Degradarea democraţiei şi bunurile trecutului

Ciprian Şiulea constata deunăzi, din nou, slăbirea actuală a statului şi alunecarea spre autoritarism. E o situaţie care se înscrie în starea globală a democraţiei, ce s-a aflat într-un proces continuu de degradare după căderea fostului bloc socialist, în urma seriei de războaie de invazie declanşate de hegemonul global şi a ideologiei neoliberale ce a violentat şi secătuit statele, oamenii şi pămînturile de resurse. “Lupta pentru pace” a socialismului nu a fost doar un slogan. De la războaiele post-yugoslave la conflictul din Ucraina, între care a avut loc integrarea paşnică în NATO, tranziţia fostului bloc socialist a stat sub semnul războiului şi a industriei războiului. Acum, speranţe locale au ajuns să fie legate de jucătorii şi angajatorii din industria nordamericană de război.

În România, dezvrăjirea de tranziţie, de ideologiile sale centrale (anticomunism, eurocentrism, capitalocentrism) a început să aibă loc din 2012 la nivelul sferei publice. Dezvrăjirea nu e însă în mod necesar critică. Terenurile pe care păşesc azi cei ce se despart cu orbire înnoită de visele de asimilare în armata omului alb sînt pline de gropi arhicunoscute; din ele ies azi la suprafaţă, din nou, apărătorii conservatori ai civilizaţiei creştine şi “familiei tradiţionale” – ea însăşi o invenţie a modernităţii recente; etnonaţionaliştii – o căciulă a rasismului postcomunist; şi suveraniştii aparatelor statale – adică faraonii coridoarelor, care nu sînt decît apărători de găşti şi capital local ce îşi arogă abuziv dreptul de a vorbi în numele suveranităţii populare. De partea lor, timp de cinci ani, conştiinţele critice au avut timp să îşi aleagă calea de raţionalizare a celor petrecute, să o betoneze doctoral, să se organizeze, însă puţini au făcut efortul să exploreze şi opţiunile pozitive radicale. Pe măsură ce criticile s-au adeverit şi sînt pronunţate de tot mai multe voci, critica a început să devină comodă şi să se autolimiteze. A încetat să mai caute chiar resursele existente. Într-un an aniversar al revoluţiei, s-a tot îndepărtat de riscuri, de ideea pasului decisiv, de transcenderea situaţiei.

În ultimul an, degradarea globală democraţiei e constatată local tot mai des în România, însă continuă să fie interpretată fie în cheie de autoorientalizare, fie în cea protofascistă, de deplîngere a decăderii occidentului din vîrsta sa de aur. Majoritatea obţinută de PSD a fost văzută ca victorie a “proştilor şi hoţilor”. Kovesi şi DNA reprezintă, în contrapondere, ultima sinteză din tabăra “civilizaţilor” ce întrupează “justiţia” şi “democraţia” şi susţin capitalul global, fie şi doar prin efectele campaniei anticorupţie pe piaţa locală. PSD-ul a ajuns să se prezinte ca ultim exponent al gradualismului, altădată reprezentat de ideologia liberală, în timp ce DNA-ul a devenit forţa unei avangarde imaginate ce va rupe dintr-o tăietură de paloş cu balaurul corupţiei. Între timp, Iohannis continuă să joace rolul omului alb, pe cît de rigid, pe atît de trufaş, iar statul şi societatea continuă să se fragmenteze. Iar după linguşeala jalnică a lui Iohannis pe lîngă Trump, PSD-ul pare a fi împins tot mai mult să se “exprime geopolitic” şi să aleagă un “vector” de tipul lui Cioloş. Altfel e ameninţat cu implozia. De oameni şi însărăcire pare că s-a şi uitat, după prima spoială de creştere economică – care s-a datorat, de fapt, unei decizii politice.

Nu are sens să ne cheltuim energiile plonjînd în detaliile de fractali ale luptelor interne din coridoarele româneşti. E suficientă evidenţa golirii de sens ideologic a partidelor. Sfera politică formală s-a depolitizat. Iar nici PSD-ul, nici DNA-ul nu lucrează azi pentru recompoziţia socială. Criza internă e făcută din cinism, complicităţi şi autocolonizare. Nu e o criză ce s-ar opune nonsensului global ce a produs însărăcirea tineretului şi a claselor populare din ţările occidentale “bogate”, jaful material şi dezastrul social al tranziţiei în fostul bloc socialist şi sudul Europei, catastrofa provocată în viaţa a milioane de persoane refugiate, victime ale agresiunilor occidentale, şi ruina ecologică a pămîntului pe care păşim cu toţii. E o criză ce caută doar o nouă cale de familiarizare cu distrugerea, violenţa şi războiul.

Tranziţia “către” s-a terminat. Dar nicio reconstrucţie reală nu poate începe de la prezentul pur, ca o invenţie minunată/autentică, ci doar de la o resuscitare a bunurilor comune ale trecutului. Aceasta ar fi o adevărată decizie politică.