Varoufakis & Putin. Adevărul despre putere?

Ceea ce îi unește pe Varoufakis și Putin este faptul că amândoi vor să spună adevărul despre putere, din interiorul puterii, fiecare în felul său. Pozițiile lor sunt, desigur, foarte diferite: primul a fost vremelnic ministru de finanțe al unei țări în faliment, fără susținere politică în propriul partid; al doilea este unul dintre cei mai puternici politicieni mondiali din ultimele două decenii. Ceea ce-i unește totuși este faptul că amândoi se imaginează drept whistlebloweri, gata să releve nu (doar) secrete nebănuite sau necunoscute publicului larg, ci ceva mult mai important decât atât: secretul suprem, modul în care funcționează cu adevărat puterea politică. Un astfel de rol este imposibil fără construirea unei poziții de insider-outsider: suficient de aproape de putere pentru a-i vedea și înțelege funcționarea, dar totodată suficient de detașat pentru a putea spune adevărul despre aceasta. Prin urmare, atât Varoufakis cât și Putin nu sunt doar simpli purtători de mesaj. Amândoi se prezintă pe sine și ca filosofi ce meditează asupra politicii, puterii și lumii în general. Proximitate și detașare; detaliu intim și abstracție filosofică. Ce aflăm așadar de la Varoufakis și, respectiv, Putin?

*

Varoufakis promite a tell-all memoire, plină de dezvăluiri și detalii de culise. Din acest punct de vedere cartea este cu adevărat dezamăgitoare. Nu aflăm nimic cu adevărat nou față de ceea ce deja știam. Nu există nici măcar picanterii antologice care ar putea fi citate, nici detalii mai suculente. Așadar, dezvăluirile cu adevărat interesante nu sunt cele directe, ci cele indirecte, cele care răsar uneori chiar împotriva intenției autorului sau a textului.

Asta pentru că poziția lui Varoufakis este clară și era oricum deja arhicunoscută. Cartea doar o reformulează sub forma unui jurnal extins despre perioada petrecută ca ministru de finanțe în guvernul Syriza din ianuarie până în august 2015 – extins la un nivel aproape exhaustiv. Este evident că Varoufakis s-a pregătit pentru posteritate deoarece a notat fiecare moment, întâlnire și convorbire pe care apoi le redă în carte. Din păcate însă această acribie ce se transformă în aglomerare de detalii nu are rolul de a ilumina mai mult decât ceea ce deja se știa: creditorii Greciei (celebra Troika, dar de fapt o serie de politicieni și funcționari de vârf ai acesteia) nu doreau o negociere onestă cu Grecia asupra datoriei, și nici măcar recuperarea banilor pe care Grecia îi datora. Ceea ce creditorii vroiau erau pedepsirea țării, transformarea acesteia într-un exemplu pentru restul continentului și descurajarea oricăror încercări de frondă sau de politici alternative în Europa, sau măcar în zona euro. Varoufakis subliniază în repetate rânduri că, împotriva intențiilor sale de a pune problema în termenii economici ai restructurării datoriei Greciei în vederea plătirii acesteia, creditorii preferau jonglarea între detalii administrative și interese politice de diverse facturi și la diferite niveluri. Pe scurt, ceea ce Grecia trebuia să plătească nu erau datoriile (ceea ce era și este în continuare imposibil în cadrul acordurilor existente cu creditorii), ci un preț moral, un fel de lecție pentru beneficiul altora. Că asta se traduce în totala ruinare economică și socială a țării respective, cu atât mai bine pentru scopurile pedagogigce ale creditorilor. Asta este revelația pe care Varoufakis vrea să o transmită prin acest tom, punând accentul din nou pe lucrurile la fel de arhicunoscute privind absurditatea interacțiunilor de la Bruxelles sau Berlin, în cadrul eurogrupului sau în întâlniri cu Troika, față în față cu birocrați patibulari precum Dijsselbloem, cu politicieni vicleni precum Merkel sau Schauble sau cu tehnocrați influenți, dar nealeși, precum Madame Lagarde. Varoufakis își subliniază poziția de outsider în toată această poveste, deopotrivă ca om care provine din mediul academic anglo-american dominat de alte reguli de interacțiune, argumentare și raționalizare, dar și ca politician grec ales cu un manadat popular anti-austeritate – poziție exterioară ce este asumată de Varoufakis total, de la modul de îmbrăcare, la felul de a discuta, și până la preferința de a merge pe jos prin ploaie (lucru care se repetă înaintea sau după o întâlnire importantă).

