Alegeri în Italia. PD-ul națiunii, încotro?

domsodi    De ce să nu spui niciodată ciaone alegătorilor înainte de administrative

Pe 17 aprilie 2016, în Italia, a avut loc referendumul împotriva trivelelor, adică împotriva reînnoirii contractelor de concesionare petrolifere. PD-ul a invitat în masă la abstinență alegătorii, știind că cel mai probabil, odată cvorumul întrunit, referendumul ar fi trecut. Cvorumul nu s-a realizat (au participat doar 31,9% dintre cei cu drept de vot), iar exploatatorii de petrol au putut răsufla ușurați. E greu de explicat cam cât de profundă e legătura dintre politica de guvern și importanța contractelor de concesionare, însă demisia ministrei dezvoltării economice Federica Guidi lămurește câteva aspecte. Doamna a fost interceptată zicându-i partenerului său, Gianluca Gemelli, la telefon să stea liniștit că au reușit să introducă un amendament în legea de stabilitate astfel încât firma ei să poată beneficia de un contract în proiectul Tempa Rossa (explotare petroliferă în zona lucană Taranto). Odată scursă presei interceptarea, Guidi își dă demisia, iar Renzi o acceptă fiindcă recunoaște și el caracterul inoportun (fix așa) al acțiunilor lui Guidi. Între timp, campania împotriva referendumului mergea înainte. O întreagă armată de comunicatori și membri de vază ai PD-ului invitau lumea să nu voteze, fiindcă a nu vota e și ăsta un drept constituțional. A nu vota e democratic. Și dă-i înainte cu stalinismul si cu numărul mare de votanți în Coreea de Nord și etc… Nu a trecut referendumul, că a doua zi, Davide Farone, spin doctor în echipa de comunicare de la palatul Chigi, scrie pe twitter cea mai idioată și arogantă frază cu putință: Ciaone! Ciaone celor care au mers la vot și au pierdut. Lumea a înghițit în sec, însă i s-a transmis lui Renzi că vin administrativele. Au venit duminică, iar PD-ul a reușit să piardă Torino, Roma, Napoli, Trieste. Fără îndoială, deriva PD-ului către dreapta și ciaone-le lui Faraone au costat scump. Cât de scump?

Cazul Milano. Manageri pentru capitala financiară a Italiei

PD-ul lui Matteo Renzi a pierdut clar în câteva orașe cheie, reușind să își păstreze la mustață Milano, unde au reușit să îl instaleze primar pe candidatul centrului-stânga Giuseppe Sala (51,7%) abia înfrângându-l pe candidatul centrului dreapta, Stefano Parisi. Milano a fost singurul oraș în care dreapta nu s-a fragmentat, de unde și rezultatul lor foarte bun. Acum victoria centrului stânga nu zice mare lucru, dacă ne gândim că Sala e totuși Mr. Expo (comisar unic al și administrator delegat al Expo – o afacere soldată cu câteva dosare în arhivele Antimafia, poveste încă nelămurită), afacerist local, ocupând funcții de conducere în trecut la Pirelli, Telecom, Nomura Bank, etc… Cam asta e stânga câștigătoare la Milano. Problema acestui vot a fost că PD-ul se aștepta la o victorie mult mai lejeră, trezindu-se, în schimb, cu o cursă testa a testa cu dreapta, unde rezultatul nu a mai fost nici pe departe scontat. Acum, nici o altă victorie nu contează la fel de mult ca Milano – cel mai bogat, productiv și funcțional oraș italian. Un fief financiar, pe care Renzi nu putea să îl lase adversarilor, dar lecția învățată rămâne, poți câștiga și fără să ieși victorios. Astfel de turnuri de limbaj au sens în politica italiană, dacă ne gândim că Renzi reușește să devină Premier și Secretar al PD-ului în 2013, numai fiindcă Bersani a reușit să nu piardă alegerile naționale, fără însă a le și câștiga. Bersani și minoritatea de stânga din PD sunt trecuți în rezervă, iar de acolo începe și campania de transformare renziană a partidului.

Torino. Il profeta

La Torino pierde alegerile fostul primar Piero Fassino (45,4%) în fața Chiarei Appendino (54,6%) de la M5S. Fassino e fără îndoială un profet. Se remarcă prin două afirmații. Acum vreo câțiva ani îi spune arogant lui Grillo să își facă partid și să nu mai parlamenteze de pe margine. Grillo își face partid și mătură tot, aruncând politica italiană în era non-politicului indignat de dreapta. Tot Fassino îi spune și lui Appendino că înainte să vorbească despre cum se guvernează un oraș, să vină ea să fie primar, apoi se poate discuta. Lucru care s-a și adeverit. Acum, Torino e victoria ideală pentru M5S, fiind un oraș care funcționează, relativ ușor de guvernat, cu un nivel scăzut de șomaj și cu o calitate a vieții superioară. O șansă pentru pentastelați să facă dovada capacității lor politice și manageriale. De cealaltă parte, adevărul e că Fassino a fost un primar competent, întru-un oraș în care stânga a guvernat în ultimii douăzeci de ani – loc de reședință al Fiat cu o clasă muncitoare puternică și relativ bine organizată. La Torino votul a fost interpretat ca intenție de schimbare, unde deși mai toată lumea recunoștea meritele de primar ale lui Fassino, acesta plătește totuși trendul național anti-renzian. Fassino povestește cum în ziua votului merge la bar să își cumpere cafea intrând în vorbă cu barista. Aceasta îl felicită pentru tot ceea ce a făcut pentru oraș, declarându-se mulțumită de rezultatele mandatului său, însă îi și comunică faptul că ea nu l-a votat la alegeri, fiindcă își dorea schimbarea. M5S e altceva, însă nu neapărat mai bun. Penstastelații au un talent indiscutabil de a-și croi victorii din comunități imaginate, lipsindu-le însă capacitatea de a trece dincolo de un momentan consens fondat pe un vot contra. Din păcate, orice așezare politică a lor, din puținele câte au fost, a fost de dreapta. În galerie cu Farage, contra votului pentru uniunile civile, și tot așa… Înfrângerea de la Torino rămâne emblematică pentru PD, care a reușit performanța de a-și aliena alegătorii chiar și acolo unde a făcut o treaba bună. Condițiile materiale și sociale la nivel național, adesea obscurate de storytelling naiv și optimist, și-au luat revanșa, taxând partidul chiar și acolo unde narațiunea și realul păreau a fi de acord.

