familie, porecla dată clanului lui Elţin. De neatins, acesta este proprietarul oficial al Rusal, primul producător de aluminiu din lume. Patrimoniul său este atât de diversificat, că se întâmplă să uiţi numele unora din societăţile sale. El le cumpără la fel de ușor cum ţi-ai face cumpărăturile la supermarket. Să privim activităţile sale recente: printre celelalte achiziţii ale sale, putem cita 5% din General Motors, achiziţionarea Chrysler, divizie defi­citară a firmei Jaguar, la fel de deficitară, părţi din clubul de fotbal Arsenal. În 2005, doar în Muntenegru (600 de mii de locuitori), compania sa, En Plus Grup, a răscumpărat, pentru 600 de milioane de dolari, uzinele de aluminiu de la Podgorica și o mină de bauxită a cărei exploatare reprezintă 20 % din PIB-ul acestei ţări. În afară de asta, între 900 și 1.100 PME cooperează cu întreprinderile sale, deci depind de ele. La începutul anului 2007, prin intermediul consor­ţiului Strabag, Deripaska a intrat și în afacerea cu lucrările publice, al căror sector de construcţii rutiere reprezintă, în sine, în jur de 2,8 miliarde de dolari.

Și aceasta nu e totul! La începutul lunii mai a aceluiași an, acesta avea în vedere centrala termoelectrică ce produ­cea o treime din electricitatea statului Muntenegru și o mină de cărbune în apropiere de Plevl, propunând de trei ori mai mult la cumpărare decât o companie slovenă. Neliniștit, un om politic din această ţară mărturisea unui cotidian austriac: «Dacă Deripaska ajunge să pună mâna pe aces­te întreprinderi, va deţine 45% din PIB-ul statului Mun­tenegru, cumulând 80% din exporturile sale. O platformă ideală pentru spălarea de bani care intră ”murdari” în ţară și ies „curaţi” spre UE». Fără a mai pune la socoteală pute­rea politică a unui asemenea proprietar!… În iunie, regele aluminiului își reitera tentativa de a intra în posesia Silo­vâe Mașinî rusești, din care Siemens deţinea 25% și în care acesta trebuia să se opună unor piese grele precum Viktor Vekselberg (Tehsnabexport și Renova) și Aleksei Mordașov (Severstal). Fără a uita părţi din Moscow-City aflat în con­strucţie și din Norilsk Nickel al lui Mihail Prohorov, mare amator de frumuseţi slave pe zăpezile de la Courchevel, dar și mai cunoscut pentru deţinerea celei de-a patra averi în Rusia, și a 37-a în lume, cu mai mult de 13 miliarde de dola­ri. Acest lucru era valabil înaintea crizei mondiale.

Până aici, nu am făcut decât să dezvăluim doar vârful aisbergului imperiului Deripaska. În consecinţă, chiar dacă ar da o mare parte din avere statului rus, tot i-ar mai ră­mâne suficient până la sfârșitul zilelor sale. În timpul Pe­restroikăi, fostul său omolog, Mihail Hodorkovski, fusese mai puţin inspirat câștigându-și primul milion de dolari folosindu-și doar mintea, ceea ce nu i-a purtat noroc fos­tului patron al Iukos. În schimb, Oleg Deripaska n-a uitat că, dacă banii sunt sursa puterii, în Rusia doar puterea este sursa banilor… Îndeplinind anumite condiţii, firește.

Nu este un secret: adevărata natură a unora dintre fa­raonii capitaliști ruși este la fel de dubioasă ca și sursa averii lor. Toţi acești „proprietari de drept” sunt ei și proprietari de fapt? Cu ocazia privatizărilor sălbatice din anii ’90, Ana­toli Ciubais, cel care le-a realizat, nu se temea să mărturi­sească: „Reformele guvernamentale nu vizează promovarea unui maxim de proprietari, ci crearea unui strat subţire de mari proprietari, între doi și cinci la sută din populaţie»[1]. Ceea ce avea să ușureze implantarea lor pe piaţa mondială, apoi infiltrarea lor economică în sânul acesteia. Misiune în­deplinită cu brio…

