Offside de originalitate. Recenzia cărții lui Slavoj Zizek despre refugiați

Slavoj Zizek, Împotriva dublului șantaj. Refugiați, teroare și alte probleme cu vecinii, traducere de Ciprian Șiulea, Cartier, 2016

O carte parcă ceva mai puțin scandaloasă decât se zvonea prin mediile de stânga, dar care e totuși departe de a fi entuziasmantă. De câțiva ani încoace producția editorială a lui Zizek alternează cărămizi de teorie (Less than Nothing, Parallax View etc.) cu broșuri de poziționare (What does Europe want?, Violence, First as Tragedy etc.), rolul celor din urmă fiind să aplice la chestiunile zilei dezvoltările conceptuale din primele. Cărticica despre refugiați face, desigur, parte din a această a doua categorie. Or, problema cu acest gen literar – textele de actualitate, atitudine și poziționare ale unor „teoreticieni” – este că ele ascultă de niște constrângeri și condiționări cu totul specifice: ceea ce câștigă în termeni de actualitate și relevanță generală, sacrifică drastic în termeni de marjă de originalitate. Libertatea de mișcare și de nuanțare nesfârșită pe care o permit textul teoretic și speculația filosofică, în special cea zizekiană, trebuie domolită și așezată în cele două-trei poziții prestabilite pe care le admit chestiunile zilei. Poți avea o lectură inedită, nebănuită a raportului dintre Lacan și Hegel, dar chestiunea refugiaților, mai ales în aspectul ei practic în care e abordată aici – ce-i de făcut? – nu admite decât un număr foarte limitat de variante: pro sau contra, din două sau trei cauze. Acesta este și motivul pentru care, în această nouă industrie a prozei de poziționare, a cărei explozie a fost favorizată puternic de rețelele de socializare, croită fiind pe dinamica specifică a acestora, promptitudinea reacției și coerența sau tranșanța poziției sunt adeseori mai importante decât originalitatea lor. Nu însă și la Zizek – pentru că e, totuși, vorba de „Zizek”. Iar cum la promptitudine nimeni nu mai bate Facebook-ul, în vreme ce statutul de intelectual public obligă în continuare la individualizare, singura șansă de a mai fi eroic în acest câmp suprasaturat și extrem de zgârcit în elemente de combinatorică (poziții și motive) constă în a fi cât mai incoerent: adoptând o atitudine de stânga pe argumente de dreapta – sau pe baza unei combinații instabile și aleatorii de argumente de toate culorile, conservatoare, liberale, leniniste and so on and so on. Dacă tot e să ajungi, în final, la aceeași destinație predefinită, măcar să parcurgi cât mai multe cărări până acolo.

Ceea ce se cam întâmplă în cartea de față. În cele din urmă, desigur, Zizek ajunge la poziția de stânga în care îl așteptam: chestiunea refugiaților este plasată în contextul dinamicii globale și crizei actuale a capitalismului, ca o manifestare acută a contradicțiilor acestuia, soluția avansată cerând, implicit, cu totul altceva decât simpla deschidere și solidaritate umanitară a stângii liberale, și anume o abordare radicală, de depășire a capitalismului. Totul bine până aici. Însă pașii până la destinație combină la tot paragraful cărări stângiste bătătorite cu hârtoape culturaliste și fundături civilizaționale, înălțări idealist-maximale cu genuflexiuni pragmatice și realiste, mobilizări voluntariste revoluționare cu retrageri amare, conservatoare. „În mod categoric, ne aflăm în mijlocul ciocnirii civilizațiilor”, trântește Zizek la un moment dat. „Este un fapt simplu că refugiații vin dintr-o cultură care e incompatibilă cu noțiunile Europei Occidentale despre drepturile omului. Problema aici este că soluția tolerantă în mod cel puțin la fel de evident nu funcționează”, plusează în altă parte. „Cu cât îi tratăm mai mult pe refugiați ca obiecte ale ajutorului umanitar…, cu atât mai mult vor veni în Europa, până când tensiunile vor atinge punctul de fierbere… și aici”. În alte locuri, deraierile de la cărarea obișnuită iau forma rătăcirilor heideggeriene de geopolitică a Ființei: „Unde se găsește Europa azi? Ea zace în marele clește format de America și de China. Privite metafizic, America și China sunt la fel: aceeași frenezie disperată a tehnologiei dezlănțuite și a organizării dezrădăcinate a omului obișnuit… timpul nu e decât viteză, instantaneitate și simultaneitate…. se arată ca o fantomă întrebarea: pentru ce? Încotro? Și apoi?… Astăzi, noi, europenii, avem nevoie de ceea ce Heidegger a numit…” etc. etc. Lui Sloterdijk i se dă dreptate pe la pagina 11. Lui Churchill la pagina 84. Lui Gandhi la 108. În mod normal, orice permis de stângist ar trebui suspendat la atâtea abateri. Dar Zizek are tolba plină: „maximul pe care îl poate oferi Islamul (în varianta lui moderată) este încă o «modernitate alternativă»… care nu are cum să nu semene cu fascismul”; „E pe deplin legitimă întrebarea dacă există caracteristici religioase și culturale ale comunității lor [a tinerilor arabi] care deschid posibilitatea unei astfel de brutalități împotriva femeii”, sau: „A fi o victimă de la baza ierarhiei sociale nu face din tine un fel de voce privilegiată a moralității și dreptății… În loc să respingem toate acestea drept propagandă rasistă, ar trebui să ne adunăm curajul (?) de a distinge aici un moment al adevărului”.

