Afacerea uzbekă

România a ales calea uzbekă a luptei anticorupţie. O lecţie de istorie a anticorupţiei: Afacerea uzbekă

Acum patru-cinci ani am pariat pe ceva. Din păcate se pare că am cîştigat pariul. Pariul spunea cam aşa: felul în care se duce şi e instrumentată toată această “luptă anticorupţie” în România se va termina ca în Uzbekistan. Povestea seamănă încredibil de mult iar rezultatele şi mai mult.

Povestea din Uzbekistan a devenit un soi de lecţie de manual pentru oricine vrea să priceapă cîte ceva din ceea ce este corupţia mare, cum funcţionează şi mai ale care sînt riscurile cînd abordezi acest fenomen în stil heirupist mergînd direct la efecte şi cînd crezi că arestarea vinovaţilor rezolvă fenomenul. Şi mai ales cum anticorupţia devine instrument de luptă între structuri de putere. Corupţia nu este ceva ce trebuie tratat excepţional şi în afara cadrului instituţional şi legal déjà existent. Dar asta e o altă poveste. Să revenim la povestea noastră.

Fenomenul corupţiei uzbece s-a numit “Afacerea bumbacului” iar în limbajul puterii acelor vremuri (sfîrşitul anilor 70 şi anii 80) el se numea “Afacerea uzbekă”. Kremlinul dădea de înţeles că această corupţie este specifică “poporului uzbek” mai puţin educat, dispus să dea şi să ia mită, mai puţin civilizat şi, aşa, mai asiatic în apucăturile sale. Sună cunoscut, nu?

Povestea a început simplu. S-au desoperit întîmplător în ceva kişlakuri (sat) uzbece într-un amărît de kolhoz nişte acte care una spuneau pe hîrtie şi altele erau datele reale. Nişte băieţi cinstiţi s-au apucat să cerceteze cazul şi cînd au început să sape s-au speriat. Furtul aparent minor şi banal care semăna cu un furt convenţional din spaţiul sovietic avea să ducă spre un iceberg în care era vorba de sume colosale şi de legături care duceau din kişlakul amărît, spre Taşkent, capilata RSSUzbekă şi de acolo spre Moskova, adică direct la Kremlin. Pentru cine nu ştie Uzbekistanul era Republica specializată cu creşterea şi cultivarea bumbacului, el fiind resursă de bază a acestei ţări în acea vreme.

Şi a început lupta anticorupţie. Cum? În loc să se caute cauzele fenomenului şi să se găsească soluţii, anticorupţia a fost transformată într-o luptă politică care se va ducea între patru mari instituţii: Partidul, KGB, Internele şi Procuratura. O luptă pe viaţă şi moarte. În anii perestroikăi povestea a intrat în spaţiul public şi în media, aceasta jucînd un rol imens în toată această luptă. Presa deconspira pe surse tot iar noi stătam şi priveam ca la teatru.

Atunci această afacere a fost atît de spectaculoasă că oamenilor pur şi simplu nu le venea să creadă. Arestări televizate a unor personalităţi din eşalonul 1 a puterii în direct. Televiziunile arătau averile acestora: case imense, grămezi de bani şi aur etc. Pentru omul simplu impactul a fost imens.

Povestea e lungă şi fascinantă. Rezultatul: de instituţiile statului s-a ales praful. Cel mai puţin au avut de suferit Serviciile (KGB). Aş putea spune că KGB a avut de cîştigat. În schimb Partididul, Internele, Procuratură şi sistemul administrativ au ieşti tare rău din această luptă. De industria bumbacului nu mai spun. De oamenii simpli care lucrau acolo ce să mai spun? Iar Uzbekistanul în loc să-şi resolve o problemă mare a fost aruncat în haos total: cu toată viteza înapoi. Colapsul final a avut însă mai multe cauze.

