Franța: falsa alegere din turul doi și perspectivele stângii

Deși alegerile prezidențiale din Franța încă nu s-au încheiat, iar rezultatul turului doi nu e atât de cert pe cât crede majoritatea comentatorilor (cam aceiași care dădeau ca sigură victoria lui Clinton anul trecut), deja putem trage câteva concluzii importante pe baza rezultatelor din primul tur.

 

Falsa dihotomie Macron-Le Pen

Nici unul dintre cele două blocuri care au dominat scena politică franceză în ultimele decenii („gaulliștii” și „socialiștii”) nu a reușit să trimită un candidat în turul doi, Fillon și Hamon primind împreună puțin peste un sfert din voturi. Acest colaps electoral confirmă declinul vertiginos al elitelor politice tradiționale de pretutindeni și este prețul politic pentru falimentul politicilor neoliberale, pe care oamenii sunt tot mai puțin dispuși să le înghită. Nu e de mirare că agenda protecționistă împănată cu retorică socială a dus-o pe Le Pen în turul doi, iar Mélenchon a primit aproape o cincime din voturi. Motivele pentru care Macron a intrat au mai mult de-a face cu votul tactic menit s-o contracareze pe Le Pen și cu aerul aparent proaspăt și apartinic al acestui candidat decât cu agenda sa pro-business.

Desigur că retorica parțial anti-neoliberală a lui Le Pen se oprește acolo unde încep interesele capitalului francez, pe care ea le reprezintă înainte de toate, capital care beneficiază la rândul său de politici neoliberale dure ca taxele mici pe profit ori slăbirea drepturilor lucrătorilor. De altfel, Le Pen a făgăduit deja săptămâna asta într-o întâlnire cu MEDEF, principala organizație a antreprenorilor francezi, că se va opune creșterilor salariale. Cât îl privește pe Macron, acesta nu e dispus să confrunte câtuși de puțin establishment-ul neoliberal: el e omul establishment-ului, rezerva intrată în locul lui Fillon după picajul acestuia în sondaje.

Fost bancher la Rothschild & Cie, Macron a fost ministrul al economiei sub Hollande și unul dintre principalii susținători ai reformării codului muncii în favoarea patronatului, reformare pe care o susține în continuare. Pe lângă asta, Macron a promis că va tăia zeci de mii de slujbe din sectorul public și că va renunța la săptămâna de muncă de 35 de ore, în condițiile în care șomajul atinge în jur de 10%, iar o săptămână de lucru mai scurtă – așa cum a propus Mélenchon – ar crea noi locuri de muncă. Colac peste pupăză, Macron are o susținere complet necritică față de Uniunea Europeană (a lansat anul trecut mișcarea En Marche! nu la Paris, ci la Bruxelles), al cărei caracter intrinsec neoliberal și nedemocratic e un izvor de voturi pentru Le Pen-ii de pretutindeni.

Tocmai de aceea alegerea din turul doi nu e atât de evidentă precum vor s-o prezinte presa mainstream și liberalii de toate culorile. Căci politicile neoliberale de tipul celor susținute de Macron sunt cele care au propulsat-o pe Le Pen în turul doi sau care l-au instalat pe Trump la Casa Albă (în dauna unui alt candidat al sistemului). Cinci ani de neoliberalism sub Macron nu vor face decât să paveze drumul pentru Le Pen în 2022, dacă nu cumva pentru cineva și mai rău decât ea. De cealaltă parte, frica de Le Pen și naționalismul ei protecționist nu face decât să întărească status quo-ul neoliberal. Așadar, Macron și Le Pen se alimentează reciproc, pentru că, de fapt, sunt două fețe ale aceleiași monede: una protecționist-naționalistă, alta neoliberal-globalistă, dar ambele capitaliste.

Stânga are datoria să respingă această falsă dihotomie și să înceapă să pregătească rezistența indiferent de cine ajunge președinte, pentru început în vederea alegerilor legislative din iunie. Cum spune un slogan apărut recent pe zidurile Parisului, Nici patrie, nici patron/Nici Le Pen, nici Macron – ambele drepte trebuie opuse în egală măsură. Sigur că asta sună absurd și „ideologic” pentru liberalii privilegiați, cărora austeritatea neoliberală încă nu le-a afectat standardul de viață și pentru care neoliberalismul e net preferabil naționalismului, însă pe cei care își vor pierde locurile de muncă sub Macron n-o să-i încălzească cu nimic faptul că el nu e xenofob ca Le Pen – ei tot șomeri vor fi. (De altfel, Macron e pro-imigrație în primul rând pentru că e pro-mână de lucru ieftină.)

Aceiași liberali îl condamnă acum pe Mélenchon pentru nerușinarea de a-și consulta în mod democratic susținătorii în privința poziției pe care mișcarea sa, France Insoumise (Franța Nesupusă), s-o adopte față de turul doi, deși mulți dintre acești liberali îl echivalau pe Mélenchon cu Le Pen în timpul campaniei (unul dintre trucurile favorite ale sistemului, prin care se discreditează din start orice tentativă de-a schița o alternativă la status quo). Liberalii iubesc democrația doar câtă vreme se pupă cu agenda lor ideologică (vezi și referendumul britanic de anul trecut sau alegerile generale din România). Mult mai productiv ar fi ca aceștia să-și îndrepte indignarea dinspre Mélenchon înspre Macron și programul său neoliberal agresiv care nu face decât să alimenteze sprijinul popular pentru Le Pen. Vrei ca Macron să primească voturi mai multe? Atunci pune presiune pe el să includă mai multe măsuri sociale! E vina lui dacă pierde în fața lui Le Pen, nu a lui Mélenchon, la fel cum Clinton e de vină că ne-am procopsit cu Trump la Casa Albă, nu Sanders sau Stein.

Stânga nu-și poate permite să-l sprijine pe Macron fie și pentru că astfel i-ar permite lui Le Pen să capitalizeze singură de pe urma nemulțumirii populare pe care politicile neoliberale ale lui Macron o vor produce negreșit. Stânga a mai luat în trecut partea sistemului în numele răului mai mic și s-a trezit tocmai cu răul ăla mare pe care voia să-l evite (vezi anii ’30). Deci opoziția față de ambii candidați nu e corectă doar la nivelul abstract al principiilor, ci și din punct de vedere tactic, pentru că va pune stânga într-o poziție mult mai bună să capteze acea nemulțumire anti-sistem.

Colapsul stângii? Da și nu

Da, dacă vorbim de stânga neoliberală întruchipată de Partidul Socialist. Pasokizarea social-democrației europene, ultima oară manifestată în alegerile din Olanda de luna trecută, a ajuns acum și-n Franța. Deși din aripa de stânga a partidului (aia care a mai rămas), Hamon a primit puțin peste 6% din voturi, de aproape cinci ori mai puțin decât Hollande în turul întâi din 2012 și de departe cel mai mic scor din istoria partidului (chiar mai mic decât cel obținut de Jospin în 2002, când un alt Le Pen ajungea în turul doi, tot după cinci ani de guvernare „socialistă”, în colaborare cu Chirac).

Astfel, social-democrația plătește și mai greu decât dreapta gaullistă prețul pentru falimentul politicilor neoliberale, tocmai pentru că avea datoria să li se opună în loc să le adopte cu un zel adesea mai mare decât cel al dreptei. Social-democrația a devenit, în ultimele două-trei decenii, parte integrantă a consensului neoliberal – o mutație ontologică dinspre stânga spre dreapta al cărei pionier a fost tocmai Partidul Socialist sub Mitterand. Trei decenii și ceva mai târziu, și Partidul Socialist a devenit la fel de irelevant ca PASOK în Grecia, dacă nu chiar în prag de dezintegrare, după cum o sugerează migrația în masă a principalelor figuri din partid spre formațiunea lui Macron.

Cât despre Hamon, scorul de 6% înregistrat e prea mic ca să-l păstreze în fruntea partidului, dar suficient de semnificativ încât să-l fi privat pe Mélenchon de o foarte plauzibilă calificare în turul doi. Cu alte cuvinte, Hamon – a cărui propunere de venit universal (în loc de propuneri care să creeze locuri de muncă) a fost mult prea palidă ca să inspire masele și să contra-balanseze povara de-a fi candidatul ingratului Partid Socialist – a rămas complet degeaba în cursă și e greu de crezut că există un viitor în politica franceză pentru el.

La fel și în cazul celor doi candidați mai radicali de stânga, Poutou și Arthaud, care ar fi avut șanse mai bune să atragă oameni de partea ideilor și chiar a partidelor lor dacă l-ar fi susținut pe Mélenchon decât au acum din izolarea de nici 2% în care s-au băgat. Așa, nu doar că l-au privat pe Mélenchon de câteva sute de mii de voturi, dar s-au plasat singuri într-o poziție proastă pentru a interveni în noua mișcare politică care tinde să se dezvolte din France Insoumise. Stânga socialistă trebuie să se ducă acolo unde sunt oamenii, iar oamenii erau cu Mélenchon de data asta, cu șanse reale de-a intra în turul doi pe baza unui program de justiție socială, cu toate limitele sale (unele dintre politicile sale, ca taxarea celor mai bogați cu până la 90%, nefiind realizabile fără măsuri mai radicale care să contracareze rezistența capitalului față de acele politici).

Chiar dacă n-a intrat în turul doi, atragerea a peste șapte milioane de voturi e un succes remarcabil pentru Mélenchon și stânga franceză în genere, care arată apetitul subestimat al oamenilor pentru o alternativă de stânga atât la dreapta neoliberală, cât și la cea naționalistă. Șapte milioane de voturi reprezintă o bază puternică pentru reconstrucția unei stângi adevărate în Franța, cu atât mai promițătoare în contextul colapsului Partidului Socialist și al vidului pe care acesta îl va lăsa în spațiul politic francez, dar și al rezistenței populare cu care va fi întâmpinat viitorul președinte, oricare ar fi el. Sarcina lui Mélenchon, a mișcării din spatele lui și a stângii franceze în genere e să mobilizeze și să organizeze acea rezistență.

 

 
  • Oceanic_Nick

    Un articol care redă corect ceea ce se întâmplă în Franța! Melenchon într-adevăr este un candidat excepțional, poate învață și stânga minusculă de pe la noi ceva din succesele sale. Eu unul aș recomanda să-i citească programul :). Dar cui să ne adresăm știți partide de stânga în România (marxiste vreau să zic)?