Lucrurile cu adevărat interesante din cartea lui Varoufakis apar așadar abia în filigran, unele mai ușor sesizabile, altele mai bine ascunse de însăși structura arborescentă, digresivă și pedantă a cărții. Voi aminti câteva.

Dream team neoliberal

Una dintre primele măsuri ale lui Varoufakis ca ministru a fost aceea, firească, de a-și forma echipa de colaboratori. Însă, aproape nici unul nu avea legătură cu Syriza, mai mult, unii erau birocrați ce negociaseră termenii măsurilor de austeritate contra Greciei din partea Troicii. Spre stupoarea multora, argumentul lui Varoufakis a fost că avea nevoie de oameni care să știe cum lucrează adversarul. Fost consilier, și un apropiat al fostului prim-ministru Papandreu, unul dintre autorii acordurilor dezastruoase cu creditorii, Varoufakis a reușit, după propriile spuse, să nu facă nimic altceva decât să întărească presupunerea despre el însuși că ar fi omul Troicii.

Printre consilierii, prietenii și susținătorii săi la data preluării mandatului s-au numărat de asemenea: Jaffrey Sacks, Norman Lamont, un conservator britanic eurosceptic, Thomas Mayer de la Deutsche Bank, Larry Summers și Jamie Galbraith, un colaborator și prieten apropiat al lui Varoufakis. După cum se vede, un amestec eclectic de conservatori, neoliberali și, în cel mai bun caz, keynesieni mainstream. O selecție cel puțin ciudată chiar și pentru un ”marxist eratic” așa cum s-a autodescris Varoufakis, dar cu siguranță contrastantă cu agenda de stânga a Syriza în ianuarie 2015. E drept că, sub presiunea partidului, echipei lui Varoufakis, mai ales la negocieri, i s-a alăturat și Euclid Tsakalotos, un economist de stânga, cel care i-a și succedat apoi lui Varoufakis pe post, însă această numire nu a putut estompa imaginea produsă de celelalte. Erau oamenii care au devastat Europa de Est și Rusia în anii 90 prin măsuri de austeritate și privatizare chiar cei mai potriviți pentru a merge la luptă împotriva creditorilor care cereau fix același lucru pentru Grecia? E irelevant în acest moment răspunsul, dar retrospectiv e clar că unul dintre meritele echipei de susținători ai lui Varoufakis a fost acela că, prin relațiile de care dispunea, a reușit să amplifice cazul Greciei (și implicit figura lui Varoufakis) în cercurile internaționale, mai ales în cele din SUA. Practic rolul echipei construite de Varoufakis era de negociere, PR și lobby nu de guvernare efectiv –insuficient, după cum s-a dovedit, pentru o confruntare dură cu creditorii și contraproductiv pe plan intern.

 

Plan B, Plan X, Plan Z

 

Acestea erau numele planurilor alternative pentru confruntarea cu creditorii. Conținutul lor este irelevant pentru că, așa cum reiese în mod indirect din cartea lui Varoufakis, nu a existat mai întâi un Plan A pentru guvernarea Syriza ca atare. Varoufakis avea un fel de plan A pentru negocierea cu creditorii, dar după natura conținutului său aproape că nu era un plan deloc. Ceea ce cerea Varoufakis era o mică reducere a datoriei, amânarea datei unor plăți și reeșalonarea altora (sau plata acestora în alt mod), eliminarea cerinței de excedent bugetar și stabilirea unor detalii tehnice legate în principal de nivelul TVA și încasarea acesteia. Planul era menit să elimine câteva dintre barierele ce țineau în loc economia Greciei în vederea repornirii acesteia pentru ca astfel statul să poată plăti înapoi datoriile. Ceea ce Varoufakis cerea nu era nimic altceva decât un respiro de la creditori pentru a reporni capitalismul grecesc în vederea onorării datoriei. Conform spuselor sale nu credea că cei cărora Grecia le datorează bani ar fi respins o asemenea sugestie din partea unui partid revoluționar care tocmai luase puterea.