Ce ştim astăzi despre “Afacerea bumbacului”? Ştim că “lupta anticorupţe” care se făcea cu surle şi trîmbiţe, în direct, cu cătuşele la vedere, cu banii la vedere, şi care promitea “dreptate şi adevăr” a fost de fapt un mare spectacol pentru mulţime şi o mare luptă între instituţii. Mai ştim că marea parte a celor arestaţi şi condamnaţi au fost doar nişte “piese importante de sacrificiu” şi nişte “victime” în lupta dintre cele patru instituţii. A existat corupuţie? O, da, imensă. Erau vinovaţi acei oameni? O, da. Însă ei au picat nu pentru că erau corupţi ci pentru că erau parte a unei instituţii, au picat selectiv şi aleatoriu: instituţiile au încălcat toate regulile posibile în luptele dintre ele. Astăzi ştim cum a funcţionat maşinăria. Lupta anticorupţie a fost ca lupta pentru pace de stil vechi: vom lupta pentru pace pînă nu va mai rămîne piatră pe piatră.

Îmi veţi spune ok, lasă-ne cu poveştile astea că era comunism. Vă pot spune doar atît: instituţiile erau ceva mai stabile atunci (dureros de stabile). E doar o constatare. Atunci încă nu exista o a cincea instituţe foarte puternică care azi face legea: capitalul privat care este una din părţile foarte active şi eficiente în dezvoltarea fenomenului numit marea corupţie. Exista un capital de stat dar era infinit mai slab decît cel privat de azi. Diferenţa de atunci şi astăzi e că atunci corupţia se împărţia la patru instituţii iar azi se împarte la cinci instituţii. Şi împărţirea sau mai degrabă profitul nu e niciodată proporţional. Astăzi ştim bine cine a pierdut şi cine a învins în afacerea uzbekă.

Ghicitoarea mea? Ghici cine deţine halca cea mai mare din acest fenomen astăzi? Vă dau un indiciu: marea corupţie nu e nimic altceva decît o luptă pentru monopolul asupra resurselor prin alte mijloace decît cele legale. (Corupţia tinde însă să se legalizeze după un timp: doar primul milion nu este legal… restul vor fi legalre).

Deci România a ales calea uzbecă cu rezultate similare: instituţii praf, doar una iese oarecum învingătoare, să vedem care, stat slab, economie devastată, structuri politice discreditate şi slăbite etc.
În “Afacerea uzbekă” a învins detaşat instituţia “tehnocrată & apolitică” KGB.
Dar waw ce spectacol am văzut!

Ah şi uitasem să vă spun: lupta anticorupţie în stil uzbek a amplificat fenomenul corupţiei.

Pace!

 
  • Gigi

    Care sunt institutiile praf?
    De ce e statul slab?
    Cum ai ajuns la concluzia ca economia e devastata si, daca e, e rezultatul formei pe care a luat-o lupta anticoruptie?
    Care sunt structurile politice discreditate? De ce e asta o problema pe termen lung si nu o oportunitate?
    De unde stii ca amplificarea fenomenului coruptiei a fost din cauza stilului luptei anticoruptie si cum te gandesti ca s-ar aplica si aici?

  • Contraargumente

    Un stat puternic este unul care se sprijină pe o economie puternică, care îi asigură primului mijloacele materiale. Un stat fără mijloace nu are cum să fie puternic și de aceea nu poate fi nici stabil, politic, social și economic.

    Idealismul că statul trebuie să fie puternic prin jertfa cetățenilor lui, așa zis prin calitatea lor morală deosebită (care ne lipsește nouă românilor, dar o posedă nu știu cine în lume), de a fi pentru țară și nu pentru sine însuși, este infantil. Statul puternic se bazează pe bogăția privată a supușilor săi. La rândul lui, statul face tot posibilul, pentru a crește averea supușilor săi și în acest fel a bazei sale materiale. Acesta este contractul pe care un stat capitalist îl încheie tacit cu supușii săi burghezi, baza serviciilor sale către burghezi și a devotamentului acestora pentru statul lor, cu alte cuvinte baza naționalismului.