Două exemple vin să ilustreze acest lucru. De ce Kre­mlinul s-a simţit oare umilit de eșecul lui Aleksei Mordașov, „proprietar” al Severstal, considerat în epocă a 9-a avere a Rusiei, atunci când a eșuat în tentativa de preluare a firmei Arcelor, învins de indianul Mittal, graţie înţelepciunii ac­ţionarilor săi? Într-un sistem mondializat, ar fi fost doar un banal eșec în afaceri al unui patron, fără o reală repercusiu­ne asupra economiei statului său de origine. Dar e mult mai grav, pentru că Mordașov, membru al „Petersburg connec­tion”, este un favorit al lui Vladimir Putin, „care îl recoman­dase cu căldură prietenului său Jacques Chirac”[2]. În afară de aceasta: unde a găsit inginerul Mordașov banii necesari pentru a achiziţiona Severstal, mândrie a industriei sovieti­ce? Cu micile sale economii, care, în 1992, s-au topit precum zăpada la soare, odată cu demararea reformelor economi­ce angajate de Elţin și cunoscute sub numele de „terapie de șoc”? În anii 2000, trebuind să-și crească singură copilul de 16 ani, prima sa soţie lansa un vibrant apel femeilor abando­nate de soţii lor miliardari. Găsind derizorie suma de 1.000 de dolari primită ca pensie alimentară, ea le sfătuia să ceară o parte mai importantă din averea conjugală. În acest con­text, a fost necesară intervenţia directă a Kremlinului pen­tru a calma „apetitul cupid” al Irinei Mordașova.

Curiosul divorţ al lui Roman Abramovici, guvernator al Ciukotkăi – o regiune plină de bogăţii, printre care și mine de diamante, – și patron al clubului de fotbal englez Chelsea, este și mai elocvent. Averea acestui prim miliardar al Rusiei, pro­prietar a două avioane supersonice și a trei superbe iahturi, îl plasa printre primii 16 bogătași din lume până în vara anului 2008. De unde și decepţia presei „people”, avide de senza­ţionalul unui proces care se anunţa lung și complex, atunci când Putin a intervenit, discret, reglând amiabil acest divorţ într-o clipită. După avocaţii englezi ai Irinei Abramovici, și în cel mai rău caz, această mamă a cinci copii ar fi trebuit să primească 37% din averea soţului ei. Or, după o întrevedere între patru ochi avută cu Putin și rămasă secretă, aceasta ar fi acceptat să se mulţumească cu trei-patru reședinţe – un capi­tal imobiliar frumușel – și cu 155 de milioane de dolari: com­pensaţii, cu siguranţă, deloc neglijabile, însă total derizorii comparativ cu cele 7 miliarde de dolari la care avea dreptul[3]. Un lucru este clar: Putin îl consideră pe Abramovici un am­basador al Rusiei în lumea de afaceri din lume, ceea ce expli­că, se pare, atenţia aproape „paternă” a președintelui faţă de „emisarul său extraordinar”, chiar și atunci când este vorba de povești de alcov. Într-adevăr, o solicitudine care te impre­sionează. Nu știam că Putin avea și acest talent de „consilier conjugal”! Si totuși, se pare că are toate motivele să se ocupe de afacerile lui Abramovici, ca și cum ar fi vorba de ale sale. Putem deduce de aici că miliardarul cu pricina – ca atâţia alţi oligarhi – nu este, în definitiv, decât un simplu gestionar aflat la ordinul Kremlinului? Faptul că, în 2008, fostul președinte rus a fost numit prim-ministru confirmă această ipoteză. Ca șef al guvernului, poate deveni și mai activ în a ghida implan­tarea de capitaluri ale Kremlinului în economia mondială.

Un alt „filantrop” rus, cu dublă cetăţenie ruso-israe­liană, pare să se bucure de mijloace financiare nelimitate: este vorba despre Arkadi Gaidamak, binecunoscut justiţiei franceze pentru presupusele traficuri cu arme cu Angola. Furios că nu a putut să cumpere cotidianul France-Soir, în 2006, o premieră dintr-o serie de achiziţii de întreprinderi aflate în dificultate, miliardarul continuă a fi pe mai de­parte furios. Fiecare știe totuși că acest „domn cu mâinile curate” este acuzat de crime pe care, evident, nu le-a comis! Dovadă: oare nu el a fost desemnat, în 2006, ca fiind a doua personalitate de la Ierusalim? Acest fondator al Platformei Justiţiei Sociale vizează nici mai mult nici mai puţin decât primăria Orașului Sfânt[4]. Începând cu luna septembrie 2008, se dedică din plin alegerilor municipale pe care le pierde în noiembrie. Acest lucru nu-i va tempera ambiţiile politice: îl vom vedea hotărât să devină candidat în cadrul Knessetului… Între timp, fiul său, tânărul Alexander, a de­lapidat deja 15 milioane de lire din banii de buzunar de la tata, pentru a-și oferi o cotă-parte din clubul de fotbal bri­tanic Portsmouth; se pare însă că a făcut acest lucru pentru a-și imita tatăl, proprietarul lui Betar Jerusalem, suporterii de fotbal fiind, se zice, cei mai buni alegători.

E de necrezut cât de mult adoră rușii acest gen de afa­ceri! De exemplu, Abramovici, cel mai mare sponsor al ba­lonului rotund, a vărsat 500 de milioane de lire în contul echipei Chelsea, pe care tot acesta caută astăzi să o revândă. Prietenul său, Vladimir Romanov, care locuiește în Lituania – fără vreo legătură de rudenie cu familia imperială a Rusi­ei –, a investit, la rândul său, 18,57 milioane de lire într-un club scoţian. Cât despre Alișer Usmanov, acesta alocă 75 de milioane clubului britanic Arsenal. Chiar și gigantul Gaz­prom sponsorizează clubul german Schalke 04 cu o sumă de 125 de milioane de dolari. La rândul său, Suleiman Ke­rimov, cu puţină vreme în urmă a doua avere oficială în Rusia, cu ai săi 14,4 miliarde de dolari, și-ar fi dorit o înţe­legere între clubul italian din Roma și Nafta-Moscova, însă italienii nu au fost de aceeași părere. Anton Zingarevici vi­sează să trimită „o minge” de 20 de milioane de lire sterline în poarta echipei engleze Everton, însă tatăl său, Boris, se opune acestui lucru, poate pentru că nu are încă undă verde de la Kremlin…

În schimb, una dintre ultimele tranzacţii rusești părea destul de prost amorsată. Pentru că era vorba despre ei, ger­manii s-au informat mai întâi asupra acestor ruși cu nume atât de exotice: Adlan Șișhanov și Murat Luianov. Apoi, aceiași nemţi au vrut să afle provenienţa celor 25 de milioa­ne de euro pe care se pregăteau să-i injecteze în Karl-Zeiss, clubul din Jena, anunţă Ostthüringer Zeitung.

Oficial, cei doi oameni de afaceri sunt în legătură cu oligarhul Mihail Guţeriev, fondatorul BIN-Bank și, până în vara anului 2007, proprietar al Russneft (a nu se confunda cu Rossneft). Or, de îndată ce acesta din urmă a aflat că Deripaska avea ochii aţintiţi asupra companiei sale petro­liere, a făcut publică o scrisoare acuzând Kremlinul că vrea să-l trimită să i se alăture lui Hodorkovski în fundul Sibe­riei. Apoi, cu toate că avea domiciliul forţat, a șters-o! Cât despre afacerile „verișorilor” săi după moda ingușă, acestea s-au dovedit a fi mai mult decât virtuale.

Prin urmare, e mai bine să-ţi pui întrebări pertinen­te înainte de a semna cea mai mică tranzacţie cu acești „noi bogătași” din lumea rusă, chiar și în cazul unui lanţ de magazine de lux. Pe 12 octombrie 2007, Libération titra pe bună dreptate: „Hédiard cade în plasa unui rus dubios”. Să semnalăm în trecere că fericitului cumpărător, senatorul Vladimir Pugaciov, botezat de Le Monde „bancherul orto­dox de sorginte kaghebistă”, i se refuzase, de două ori, de către justiţia franceză, o stranie plângere de defăimare îm­potriva L’Express și a politologului Hélène Blanc, coautor al acestor pagini.

