M5S sau eterna reîntoarcere a sfârșitului populismului

Dana Domsodi
Dana Domsodi e doctorandă în teorie politică la Scuola Sant Anna din Pisa cu o teză despre clasă și migrație est europeană. A mai publicat articole in revistele Cultura si Vatra.

Una dintre cele mai frumoase metafore imagistice din filosofie îi aparține fără îndoială lui G. W. F. Hegel. Mă refer aici la celebra imagine a bufniței care își ia zborul la apus, doar la apus, lăsând în urma sa timpul reflecției (filosofice), condamnate la a sosi întotdeauna după. Deși s-a scris mult despre noul val de populisme, abia după ce toată baza sa socială se va fi mutat definitiv la dreapta clasică, vom putea într-adevăr să batem obrazul populismului la finalul istoriei sale. Dar nu mai devreme. În acest sens, trâmbițarea sfârșitului populismului italian, a îngropării definitive a M5S sub greutatea infantilelor sale guvernări și practici politice, e în cel mai bun caz pripire intelectualo-politică din partea celor care confundă apusul cu siesta de după-amiază. Să nu uităm că M5S tranformă victoria lui Bersani din 2013 într-o înfrângere, când adună vreo 25%, apoi pierde în fața lui Renzi, care duce PD-ul la 40% la alegerile europene din 2014, ca în 2016 să fure de la Partidul Națiunii Roma și Torino și alte 17 victorii adiministrative din 20.

Această eternă reîntoarcere a M5S, mereu ca o surpriză, este doar un simptom al neînțelegerii și condescendenței, în care se scaldă și cu care a fost tratată, de greii istorici ai politicii italiene. Departe de a fi doar o defecțiune temporară a bunului mers al politicii centriste, populismul M5S este expresia unei configurații structurale strâmbe a economiei politice europene și a unui set de reprezentări aparținând unor subiecți politici angajați în cea mai recentă robinsoniadă în luptă cu marile sisteme politice și financiare. Invectivele împotriva refugiaților și a altor categorii sociale amărâte reprezintă doar efectele colaterale ale activismului politic, aparținând unei bucăți din clasa mijlocie (tânără, cu studii medii, din toate categoriile ocupaționale, mai degrabă atei sau nepracticanți catolici, doritori de lideri mano forte, cu o viziune politică de tipul unui paternalism semi-democratic) aflată într-un proces de declasare socială, ea însăși un rezultat direct al condițiilor materiale și sociale post-criză, al haosului social și normativ în care EU a fost aruncat după proasta gestionare a valurilor de refugiați provenind din Orientul Mijlociu și Africa, al colapsului politicilor asistențiale din statele europene și a incapacității acestora din urmă de a redistribui echitabil și just costurile financiare și sociale ale crizei economice și umanitare. Pe scurt, populismul clasei medii nu este alceva decât expresia politică a amenințării propriei declasări socioeconomice, a precariatului în care politica centristă și-a aruncat propria baza electorală. În fond, doar o cracă pe care liberalismul democratic și-a tăiat-o de sub picioare.

După înfrângerea dreptei la alegerile din Franța, și M5S pare să fi luat o lovitură la primul tur de scrutin administrativ în Italia, nereușind să intre în turul doi în mai niciunul dintre marile orașe italiene. PD, centrul stânga, dreapta, centrul dreapta juisează la unison și lansează ipoteza unui sfârșit al populismului și profețiind întoarcerea mult așteptată a tradiționalului bipolarism politic fracționat italian. P.S. Același bipolarism politic care a și gestionat atât de prost ultimele două decade italiene că a și lăsat loc politicii marca M5S. Și când se repetă, istoria o face cu la fel de multă ironie, punându-i astfel într-o postură ridicolă pe cei care se bucură prea devreme de sfârșitul unei mișcări politice, pe care de altminteri nu au înțeles-o niciodată. Deși, mai ales în ceea ce privește PD-ul, lipsa de înțelegere a populismului nu a împiedicat emularea sa.