Surpriză însă, creditorii au respins acest plan A și au propuns ei Planul B: Grexit -ieșirea, totală sau măcar temporară, din Euro. S-a ajuns astfel la paradoxul că ceea ce era Planul A al aripii marxiste din Syriza era totodată și Planul B al creditorilor. Varoufakis a sugerat în carte existența unor planuri alternative, inclusiv o opțiune nucleară pentru el de emitere de IOUs, în cazul în care creditorii ar fi forțat impunerea Planului B prin oprirea transmiterii de monedă dinspre Banca Centrală Europeană spre sucursala grecească a acesteia (adică spre Banca Națională a Greciei). Numai că asemenea măsuri erau în cel mai bun caz reactive, nu reprezentau un plan alternativ și, așa cum s-a exprimat Tsipras, erau atât de vagi încât nici nu au putut fi luate în seamă.

Deznodământul e acum știut: după perioada de confruntări cu Troika, și în ciuda unui sprijin popular masiv pentru continuarea opoziției față de termenii acesteia, guvernul Syriza a semnat totuși un al treilea bail-out cu creditorii, ratificat apoi de parlament în august 2015. Discuțiile despre această turnură și despre opțiunile pe care Syriza, în special Alex Tsipras, le-ar fi avut prin care ar fi putut evita acest deznodământ au fost numeroase și probabil că acest moment va mai fi disecat și în viitor, fiind deja înscris în istorie drept unul dintre cele mai traumatice ale stângii globale.

Dar, așa cum reiese chiar din ce scrie Varoufakis, și cum era evident încă din timpul desfășurării evenimentelor, problema a fost că Syriza (în special liderii acesteia) nu a avut un plan A, nu doar de negociere cu Troika, ci de preluare a puterii și guvernare ca atare. Pentru reliefarea dimensiunilor acestui fenomen, memoriile lui Varoufakis sunt cu adevărat importante. De exemplu, el notează cum practic s-a trezit ministru peste un minister fără funcționari. Cei mai mulți au plecat din minister, fiind convinși că guvernul Syriza nu va rezista mai mult de câteva săptămâni. În schimb, o prezență foarte vie în jurul său era șeful serviciilor secrete grecești, care supraviețuise schimbării de regim, la fel cum oameni numiți de Syriza aveau legături cu guvernările anterioare. Existau instituții ale statului depopulate, altele necontrolate (precum serviciile, poliția și armata), iar altele complet în afara acțiunii guvernamentale (precum Banca Națională). Există pagini memorabile despre cum Varoufakis încearcă să introducă un nou sistem de taxare prin care simultan să mărească baza de impozitare dar și să ofere o amnistie rău-platnicilor (un sistem complicat, ce presupunea logarea online a contribuabililor pe baza unui cod unic), doar ca să constate că nu există date elementare despre aceștia, sau despre alte elemente esențiale și că nici nu pot fi colectate pe baza resurselor de personal existente. Sigur că Syriza nu ar fi putut să preia puterea asupra statului peste noapte și să-l facă și funcțional –nici un partid revoluționar nu reușește asta. Numai că din ceea ce descrie Varoufakis această preocupare nici măcar nu a fost prioritară, cel puțin în perioada în care el era în mecanismul puterii.

Și mai relevante sunt amintirile lui Varoufakis despre momentul referendumului. Tsipras îl inițiase, după multă ezitare, atât ca să mai câștige ceva timp, cât și din convingerea împărtășită de restul liderilor Syriza, inclusiv de Varoufakis, că poporul va vota pentru o soluție de compromis cu creditorii. Un astfel de deznodământ ar fi oferit Syrizei o formă convenabilă de ieșire din impas, planul fiind acela de a face campanie pentru OXI, dar având convingerea inutilității demersului. Varoufakis scrie că până cu doar puține ore înainte de închiderea urnelor conducerea Syriza era ferm convinsă că referendumul va fi învins. Atunci când s-au afișat exit-pollurile nu doar că OXI câștigase, dar adunase peste 64% din voturi. Syriza nu controla nici negocierile, nici statul și nici măcar nu mai înțelegea starea politică din țară pe care propria victorie electorală o generase. În aceste condiții, și în ciuda votului, capitularea era inevitabilă.