În ciuda condamnării pronunţate în luna martie a anului 2007 de către Curtea de Apel din Paris – reglarea unor chel­tuieli de judecată și mici despăgubiri acordate apărătorilor, Pugaciov nu pare grăbit să se execute; contrar îndepărtatului său omonim, care dorea, în secolul al XVIII-lea, abolirea io­băgiei, acesta afișează un dispreţ suveran faţă de cei care nu se află în sfera sa de influenţă. Însă o asemenea atitudine faţă de hotărâri pronunţate de judecători independenţi arată clar cât de puţin le pasă „noilor ruși” de lege. Ne putem întreba dacă această lipsă de respect nu este valabilă cumva și în con­cepţia asupra raporturilor sociale sau comerciale…

Este adevărat că instituţiile rusești diferă mult de ale noastre, de vreme ce justiţia din această ţară este la chere­mul puterii. Astfel, acești miliardari care se enervează de la orice fleac, ai căror avocaţi se pierd în proceduri dintre cele mai complicate, nu sunt deloc obișnuiţi să piardă vreun proces, cu atât mai mult să se achite de datorii, mai ales în străinătate…

Tendinţa în Rusia ar consta mai degrabă în intenta­rea unor procese urâte, ca cel al lui Mihail Hodorkovski, condamnat la 8 ani de închisoare pentru a fi deposedat în condiţii legale de Iukos, un imperiu petrolier construit sub Elţin, graţie unor privatizări dintre cele mai dubioase, într-o perioadă de tranziţie economică ce a oferit imense ocazii de care acest celebru deținut, alături de alţi îmbogăţiţi, a știut să profite.

În legătură cu acest lucru, Wladimir Andreff, expert fran­cez în economiile de tranziţie postcomuniste, subliniază câ­teva realităţi deranjante pentru autorităţile rusești: «Marea problemă a tranziţiei din Rusia este repartizarea veniturilor și a patrimoniului, devenită una dintre cele mai inegalitare din lume, comparabilă doar cu cea din Brazilia. Faptul că procesul și închiderea lui Mihail Hodorkovski i-a inflamat pe unii investitori din Rusia este de înţeles. În realitate, aceștia ar fi trebuit să se neliniștească mult mai devreme de faptul că, în această ţară, se puteau până atunci în mod nerușinat frau­da fiscul și expatria mai mult sau mai puţin legal veniturile impozabile. Doar autoritatea legii creează climatul favorabil pentru investiţiile dintr-o ţară, și ne miră chiar (unii, precum Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel în economie, de­plâng acest lucru) că nu există mai multe „afaceri Hodorkovski”. Acestea fiind spuse, putem interpreta demontarea Iukos ca o „reîmpărţire” a patrimoniului și a unor viitoare rente în sânul noilor elite ruse, pe scurt, de la oligarhii elţinieni spre „foștii” membri influenţi ai serviciilor de securitate ale lui Putin. Nu este mai puţin adevărat că reformele favorabile sectorului privat trenează în raport cu ritmul promisiunilor, mai ales când vine vorba despre adoptarea unor standarde contabile internaţionale în sistemul bancar și despre multe altele. Chiar dacă este foarte dezagreabil, sistemul Realpolitik rus constă în a ignora minorităţile nemulţumite – în special pensionarii, studenţii, foștii combatanţi, handicapaţii, care nu aparţin sectoarelor celor mai dinamice ale societăţii».

În materie de profituri ce au legătură cu puterea, profeso­rul rus Evgheni Iasin reamintește, pe bună dreptate, regulile din ţările lumii a treia: autorităţile nu datorează credinţă de­cât clanului din care fac parte. «Odată ajuns în vârf, folosește-ţi funcţia ca să te îmbogăţești (niciun președinte din ţările Americii Latine nu s-a retras de la putere sărac). Și, odată ce ai puterea în mână, păstreaz-o prin orice mijloace!» Este vor­ba, în cazul de faţă, de o schemă feudală care seamănă izbitor cu lumea actuală, în care avântul economic și autoritarismul sunt considerate de către conducători ca fiind compatibile. Însă, cum rușii nu sunt atât de naivi, ei au inventat o nouă glumă pe seama fostului lor număr unu: „Putin vrea să gu­verneze ca Stalin, dar să trăiască la fel ca Abramovici!”