    Cum își exercită statul burghez serviciile sale? Ca stat de drept, prin legi, în mod egal fără discriminări, pentru toți în mod egal. Asta este numai în principiu, pentru că în realitate statul burghez are tot timpul de luptat cu corupția. De ce? Pentru că statul burghez este un stat al indivizilor burghezi, care nu au decât scopul îmbogățirii personale și nimic altceva, deci formează o societate în care domnește concurența pentru bani. Statul este forma în care are loc reglarea acestei concurențe pentru ca ea să aibă loc cu rezultate pozitive pentru concurenți și pentru stat. În fond, ceea ce au cetățenii unui stat în comun, nu este, nici mai mult, nici mai puțin, decât că ei sunt supuși ai aceluiași stat, caruia îi plătesc impozite. Atâta timp cât burghezii se pot îmbogății din afaceri sau pot trăi din salariul lor, ei au un stat care își face datoria: justiția vegheză la respectarea legii,
    parlamentarii fac legile după nevoile de reglare a concurenței economice și politice, cearta politică nu ruinează scopurile statului ci este concurență moderată pentru ocuparea (de multe ori cu schimbul, odată tu, odată eu) și corupția este minimă (deși nu dispare niciodată).

    Și acum să ne uităm din nou la România: afaceri puține deci economie slabă, preponderent imobiliare și terenuri, credite deci afaceri finaciare pentru bănci în cea mai mare măsură în domeniul de consum, salarii mici și putere de cumpărare mică, sărăcie vizibilă și ascunsă. Rezultatul este lipsa de mijloace pentru stat, care nu-i poate mulțumi
    nici măcar pe actorii lui, posturile de stat, ca președinte, prim ministru, miniștrii, parlamentari, etc. până la aparatul de stat, justiție poliție dar până la urmă și sistemul social, medical, etc. Lipsa afacerilor pe care statul le-ar putea încuraja cu scopul unei
    dezvoltări glabale a economiei mege mână în mână cu lipsa de mijloace pentru aceasta. Lupta indivizilor pentru îmbogățire și influență merge prin corupție, procurarea de avantaje pe lângă și prin spatele legii.

    Și cum stă lupta anticorupție față de corupție? Cum stă orice luptă împotriva a ceva, care vine din natura lucrului însuși, ca lupta împotriva coșurilor la pubertate. Cu mica diferență, că lupta anticorupție este instrumentalizată pentru corupția însăși, pentru influență, bani și putere, deci luptăm cu corupția împotriva corupției.

    • Gigi

      Autorul sugera faptul ca statul este slab datorita formei pe care a luat-o lupta anticoruptie. Eram curios care este mecanismul.

      • Contraargumente

        Da, de fapt a declarat că corupția s-a amplificat. Corect, de aici tragi concluzia, statul e slab. La măsura corupției dintr-un stat, care nu are destule mijloace pentru a dirija societatea, este greu după părerea mea să spui, dacă fenomenul s-a amplificat sau nu. Corupția este oricum ascunsă și existentă pe toate planurile, politic și economic.

        Pentru mine este mai important să costatăm, ce rădăcini are corupția. Și aici găsesc articolul deficitar. În fond arutorul presupune un alt fel de luptă anticorupție, altfel decât cea uzbekă, și care ar putea avea efectele ”dorite”, idee pe care o vehiculează Occidentul cu privire la restul lumii: corupție sau dictatură (eventual a unui partid, vezi China) sau combinația ambelor. Întrebarea este însă: Efectele anticorupție dorite de cine? De guvernanți nu, ei sunt doar cei corupți; de popor poate, dar el oricum nu este chemat decât la vot, ca să înlocuiască niște corupți cu alții; cine mai rămâne? Ah, Occidentul! Și de ce? Pentru că el are puterea și capitalul iar corupția îi strică afacerile.

        Paradoxul? Corupția este modul în care burghezia națională se apără împotriva capitalului străin, căruia îi sunt inferiori.

        Paradoxul 2: Cine se ridică împotriva corupției ca și împotriva masei needucate, fără job și fără mijloace? Exact, tinerii frumoși, urban-corporatiști, adică cei care iau leafa de la corporații (străine) și care își apără în acest fel existența.