Centrul puterii

În ciuda încercării lui Varoufakis de a identifica un centru de putere fie în anumite forumuri formale sau informale, fie în anumiți oameni, ceea ce reiese de fapt din descrierile sale este că un astfel de centru nu există. Sigur că pot exista acțiuni coordonate și că anumiți lideri, mai ales ai Troicii, sunt uniți de interese și obiective comune, cel puțin în ceea ce privește Grecia. Dar la fel de bine Varoufakis descrie importante rupturi în eșafodajele puterii, nu doar între membrii Troicii (mai ales între FMI și restul membrilor), ci între liderii politici importanți. Competiția dintre Schauble și Merkel nu era nici un secret pentru nimeni, dar cea dintre Schauble și Mario Draghi (șeful Băncii Centrale Europene) era mai puțin evidentă. La fel, șeful eurogrupului Dijsselbloem era în vădită competiție pentru putere și influență cu comisarul european pentru finanțe și afaceri financiare, Pierre Moscovici. Chestiunea greacă devenea doar terenul pe care se plăteau polițe anterioare și se dădeau lupte noi. Singurii consecvenți păreau a fi miniștrii de finanțe din estul Europei care adoptau mereu poziția Germaniei. Faptul că aceste lupte nu sunt transparente, nu se află sub control popular și nu se dau pentru binele comun nu îndreptățește totuși concluzia că ar exista un mecanism unitar european, un aparat sau dispozitiv ce odată scos din priză ar readuce automat politica în matca sa.

Ce pare mai interesant din ceea ce povestește Varoufakis este practica liderilor europeni de a folosi un limbaj diferit în public și în privat. Dacă în privat se bucura de multă înțelegere, simpatie și chiar i se dădea dreptate despre situația reală a Greciei, aceiași oameni adoptau în public fără nici o tresărire poziția oficială a creditorilor. Varoufakis identifică aici o schizofrenie în care sunt obligați să trăiască cei de la putere, tocmai ca bază a propriei lor puteri și ca simptom al ilegitimității, până la urmă, a acesteia. Pentru Varoufakis puterea inevitabil minte, mai ales în public. El face o figură de rebel tocmai pentru că această distincție nu se aplică, fiind liber să spună atât în privat cât și în public exact ceea ce gândește. Pentru Varoufakis această dihotomie dintre public și privat, mai bine zis între public și secret, reprezintă vacuitatea politicii europene și baza demersului său deopotrivă politic și memorialistic: ceea ce este secret și ascuns trebuie să vină la lumină pentru ca oamenii să afle și ei adevărul.

Însă, ceea ce relevă în mod indirect chiar experiența lui Varoufakis este că partea publică, de fațadă, este esențială de fapt. Tocmai pentru a ”nu-și pierde fața”, pentru a păstra aparențele, politicienii dau peste cap aranjamentele convenite anterior în culise. Faptul că politicienii spun una în public și alta în privat e și o garanție a faptului că jocurile de culise nu funcționează întotdeauna în mod direct, că exact această ruptură dintre public și privat este o garanție a faptului că politica încă mai poate funcționa. Altfel spus, dacă realpolitik-ul din culise s-ar transpune direct în practică n-ar mai fi loc de politică deloc. Exemplul Greciei e elocvent: presupunând că ceea ce era rostit doar în culise (Grecia e în faliment și într-o stare economică precară, nu va putea plăti niciodată datoriile, ar trebui să iasă din euro cât mai repede, etc.) s-ar fi transpus imediat în practică abia atunci rolul lui Varoufakis ar fi fost nul. N-ar mai fi avut ce să negocieze, iar Syriza în ansamblu ar fi trebuit să accepte un fait accompli ale cărui consecințe politice ar fi trebuit însă să le deconteze politic și electoral.

Elefantul din cameră

Varoufakis a devenit celebru încă de pe vremea ministeriatului său, tocmai în baza acestei experiențe directe, prin critica nimicitoare adusă atât Troicii, cât și Uniunii Europene ca atare. Despre eșecul economic și politic al monedei euro scrisese deja încă de la declanșarea crizei grecești. Cu atât mai surprinzătoare a fost atunci atitudinea sa, atât în timpul negocierilor, cât și după, de a se angaja într-un proces politic de reformare a Uniunii Europene. Scopul platformei Diem25 înființată de Varoufakis la scurt timp după ce a părăsit politica grecească, este acela de a încerca reformarea UE din interior și de a democratiza, în acest fel, politica europeană. Este probabil cea mai mare disonanță între concluzii și acțiune: Varoufakis constată corupția până la os a politicii europene, pentru ca apoi să sugereze o reformă a acesteia. Varoufakis a militat împotriva Brexitului (așadar și a Lexitului) și a susținut apoi diferite inițiative liberal-reformatoare ale UE și zonei euro, în numele unei democrații paneuropene.