Ultimele măsuri legislative marca PD, demonstrează faptul că democrații nu au înțeles votul anti pimit de propriul electorat de stânga la referendumul constituțional anul trecut, și că pare, cel puțin ideologic, înfrânt de politica M5S, iar asta în cel mai bun caz. Decretul Minniti-Orlando și extinderea sferei criminalizării imigrației neregulate, pe care acest decret o face lege, laolaltă cu măsuri naționale și locale de represiune a imigranților, ce par ieșite mai degrabă dintr-un stat de drept mai mult polițienesc decât democrato-liberal, marchează începutul unui viraj către dreapta populistă, ce devine astfel, o adevărată învigătoare a noii politici italiene, chiar dacă doar sub specie ideologică. Drepturile acordate primăriilor și organelor de forță locale de a înlătura orice element considerat indecoros din centrul orașului este o altă măsură recentă, din aceeași familie anti-democratică, anti-socială, anti-liberală, precum și drecretul Minniti-Orlando. Demonstrând că nu este vorba despre simple accidente politice, decretul legat de legitima apărare se înscrie și el în același trend de emulare a populismului, o nouă indulgență față de cel mai reacționar electorat posibil, același electorat dopat cu narațiunea unei amenințări iminente asupra vieții sau proprietății sale. Berlusconi stai sereno! Declarațiile Deborei Serracchiani despre cum imigranții sunt mai vinovați decât vinovații nativi, ca și când un viol sau o agresiune capată și un alt semnificant atunci când sunt făcute de străini, încheie lanțul ultimelor slăbiciuni PD-iste.

Deși în ultimii ani M5S a crescut și fluctuat simțitor în sondaje, coloratura schizoidă a electoratului său a rămas constantă, tocmai fiindcă M5S reprezintă o formulă politică în care dreptaci și reformiști indignați se pot regăsi cu ușurință. A înțelege acest radicalism, căci despre radicalizare politică este vorba, e primul pas în a înțelege M5S și baza sa socială. En bref, de la Marx știm că a fi radical înseamnă a merge până la rădăcina lucrurilor. Radicalismul politic se diferențiază în funcție de categoria socială a cărei expresie este. Este relevant aici modul în care clasa de mijloc s-a radicalizat, pornind de la ipoteza că noile populisme sunt mai degrabă expresia unei crize în interiorul acestei clase, decât simptom al pauperizării excesive a gulerelor albastre, precariatului sau armatei vestice de lumpeni. Rădăcina lucrurilor pentru noile mișcări populare este proprietatea privată, privatul, privatizarea – cei trei piloni ai individualismului posesiv în termeni de formă, sferă și proces. Această resacralizare a proprietății private și justițiarismul popular îndreptat împotriva oricăror instituții și categorii sociale care au atentat la sanctitatea sa, pare a fi unul firele ce, odată trase, pot deșira împletitura dintre clasa de mijloc, interesele sale, noii săi inamici, și noul radicalism politic ce pornește din frustrări născute în portofele private și care vrea să dărâme întregul edificiul politic ce protejează interese corporativiste, financiare, mari-capitaliste.

Politica M5S, dincolo de aparenta incorență a pozițiilor față de o serie de subiecte, e perfect coerentă privită din pespectiva unei obsesii pentru mica sferă privată a cetățenilor indignați politic. La dreapta. Mica sferă a micii proprietății private trebuie apărată tocmai fiindcă ea este prima victimă a declasării unei bucății din clasa de mijloc. Indignarea politică a pentastelaților este reacția acestora din urmă împotriva încălcării contractului social încheiat între statul italian și clasa medie, ce a primit în schimbul susținerii compromisului istoric promisiunea unei stabilități economice, pe care în fond, niciun stat european nu o mai poate garanta. În lumea lupilor de Wall Street, micii robinsoni economici sunt printre atâtea alte victime ale unui ireversibil proces de polarizare socială. De la obscurantismul isteriei anti-vaccinare, trecând prin iraționalismul vânătorii de kaste și gombloturi, și ajungând până la anti-umanismul și desolidarizarea față de refugiați, același hybris marchează profilul noului populism și ai noilor populiști: abandonarea politicii universalismului egalitar și îmbrățiarea individualismului posesiv anti-elitist. În fine, noua realpolitik populist-practică departe de a fi soluția la declasarea clasei mijlocii europene contemporane, nu este decât o nouă formă de utopism politic, nou reacționarism anti-modern. O utopie născută direct din țeste reificate, ce adăpostesc idealismul naiv al noii mici burghezii second-hand, parcă mai precară din punct de vedere material ca niciodată.

Între timp, turul doi, pare să prezinte toate datele trezirii din siesta de după-amiază ale unei Italii mai la dreapta. În acest sens, eșecul M5S și bucuria centrului stânga pentru această nouă lumină de la capătul tunelului, se prea poate revela a fi doar un tren venind cu mare viteză din cealaltă direcție.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole