Alte locuri comune în legătură cu Brexitul

maxresdefault-300x168În timpul Războiului Rece, pe fondul escaladării tensiunilor dintre Rusia și China, un ascultător întreabă la Radio Erevan: dragă redacție, ce ne sfătuiți: să bem ceai rusesc sau ceai chinezesc? Răspunsul redacției vine promt: e mai precaut să nu ne amestecăm în treburile marilor puteri, prin urmare să bem mai bine cafea. Așa acum și cu opțiunile la stânga după Brexit: mai bine o cafea.

În locul unor abordări mai sobre, toată lumea vrea să marcheze puncte. Stânga britanică și europeană, mai radicală sau mai moderată, împărțită în diferite tabere și direcții pe care simpla opoziție Lexit/Remain nu le poate acoperi, s-a întrecut pe ea însăși și de această dată, astfel încât devine mai clar de ce aceasta este permanent în criză. Cum a scris Zizek, stânga europeană nu ratează nici o șansă să rateze o șansă. De această dată a ratat inclusiv șansa de a tăcea.

Primul semnal că ceva nu e chiar în regulă ar fi trebuit să vină atunci când oameni de stânga precum Tariq Ali sau Stathis Kouvelakis jubilau la fel ca liderul UKIP pentru Brexit. Deși poate motivațiile erau diferite, atitudinea era una similară: un fel de deget mijlociu arătat nu se știe cui. În orice scenariu de după Brexit e sigur că cei care nu vor beneficia vor fi oamenii muncii, imigranții, săracii, oamenii discriminați pe baze rasiale, etc. Nici supradramatizarea situației nu își are locul, dar este complet bizară bucuria la stânga pentru Brexit. Marea Britanie nu a ieșit din capitalism, nici din sistemul global de state, nici nu a votat pentru comunism. Brexitul, când și cum va fi implementat, înseamnă practic doar o reajustare în constelația gloablă existentă, fără urmări așa de dramatice pentru această constelație. Afirmarea faptul că Brexit ar deschide o fereastră de oportunitate pentru politici progresiste nu se bazează pe nimic concret, ci doar pe wishful thinking.

Bucuria față de Brexit a fost însoțită de o așteptare la fel de bizară. Exista speranța că în urma crizei politice generate de Brexit la conducerea Marii Britanii va veni un partid laburist puternic înclinat la stânga de conducerea lui Corbyn. În practică, Brexitul a dus la contestarea lui Corbyn în partid și va duce la noi alegeri pentru conducere. În loc să se concentreze pe luarea puterii, Corbyn trebuie să lupte acum să-și mențină cariera politică. E tipul de victorie pe care doar stânga o poate clama.

Apoi, partizanii Lexit au sugerat că ieșirea din UE a Marii Britanii va genera două efecte majore: pe de o parte va rupe Marea Britanie de proiectul neoliberal, bazat pe austeritate care este UE; pe de alta, va da un brânci mortal Uniunii ducând foarte curând la disoluția acesteia. Sunt mai multe niveluri de mistificare aici. În primul rând a tot spune că UE este un proiect neoliberal a devenit mai mult o formă de lene analitică. Gareth Dale, într-un excelent interviu, a atras în fugă atenția despre rădăcinile ordo-liberale ale politicilor de austeritate impuse de UE prin controlul exercitat de Germania. Austeritatea nu este sinonimă cu neoliberalismul, la fel cum ideea menținerii unor deficite mici nu este centrală neoliberalismului. Asta nu face cu nimic mai atractivă UE în formula în care se prezintă astăzi (din contră, UE e un proiect ce trebuie criticat dinspre stânga), dar înainte de a declara ritos că UE nu este reformabilă, poate ar fi bună o analiză care să treacă de clișee. Apoi ideea că Brexitul permite eliberarea Marii Britanii de neoliberalismul UE este la rându-i caraghioasă. Este foarte puțin probabil (spre deloc) că pe termen scurt și mediu Marea Britanie va suferi o schimbare semnificativă de curs. Așadar, direcția neoliberală și politicile austere vor continua, nu cu UE dar poate cu SUA și un TTIP mai restrâns. Mai mult decât atât, Marea Britanie a fost cu mult înainte de UE o campioană sui generis a neoliberalismului dur. Margaret Thatcher sună cunoscut? Tony Blair și a treia cale care practic a distrus social democrația europeană? Marea Britanie n-a fost infestată de neoliberalism la intrarea în UE, ci și l-a creat singură și l-a transmis apoi și în Uniune. Nu e clar cum Brexitul va face Marea Britanie mai puțin neoliberală, dar cu siguranță va scoate din UE un promotor foarte puternic al neoliberalismului. Iar departe de-ai fi oferit lovitura mortală mult așteptată, Brexitul pare că pe termen mediu va duce la întărirea UE. Planurile țărilor fondatoare ale UE sunt acum de a adânci integrarea și de a da un rol mai larg instituților europene supranaționale. Stângiștii care au parit pe Brexit în vederea slăbirii UE s-ar putea trezi cu o UE mai puternică, de data asta și cu armată proprie. Din nou, o victorie cum numai stânga poate repurta.

Multe din mistificările legate de Brexit la stânga au venit din confundarea acestui referendum cu cel pentru Grexit. Numai că așa cum Etienne Balibar a scris Brexit este un anti-Grexit. Altfel spus, dacă Grexitul avea sens în contextul grecesc și ar fi eliberat într-adevăr țara de tirania masochistă a politicilor fiscale și de austeritate ale UE, acest lucru nu este valabil pentru Brexit. Marea Britanie are deja o poziție privilegiată în raport cu UE, are monedă proprie, nu este hărțuită de creditori, etc. În fapt, deși Brexit pare că va produce o recesiune pe termen scurt, acesta nu va modifica profund configurația capitalului britanic și ar putea fi chiar benefic pentru anumite segmente ale sale. Toate elementele progresiste care s-ar fi regăsit în Grexit, în acest caz pur și simplu nu există. Referendumul a fost chemat de forțe conservatoare, campania pentru acesta a eliberat energii conservatoare și de extremă dreaptă, iar rezultatul acestuia este codificat în termenii dreptei.

Pentru o parte a stângii, votul pentru Brexit a fost un mesaj politic transmis de clasele deposedate și fără putere – un vot de blam adresat elitelor, arătând nemulțumirea față de starea actuală a lucrurilor. Brexitul, pentru aceștia, a fost exprimarea unui sentiment de frustrare, de refuz al politicilor neoliberale. Pentru o altă parte a stângii, votul dat pentru Brexit a fost al unor fasciști încuiați, chiar când, sau mai ales când, a provenit din rândul fostei clase muncitoare. Merită observat cum un segment al stângii s-a întîlnit iar cu dreapta extremă: dacă dreapta dă vina pe migranți și străini, stânga se luptă cu votanții britanici needucați, săraci și rasiști.

Este evident că votul pentru Brexit nu poate fi redus la rasism și fascism și că acesta a exprimat nemulțumiri reale ale unor segmente diferite ale populației. Demonizarea votanților Brexit dinspre stânga și dinspre establishmentul centrist și cosmpolit este condamnabilă și nu face decât să excludă și mai mult pe acești oameni și să-i împingă în mâinile extremei drepte. Pe de altă parte, semnificația votului pentru Brexit este mai ambiguă decât o parte a stângii vrea să accepte și ar trebui să ne invite măcar la prudență. Nu întotodeauna exprimarea nemulțumirilor populare se face în termeni sau cu efecte progresiste. Și votanții lui Hitler în 1933 și-au exprimat sentimentele de nemulțumire față de status quo, dar asta nu a făcut gestul lor cu nimic pozitiv sau emancipator politic. Este o iluzie că orice face clasa muncitoare trebuie să fie progresist, sau de stânga, sau că stânga ar trebui să susțină. Această clasă nu este omogenă, are falii și segmente, cu interese divergente și forme de exprimare politică diferită. Unele pot fi rasiste și fasciste, altele pot susține politici progresiste. Nu e nici un secret că pe fundalul efectelor dezindustrializării neoliberale și a demisiei social-democrației europene fostele clase muncitoare industriale, atât din vest cât și din est, au virat la dreapta unde susțin forțe populiste și reacționare. Acest rezultat este și un eșec al stângii, dar o eroare și mai mare la stânga ar fi uitarea acestui aspect atunci când se discută despre articularea nemulțumirilor populare. A considera Brexitul o formă de revoltă de clasă ar fi așadar o colosală eroare de interpretare și un faux pas politic major. Mai ales că, așa cum arăta și Gareth Dale votul a fost împărțit, deci nu se poate vorbi de o preferintă clară sau alta. Singura omogenitate palpabilă a fost la nivelul elitelor cosmopolite unite pentru Remain.

În timp ce stânga britanică și europeană încă glosează pro sau contra Brexit, numărul atacurilor motivate de ură rasială și xenofobie a crescut în Marea Britanie, conform datelor poliției. Nu toate trebuie trecute în contul Brexit, desigur, dar acestea sunt elocvente pentru direcția în care ne aflăm. Iar această direcție nu este una favorabilă stângii, radicale sau mai moderate. Colegul de platformă Vladimir Borțun a expus o viziune alternativă la actuala configurație a UE împotriva căreia a susținut Lexitul. Această viziune se bazează pe o coaliție a țărilor europene conduse de guverne de stânga pornind de la forțele de stânga deja la putere: în Grecia (chiar?), în Portugalia (deși acolo forțele stângii radicale doar susțin în Parlament guvernul socialist, având o pondere de 10%), în Spania prin Podemos (textul fiind scris înainte de eșecul acestei formațiuni în alegeri), și de ce nu în Franța anul viitor pe fundalul acestor proteste, sau în Anglia post-Brexit.

Optimismul său este nejustificat și propunerea, așa cum chiar el o spune, utopică. Unul dintre cele mai semnificative efecte ale Brexitului mi se pare a fi sporirea degringoladei care carateriza deja stânga radicală și alternativă din Europa. Interpretarea Brexitului a dus la și mai multe sciziuni la stânga, în timp ce în plan politic concret nici stânga britanică, și cu atât mai puțin cea europeană, nu au contabilizat ceva în urma acestor evenimente. La cum stau lucrurile, pentru stânga o cafea nu e de ajuns.