Este adevărat că multe din aceste răbufniri reacționare sunt împachetate nu în termenii conservatori clasici, ci în vocabularul lacanian, care își dezvăluie astfel din nou utilitatea sa politică: de pildă, „incompatibilitatea” dintre civilizația europeană și cea arabă ne este explicată în termenii „inumanității” „Vecinului”, inumanitate ce ține de „juisarea” specifică fiecărei culturi și care o face incompatibilă cu celelalte – de ex., europenii „juisează” în singurătate și alienare, pe când arabii în gregaritate – pe scurt, masturbation vs. gang rape, ca să vorbim în stereotipuri clare măcar; ceea ce, continuă Zizek, justifică rasismul ca singura abordare corectă a „inumanității” „Vecinului”, pentru că „modalitatea privilegiată de a ajunge la un Vecin nu este empatia, încercarea de a-l înțelege, ci un râs nerespectuos care îl ironizează atât pe el, cât și pe noi, în lipsa noastră reciprocă de (auto-)înțelegere (inclusiv glume „rasiste”)”.

Este, iarăși, adevărat că de cele mai multe ori, aceste ciomege conservatoare aplicate doxei stângist-liberale sfârșesc prin a repune în picioare, după caft, ca soluție, exact același refren abia doborât. Ca de pildă aici: „încercările naive de a-i ilumina pe imigranți… sunt exemple de stupiditate uluitoare. Imigranții sunt perfect conștienți că ceea ce fac ei este străin culturii noastre predominante și fac asta tocmai ca să rănească sensibilitățile noastre. Sarcina nu e de a-i învăța ceea ce ei știu deja foarte bine”. Care-i atunci soluția la care nu s-a gândit nimeni? Cinci rânduri mai încolo, străfulgerarea: „Ei trebui educați să fie liberi”. Ceea ce ne aduce exact înapoi de unde-am plecat.

Însă incoerența cărții se manifestă cel mai deranjant tocmai la partea de practică și strategie, care ar trebui să fie centrul de greutate al unei astfel de lucrări de poziționare. Avem aici, pe de o parte, o abordare în principiu corectă, radicală și structurală a fenomenului refugiaților – ca simptom al crizei capitalismului –, dar a cărei punere în practică se pierde în văzduhurile transcendenței istorice și în improbabilul revoluției mondiale, susținută fiind doar de un „pur voluntarism” (deci nimic) și concretizată (vorba vine) ca o implementare a recentei utopii americane a lui Fredric Jameson (militarizarea răspunsului la criza refugiaților, pe motiv că armata e singura instituție capabilă să organizeze o mobilizare pe măsura situației – o utopie cu probleme deja la Jameson[1], dar care sună încă și mai puțin promițător aici); în rest și pe de altă parte, multe, foarte multe și detaliate recomandări practice de policy cât se poate de pragmatic, până la meschin: „criteriile de acceptare și adăpostire trebuie formulate într-un mod cât mai clar și explicit: care și câți refugiați să fie acceptați”; „trebuie să formulăm un set minim de norme obligatorii pentru toată lumea”, „forța legii trebuie aplicată în toate formele ei. Trebuie respinsă atitudinea umanitară predominantă stângisto-liberală”. Te și întrebi pentru cine sunt spuse toate acestea și repetate cu atâta insistență, dacă nu cumva Zizek candidează aici nu atât pentru prestigiul de cel mai realist dintre stângiști, ci deja pentru rolul de cel mai drăguț dintre polițiști.

