Utopia realizată a Comunei din Paris

Zilele aceste se împlinesc 146 ani de la instaurarea unuia din cele mai frumoase exemple de societate egalitară, echitabilă și democratică: Comuna din Paris. Cu această ocazie PLATZFORMA publică un scurt text-sinteză a realizărilor Comunei.

Christophe Voilliot  

Schimbarea politicii, instaurarea egalității între bărbați și femei, inventarea unor noi moduri de guvernare, creșterea participării politice a cetățenilor…: aceste principii, repetate obsesiv, au fost întotdeauna pe ordinea zilei mișcărilor muncitorești. În 1871, poporul parizian s-a revoltat și a încercat să le umple cu un conținut concret.

Cu ocazia aniversării a 140 de ani de la instaurare (1), Comuna din Paris a ieșit din nou din uitare, Primăria orașului Paris a organizat expoziții, conferințe, tururi ghidate. De asemenea au apărut mai multe publicații pe această temă.

Totuși, acest tip de celebrare tinde să pună în umbră moștenirea Comunei în contrast cu imaginile din Săptămîna Sîngeroasă (2) și a ultimelor lupte. Ca și cum fumul incendiilor aprinse de Adolphe Thiers și versaillezi ar recupera în vreun fel, pentru memorie, realizările concrete și speranțele rebeliunii pariziene. Revizionismului indus de pitorescul fotografic (3) și de toți cei care nu rețin din acest episod decît ”profanarea cărămizilor și mortarului” (4), ca să recuperăm formula caustică a lui Marx, ar trebui să îi contrapunem recunoașterea multiplelor lucruri ce au fost realizate pe durata celor 72 de zile ale Comunei, răstimp în care parizienii au încercat să pună în practică ideea unei auto-guvernări a poporului și în care au reușit să-l transforme pe acesta într-o forță militară capabilă să lupte de la egal la egal contra soldaților profesioniști.

Comuna s-a născut dintr-o frică dublă: cea prilejuită de intrarea trupelor prusace în Paris și cea față de o reacție monarhică după alegerile parlamentare din februarie 1871. ”În contextul eșecurilor și trădărilor claselor guvernante, proletariatul parizian a înțeles că trebuie să ia în mîinile sale guvernarea treburilor publice și astfel să salveze situația” (5), anunța un comunicat din 21 martie. Mînați de o pasiune democratică, de amintirea dreptului la revoltă proclamat de Constituția din 1793 și de o dorință hotărîtă de a rezolva chestiunea socială, poporul parizian și diversele grupuri emanate din el au inventat zi de zi o formă instituțională inedită.

Chiar dacă majoritatea măsurilor au ținut de rezolvarea unor chestiuni urgente dictate de situația economică și sanitară în care se găsea clasa muncitoare (distribuirea ”bonurilor pentru pîine”, deschiderea unor ”cuptoare economice” și ”cazane” pentru hrănirea populației, interdicția expulzărilor locative, amînarea datoriilor comerciale și abolirea dobînzilor), totuși Comuna a găsit timp să se ocupe de aproape toate aspectele vieții orașului. Un inventar rapid al realizărilor sale ne-ar permite să-i percepem anvergura.

Întîi de toate, Comuna a schimbat prevederile privind reprezentativitatea politică. Primul său act de legitimitate politică, alegerea membrilor săi, are loc pe 26 martie. Niciodată după Revoluția Franceză nu s-a pus atît de mult accentul pe caracterul imperativ și revocabil al mandatului: ”e o datorie și o satisfacție pentru noi să vă ținem la curent cu desfășurarea treburilor publice și să vă comunicăm impresiile noastre” (6), relatau, pentru alegătorii lor, aleșii districtului 17.

Străinii sînt incluși în acest proces. O mare parte dintre ei luptaseră deja de partea trupelor franceze după proclamarea celei de-a Treia Republici, la 4 septembrie 1870: Garibaldi și cămășile sale roșii, dar de asemenea și polonezi, ruși etc. În legătură cu alegerea muncitorului bijutier Léo Frankel, născut în Ungaria, comisia electorală explică: ”ținînd cont că drapelul Comunei este cel al unei republici universale, ținînd cont că fiecare oraș are dreptul de a acorda cetățenia străinilor care îl servesc, (…) comisia este de părere că străinii pot fi aleși.” (7)

Femeile vor juca și ele un rol decisiv în Comuna din Paris. Chiar dacă Comunei i-a lipsit timpul pentru a le acorda dreptul la vot și a învinge rezistențele vechilor ”republicani” și a socialiștilor proudhonieni, Comuna a arătat că emanciparea poporului, inclusiv a a femeilor, este parte a aceleiași lupte. Distincția dintre sexe este chestionată de Uniunea femeilor pentru apărarea Parisului, condusă de Elisabeth Dmitrieff și Nathalie Le Mel, pentru că aceasta este ”creată și întreținută de antagonismul pe care se bazează privilegiul claselor conducătoare” (8). Aceste proclamații nu au rămas doar la etapa de declarații: numeroase ateliere cooperative feminine au apărut în oraș, uniunile libere între bărbați și femei au fost legalizate, iar copiii născuți în afara căsătoriilor au fost recunoscuți ca avînd aceleași drepturi ca și ceilalți. Prostituția a fost stigmatizată și interzisă ca fiind ”exploatarea comercială a ființelor umane de către alte ființe umane”.

Cît despre separarea bisericii de stat, aceasta a fost proclamată la 2 aprilie printr-un decret ce stipula naționalizarea bunurilor congregațiilor religioase. Mai multe biserici pariziene au servit drept loc de întîlnire pentru cluburi politice, fără ca activitatea cultului să fie întreruptă.

De asemenea Comuna a implementat, în forma sa cea mai clară, principiul educației laice, obligatorii și gratuite. Aceasta este ”educația integrală” despre care vorbește Edouard Vaillant, delegat instituțional, și care reprezenta, în opinia sa, ”baza egalității sociale”. O importantă parte a acțiunilor municipalităților trebuia consacrată educației fetelor și educației profesionale. O școală de arte aplicate pentru fete a fost inaugurată pe 13 mai. Un ultim aspect – pe 18 mai, comisia recomanda egalizarea tratamentului învățătorilor și învățătoarelor în urma unei constatări că ”exigențele vieții sînt numeroase și necesare atît pentru femei cît și pentru bărbați”.

Comunarzii s-au ocupat și de domeniul artelor. La inițiativa pictorului Gustave Courbet și ca urmare a unei întîlniri ce a adunat mai mult de 400 persoane pe 13 aprilie, fost creată o Federație a Artiștilor din Paris. Manifestul acesteia proclama: ”această guvernare a lumii artelor de către artiști are drept misiune conservarea moștenirii trecutului, punerea în evidență a tuturor elementelor prezentului, regenerarea viitorului prin educație” (9). Prin decretul din 22 aprilie, federația primea în gestiune sălile de spectacol neocupate ce aparțineau orașului ”pentru a fi utilizate pentru organizarea unor manifestări în beneficiul văduvelor, răniților, orfanilor și soldaților gărzii naționale”.

Continuarea aici