Criticii săi de stânga, atât din Syriza (care între timp s-au și desprins din partid) dar și din alte părți ale Europei au tras concluziile inverse, inclusiv ca urmare a experienței sale de negociere cu creditorii: tocmai pentru că lucrurile stau așa, UE nu poate fi reformată, zona euro cu atât mai puțin, prin urmare țările europene ar trebui să caute forme de ieșire din această uniune (nu doar coruptă și nedemocratică, dar și neoliberală și colonială printre multe altele, după cum sublinia recent și Vladimir Borțun) și să urmărească o politică de redobândire a unei minime suveranității. E din nou relevantă aici experiența lui Varoufakis din timpul negocierilor atunci când atât stânga radicală din Syriza cât și extrema dreapta grecească îl acuzau de același lucru: că nu declanșează Grexit-ul (acțiune dorită și de creditori de altfel).

Astfel, din capul locului, discuția despre modul de raportare la UE, dincolo de cazul grecesc, este marcată de faptul că stânga radicală (nereformistă adică) trebuie să își afirme poziția în același timp în care încearcă să se distanțeze de argumentele extremei drepte. Asta cu atât mai mult cu cât, cel puțin în istoria recentă, mișcările și ideile anti-UE au venit de la dreapta nu de la stânga, terenul fiind, așadar, deja înclinat în favoarea acesteia.

O altă problemă a argumentelor pentru ieșirea din UE formulate de stânga radicală este una de logică. Forța chemată să poarte procesul de desprindere de UE trebuie să fie un partid/guvern de stânga autentic, socialist, altfel întreg demersul ar fi acaparat de forțele reacțiunii. Numai că șansele ca un partid de stânga socialist să ajungă la putere într-un stat UE sunt minime, tocmai ca urmare a politicilor Uniunii și a presiunilor de care aceasta este capabilă. Mai mult, chiar dacă ajunge, cum a fost cazul Syrizei, acesta ar fi forțat să capituleze destul de rapid. Așadar, pentru ca ieșirea din UE să funcționeze ar trebui ca o țară să fie simultan înăuntrul dar și în afara Uniunii, în caz contrar, acest proces fie nu se va realiza, fie îl va realiza dreapta.

Atât demersurile reformiste cât și cele radicale cu privire la UE îmi pare că sfârșesc într-o fundătură din cauza unei presupoziții comune: ambele presupun că UE este un set de instituții și nu un raport de forțe. Dacă primii vor ca acestea să fi îmbunătățite, cei din urmă propun abandonarea lor completă ca baze ilegitime ale puterii europene (deși așa cum am văzut mai sus, locul unde se află puterea politică în Europa este de fapt foarte ambiguu sau, ca să repetăm un clișeu, Bruxelles nu e Palatul de iarnă). Ceea ce scapă de regulă discuției sunt, așadar, raporturile inegale de forțe, cu precădere economice și politice care, în ultimă instanță, fac irelevantă discuția despre UE. Altfel spus, dacă România (sau Grecia) ar ieși mâine din UE, ar face-o mai puternică în vreun fel în raport cu capitalul german care domină Uniunea? I-ar garanta o poziție de forță mai mare în raport cu piața europeană sau cu capitalul global? Din contră, cel mai probabil, așa cum se vede acum foarte clar în cazul Marii Britanii post-Brexit care este nevoită să accepte condiții de schimb mai proaste pentru a putea exporta în SUA. Mai mult, după cum a observat foarte corect Cornel Ban, statele din sudul și estul Europei care nu au fost niciodată în structura UE nu par a avea o poveste fericită. Sigur că UE este o construcție neoliberală aflată acum în criză, precum capitalismul de tip neoliberal însuși, și necesită mereu o critică acerbă dinspre stânga. Dar cum construcția sa a fost rezultatul unei convergențe de forțe economice și politice, și dezmembrarea (sau reformarea) sa va urma același traseu. Propunerile voluntariste cu scopuri suveraniste nu fac decât să ignore acest proces istoric cu rezultate politice în cel mai bun caz incerte.

Din acest punct de vedere, revenind la cazul Greciei, pare că, în ciuda criticilor primite atât de la radicalii din partid cât și de la reformiștii precum Varoufakis, Tsipras pare a fi luat decizia corectă în contextul istoric dat. Înțelegerea cu creditorii, pe cât de păguboasă a fost, a ținut totuși cont de raportul de forțe dintre aceștia și Grecia, precum și de situația politică și economică a țării. O ieșire din zona euro, chiar dacă ar fi avut sens din punct de vedere economic, ar fi produs rezultate sociale și politice dezastruoase pentru Grecia pe care Syriza nu era în poziția de a le face față.

Ubermensch

În raport cu cititorul mediu, Varoufakis este din altă lume. Nu doar că face parte din 1% global (poate chiar 0,5% acum după experiența ministerială), socotind aici nu doar capitalul financiar, cât mai ales pe cel social, că are un renume de star rock, că locuiește chiar sub Acropole, că are o nevastă frumoasă și deșteaptă, dar omul pare absolut inepuizabil. Atunci când nu este în întîlniri cu creditorii sau cu colegii de partid, când nu conduce ministerul sau nu dă lungi interviuri la presă, scrie constant: de la mailuri, la rapoarte, de la postări pe blog, la articole de presă, de la notițele care vor alcătui cartea viitoare, la note pentru întâlnirile următoare. După lectura cărții ești epuizat, nu doar datorită dimensiunilor și informațiilor, dar și datorită faptului că de cele mai multe ori Varoufakis nu doarme, sau dacă o face e pentru cel mult două ore, fie pe canapeaua din biroul ministerului, fie în mașină sau avion în drum spre alte noi și noi treburi.

Problema nu e doar că Varoufakis nu doarme, dar se pare că mai nimeni din liderii europeni importanți nu pun nici ei geană peste geană prea mult timp, confirmând astfel teza lui Jonathan Crary despre sfârșitul somului în cadrul capitalismului actual. Negocierile și întâlnirile se prelungesc până în noapte, pentru a fi reluate apoi foarte devreme a doua zi. De multe ori, întâlnirile pe care Varoufakis le are cu creditorii sunt urmate de întâlniri de strategie cu Tsipras și colegii de partid, care uneori durează chiar mai mult. La un moment dat Tsakalotos leșină și trebuie udat cu apă să își revină. Din cum descrie Varoufakis, nu pare ca acest moment să fi generat îngrijorare, ci doar un moment de jenă că așa ceva s-a întâmplat, un fel de moment de slăbiciune ce ar fi trebui să rămână privat. Mai mult, lipsa de somn este luată în considerare ca armă de negociere. Varoufakis se folosește la un moment dat de informația că Merkel o să vină de la Minsk după o noapte nedormită de negocieri cu Putin. E ușor de speculat în acest context că poate nici nu e nevoie de revoluție sau reformă în UE: câteva ore de somn în plus ar putea schimba lucrurile radical.

Însă chiar dacă nu dorm, liderii politici europeni par a fi mai mereu într-un hotel, fie în camere de conferințe pentru întîlniri oficiale, fie în baruri pentru discuții neoficiale. Până și membrii Syriza, în Atena fiind, tot la hotel se întâlnesc. Hotelul (de lux desigur) pare a fi locul par excellence al politicii europene contemporane (așa cum era cazul, odinioară, în timpul Belle Epoque). Dar și din acest punct de vedere Varoufakis este o excepție. Atunci când el trebuie să organizeze întâlniri o face fie la el în apartament (aducând astfel o nuanță personală și umană politicii mondiale) fie în câte un restaurant upper middle class din Exarhia sau Plaka, cele două cartiere simbol ale Atenei.

*

Miza și natura intervenției lui Putin sunt diferite, la fel și contextul lor. Putin este intervievat de Oliver Stone din postura de lider la putere. Cele patru episoade sunt mai degrabă o punere în scenă a liderului rus decât niște simple interviuri, după o rețetă patentată de Stone anterior. În SUA demersul a fost descris drept propagandă putinistă pură, atât de dreapta cât și de stânga liberală, iar Oliver Stone a fost criticat pentru că ”s-a dat” pe lângă Putin („cosy up”) în loc să-i pună acestuia niște întrebări cu adevărat percutante și inconfortabile. Desigur că și contextul în care au apărut cele patru episoade a contribuit în mod direct la tipul acesta de receptare: în mijlocul scandalului privind intervenția Rusiei în alegerile prezidențiale americane din 2016 care au dus la alegerea lui Donald Trump ca președinte, fapt ce a avut darul de a enerva deopotrivă o mare parte dintre Republicani cât și tot spectrul de centru stânga democrat.

Neîndoielnic, filmul prezintă o punere în scenă a lui Putin atent pregătită de acesta, dar exact acesta este meritul incontestabil al filmului. Stone, după cum a mărturisit în câteva interviuri ulterioare, a vrut să-i ofere lui Putin o platformă de pe care să vorbească și să spună ce are de spus. Respingerea acestui demers ca simplă propagandă e greșită. Uneori, felul în care puterea vrea să se prezinte pe sine, modul în care aceasta se imaginează pe sine ca putere, este mult mai relevant decât ceea ce afirmă în mod direct. Din acest punct de vedere, interviurile cu Putin sunt un caz simptomatic.

În mod evident Putin încearcă să se adreseze publicului filmelor lui Oliver Stone. Stone, un democrat ceva mai la stânga decât Partidul Democrat, este recunoscut pentru criticile sale la adresa politicii imperialiste și expansioniste ale SUA (vezi cel mai clar exemplu The Untold History of United States) și pentru atitudinea sa mai veche anti-război. Mai mult, în ultimii ani a realizat o serie de interviuri cu lideri progresiști și de stânga din America Latină ce s-au opus în mod fățiș imixtiunii americane în regiune (Comandante, South of the Border). Putin știe aceste lucruri și își structurează poziția sa ca fiind una deopotrivă anti-imperalialistă și anti-război. Conform narațiunii lui Putin, Rusia apare drept o țară înconjurată de expansiunea NATO postcomunistă, în defensivă așadar, și șicanată de politica externă americană. Putin observă la un moment dat că deși președinții SUA se schimbă, politica externă rămâne la fel. Critica lui Putin la adresa ”partenerului nostru” cum în mod repetat numește SUA în intervențiile sale este, totuși, una foarte blândă, tocmai pentru că aceasta vine din perspectiva unui prieten și (potențial) aliat, nu de pe poziția unui dușman. Astfel că Putin nu are nimic din vehemența unora dintre liderii sud americani intervievați anterior de Oliver Stone. Ce ne relevă (sau nu) până la urmă Putin? Pe lângă narațiunea de mai sus (îmi apăr nevoile și neamul, Rusia iubește pacea, partenerii noștri sunt agresivi și expansioniști etc.) – există câteva detalii importante în cele patru interviuri.

Probabil cel mai reușit episod este primul, acolo unde traiectoria personală a lui Putin este suprapusă peste traiectoria URSS în perioada post-stalinistă până la prăbușirea sa și apoi peste ceea ce a urmat după aceea. Ca fost ofițer KGB istoria lui Putin se confundă cu cea a statului sovietic iar acesta este destul de clar cu privire la faptul că exact această poziție i-a deschis apoi posibilitatea de a juca un rol politic important în perioada post-sovietică. Felul în care descrie ascensiunea sa la putere este semnificativ. Invitat de Elțin să devină președintele în exercițiu în locul său, Putin a refuzat inițial, dintr-un motiv foarte simplu: în caz că Elțin l-ar fi concediat înainte de alegerile prezidențiale, el și familia sa ar fi fost în pericol în condițiile de atunci din Rusia. Astfel, lasă Putin să se înțeleagă, procesul de asumare a puterii asupra statului a fost unul ireversibil: odată început acest proces, nu mai era cale de întoarcere. Este una dintre primele meditații, să le spunem filosofice, pe care le oferă gânditorul Putin: în politică ori preiei toată puterea, ori nu ai putere deloc.

Pe de altă parte Putin recunoaște de mai multe ori că există o limită a puterii pe care o deține, că va reacționa de fiecare dată cum va putea, dar că nu poate face mai mult decât atât. La nivel internațional am forță, dar nu am putere pare a spune Putin. Câteva elemente sunt esențiale în acest sens. De exemplu, despre protestele din Ucraina și mai ales despre forțarea fugii președintelui Ianukovici Putin află de la televizor. Conform spuselor sale, existau informații că ceva se întâmplă în Ucraina, dar nu era clar ce. Prezența lunetiștilor care trag deopotrivă în polițiștii puterii și în manifestanți este ceva complet neașteptat la Moscova. Alipirea ulterioară a Crimeiei este tot un act venit ca reacție imediată, sub forța împrejurărilor, nu unul plănuit de dinainte. Rusia pare doar capabilă să răspundă la evenimente nu să le controleze sau inițieze. Conform mai multor analize, Rusia are un control vag asupra rebelilor din estul Ucrainei.

În mod similar, serviciile de informații rusești descoperă faptul că Turcia este principalul cumpărător al petrolului vândut de ISIS, bani din care se finanțau apoi acțiuni inclusiv împotriva regimului Assad. Tot ce poate face Putin cu această informație este să le-o prezinte celorlalți parteneri, inclusiv Turciei, și atât. La fel au stat lucrurile și în trecut atunci s-a dovedit că SUA a finanțat în mod clar grupări teroriste din Caucaz care apoi au produs atentate la Moscova, Beslan și Sankt Petersburg. Care a fost reacția Rusiei? I-a rugat pe partenerii americani să nu mai facă.

Snowden primește azil politic în Rusia într-un mod destul de întâmplător și în ultima clipă, tocmai datorită faptului că realizarea importanței sale ca resursă se face foarte târziu. Cine vede în Putin un mare păpușar global, așa cum se întâmplă acum în SUA cu toată lumea mai puțin vreo câteva capete care și-au păstrat luciditatea, are în aceste interviuri diverse motive pentru a se întreba dacă nu cumva imaginea de păpușar șef a lui Putin nu este mai puternică decât puterile sale efective. Așa cum observă Putin cu fatalitate, el știe că Vestul (fie că e vorba de NATO, fie că e vorba de SUA) are nevoie de Rusia în acest rol de bad guy pentru a-și justifica politicile.

Ce transpare însă din interviuri, realizate între 2015 și 2017, acoperind deci și recentele scandaluri despre implicarea Rusiei în alegerile din SUA, este că însuși Putin este prizonierul propriei sale creații, lucru de care nu scapă nici în acest film. Pe de o parte, el este primul care participă la construirea imaginii puterii sale și a Rusiei în general. Conducerea sa este descrisă precum aceea a unei corporații imense și profitabile de către un CEO destoinic, dar și precum a unei armate bine puse la punct gata să reacționeze atunci când situația o impune (Putin are mereu grijă să disocieze Rusia de orice formă de inițiativă militară sau în orice caz cu caracter belicos sau neprincipial). Pe de altă parte, tocmai efortul acesta de proiectare a puterii (reale sau imaginare, nici nu mai contează) face ca Rusia să fie mai ușor indexată drept dușmanul prin excelență, ceea ce crează probleme politice și de raportare internațională.

Un alt moment filosofic marca Putin se petrece în episodul doi atunci când vorbește de pericolul ce rezultă din iluzia securității pe care o au americanii datorită scutului anti-rachetă. Pericolul constă în abordarea unui comportament agresiv la nivel mondial pe baza acestei iluzii. Mai realist, în contrapondere, Putin anunță meditativ că nimeni nu poate supraviețui unui război nuclear între cele două țări. Intervenția este importantă pentru că rachetele nucleare joacă un rol central în felul în care Putin gândește politica. În timpul Războiului Rece, rachetele nucleare au jucat un rol de preîntâmpinare a lor, ceea ce făcea posibilă politica, negocierea. Acum, iluzia superiorității unei părți (a SUA) face ca politica să dispară și locul acesteia să fie luat de forța militară. Iar la acest capitol Putin se declarase învins încă din primul episod: cu cheltuieli anuale pe înarmare de 10 ori mai mari din partea SUA, Rusia nu poate ține pasul. Cu toate acestea, crede Putin, viitorul va fi mai aproape de viziunea rusească a unei lumi a cooperării și colaborării între state decât de cea propusă de SUA bazată pe coordonatele unui nou Război Rece și a unei poziții de forță.

Dacă Varoufakis este un Ubermensch, Putin e un Deux ex machina. Nimic nu funcționează fără intervenția sa, sau în orice caz fără știrea sa. Este antologic episodul în care, într-o teleconferință, Putin se interesează de starea traficului auto într-o regiune din est (era foarte bună). Mai mult, Putin, ca orice bun lider, se pricepe la tot, are date și informații despre orice: de la dinamica demografică a Rusiei, la terorismul din lumea arabă, de la ortodoxie la industrie, de la focoase nucleare la relațiile inter-etnice din Rusia – totul este cunoscut. Mai mult, omul Putin este la rându-i un fenomen, așa cum îl știam deja din reprezentările sale mediatice anterioare: face judo, joacă hockey, merge în fiecare zi la sală, călărește și iubește caii, conduce singur mașina de acasă la serviciu și, cu toate aceste responsabilități și activități, spre deosebire de Varoufakis și liderii europeni, doarme opt ore pe noapte mereu.

*

Yanis Varoufakis. Adults in the room. My battle with Europe’s deep establishment. The Bodley Head. Londra. 2017.

Oliver Stone. The Putin Interviews. Showtime. 2017.