Există deja o interpretare relativ răspândită în ce privește traiectoria politico-filosofică a lui Zizek, conform căreia acesta ar fi parcurs trei faze distincte de la lansarea sa pe scena internațională de la sfârșitul anilor 80 până azi: un prim moment liberal-democrat plasat în umbra lui Laclau, urmat apoi de o fază de radicalizare marxist-leninistă, care conduce la rândul ei, în ultimii ani, la o repliere conservatoare, culturalistă. Oricât de plauzibilă poate părea această foaie de parcurs, rămâne cred întrebarea dacă nu cumva cauzele acestor alunecări stau nu atât într-o schimbare a pozițiilor lui Zizek însuși, cât într-o transformare a contextului și câmpului în care activează – ceea ce ar face din deplasările lui aparente un efect de paralaxă. În fond, critica discursului „stângist-liberal” pe care o practică astăzi Zizek și care-i asigură poziția specifică și recunoașterea în câmpul cultural progresist este una care continuă în multe privințe critica sa a post-structuralismului și multi-culturalismului din faza „marxist leninistă”, chiar dacă în ultima vreme ea se sprijină mai mult pe un particularism asumat al „culturii” și „civilizației”, decât pe universalismul și materialismul istoric (care, la drept vorbind, n-a prea existat nicicând la Zizek) al categoriilor clasice de „capital” și „clasă”. Ceea ce s-a schimbat, însă, între timp, în vreme ce Zizek aluneca aparent dintr-o pasă în alta, sunt două aspecte ce țin de câmp și context. În primul rând, o accelerare, fragmentare și totodată saturare a spațiului mediatic, care-l aruncă pe Zizek într-un fel de obsolescență tehnică nu lipsită de o anumită ironie: tocmai autorul ale cărui stil și scriitură păreau, în anii 1990-2000, a fi croite exact pe ritmul și tipul de experiență pe care le presupunea noul spațiu virtual, și a cărui afirmare mondială a coincis, nu întâmplător, cu procesul de generalizare a accesului la noile media, tocmai el pare astăzi scos pe linie moartă, sufocat și făcut redundant de dinamica încă și mai alertă și parcelizantă a rețelelor de socializare. Tocmai această accelerare, și obsolescența pe care o impune genului de intelectual pe care și-l asumă Zizek explică – și potențează la rândul lor, provocând o accelerare și o auto-parodiere a auctorialității autorului însuși ca reacție – strategia tot mai deranjantă a lui Zizek de „outsmarting” cicălitor al discursurilor concurente din câmpul stângii intelectuale și împrumuturile tot mai dese din argumentarul dreptei conservatoare la care e nevoit să recurgă pentru a-și elibera locul odinioară rezervat din câmpul stângist. Care strategie și argumentar s-ar putea, din nou, să pară mai stridente astăzi decât acum zece ani și dintr-un al doilea motiv: încă o dată, se prea poate ca nu atât Zizek, cât contextul general să fi alunecat și, ca urmare a crizei economice din 2008 și mai ales a politicilor de represiune ce i-au urmat, să fi fost martorii unei deplasări a consensului social și a discursului public dinspre hegemonia stângii liberale înspre o ofensivă tot mai încununată de succes a dreptei reacționare. Or, în acest context, vechea critică a moralismului și umanitarismului stângii liberale, atât de tonice și binevenite în the happy 90s sau chiar și acum zece ani, sună brusc mult mai fals și strident, nicidecum ca un discurs radical, marginal, ci tot mai mult ca un ecou „de stânga” al consensului reacționar existent. Se prea poate ca, în termeni tehnici, Zizek să fi rămas blocat într-o strategie de Cominternul „perioadei a treia” (cu refrenul „social-fascismului”, al echivalenței dintre social-democrație și fascism și al luptei necesare și concomitente cu ambele hidre[2]), în timp ce noi am alunecat într-o perioadă și mai tristă, ce se pretează mai degrabă la o mobilizare de „front popular”. Oricum ar fi, cineva e în offside aici.

[1] Pe care am discutat-o pe scurt aici: „Utopii la promoție”, Vatra, 11-12/2016, https://revistavatra.org/2016/12/16/alex-cistelecan-utopii-la-promotie/.

[2] Un pasaj exemplar în această privință: „Ce ar trebui făcut atunci?… Două răspunsuri principale ni se prezintă, două variante de șantaj ideologic… Liberalii de stânga își exprimă indignarea… și declară că Europa ar trebui să manifeste solidaritate… Populiștii anti-imigrație susțin că ar trebui să ne protejăm modul de viață… Ambele soluții sunt proaste… ambele sunt cele mai rele”. Cu toate astea, imediat mai jos: „Cei mai mari ipocriți sunt cei care promovează deschiderea granițelor… Ei fac pe Sufletele Frumoase… ei au nevoie de această lume coruptă ca singurul teren pe care își pot exercita superioritatea morală… e mai ușor să ai înțelegere față de suferință decât să ai înțelegere față de gândire”. În principiu și în contexte mai puțin de criză, desigur, acest rechizitoriu la adresa abordării „umanitare” și-ar avea locul, și am putea înțelege necesitatea unei abordări mai profunde, mai de ansamblu, mai de structură – dar, din nou, în ce context vorbește Zizek? Care e umanitarismul idealist cu care sunt sufocați refugiații și de care nu mai ai loc pentru puțin realism?