Nici o surpriză la Bologna, care rămâne la citta rossa. Aici, umblă zvonul prin Italia, stânga poate pierde doar dacă aruncă în joc ceva candidat cu precedente penale sau acuze de terorism, altfel nu. Noul primar al Bolognei este Virginio Merola (54,6 %) care a câștigat împotriva candidatului centrului dreapta, Borgonzoni. Merola e unul dintre fondatorii PD-ului, susținător al legii in favoarea uniunilor civile, laureat în filosofie.

Roma povară

După abia doi ani de mandat, anul trecut Ignazio Marino (PD) își dă demisia din funcția de primar după scandalurile Pandagate și afacerea chitanțelor (niște cheltuieli personale plătite de pe cardul orașului – sumă relativ minoră). Tot în mandatul său, Roma traversează și scandalul Mafia Capitale, înmormântarea cu fast public a unui boss mafiot (clanul Cassamonica) și ceva fricțiuni cu Vaticanul. PD-ul se descotorosește în mod destul de mizerabil de primarul său incomod. În cursa pentru noul primar, în cel mai de ne-guvernat oraș din Italia, în turul doi, s-au bătut Bobo Giachetti de la PD (32,8%) și Virginia Raggi de la M5S (67,2%), care a și câștigat devenind astfel prima femeie primar a Romei. Toată strategia de comunicare a PD-ului s-a bazat pe terfelirea imaginii Virginiei Raggi pentru a oculta mediocritatea talentelor de administrator ale lui Giachetti. Această victorie reprezintă pentru M5S e o încercare dificilă, unde nefuncționalitatea structurală a Romei ar putea fi plasată în viitor pe seama lipsei de experiență a Virginiei. În acest sens, victoria de la Torino poate funcționa ca element de echilibru. Un eșec lamentabil a suferit și centrul dreapta care la Roma s-a fracturat între Giorgia Meloni (Fratelli d’Italia) susținută de Salvini și Guido Bertolaso susținut de Berlusconi. Umblă zvonul că dreapta nici nu prea voia să câștige, așa cum nu prea voia nici PD, nici M5S. Singurul oraș important câștigat de dreapta a fost Trieste, unde Roberto Dipiazza (52,6%) câștigă împotriva candidatului PD, Cosolini. Mai degrabă decât o victorie a dreptei, Trieste a fost o pierdere a stângii, un alt fief istoric al PD-ului.

Vedi Napoli, poi muori

La Napoli, oraș de-renzienizat, a câștigat Luigi De Magistris (66,8%) – candidat independent, deși susținut de o serie de liste civice – împotriva dreptei locale reprezentate de Gianni Lettieri. Da, la Napoli PD-ul nu a ajuns în turul doi. De Magistris a câștigat singur împotriva tuturor cu un program de stânga, cu susținere din partea păturilor inferioare și mijlocii, a centrelor sociale, a stângii activiste. Proiectul său e unul autonomist și auto-guvernativ, unde masele au prioritate în fața capitalului. De Magistris e noul Anti-Renzi, iar la următoarele alegeri naționale s-ar putea să îl vedem în postura de candidat pentru funcția de premier. A câștigat la Napoli cu un program zapatist, revoluționar, anti-capitalist, meridionalist, împotriva exploatării sudului de către Nord. Cu toate vizitele pe furiș ale lui Renzi la Napoli și represiunea polițienească care le-a însoțit, poporul napoletan și-a luat puterea înapoi. Napoli, cu această administrație (este al doilea mandat pentru De Magistris) are șansa sa devină un laborator politic pentru alte posibile acțiuni de coagulare populară și sisteme de putere care pornesc de la baza piramidei sociale. Victoria lui De Magistris e singura de natură politică a interesa și stânga europeană. Marja largă de consens social pe care a reușit să și-o construiască în cel mai complex și contradictoriu oraș italian rămâne încă un fenomen de explicat, înțeles și predat la școala de avangardă politică. Daje Luigi!

Despărțirea de stânga

În mod cert aceste alegeri reprezintă o înfrângere pentru PD, mai ales că Renzi și Mariele Boschi (ministru al reformelor, pilon al cuibului magic pro-Renzi din Florența) se pregătesc pentru referendumul asupra revizuirii constituției din toamnă. Problema cu acest referendum e că Renzi și-a pus mandatul și cabinetul în joc, personalizând o reformă, care ar fi putut foarte bine să treacă sau să cadă și fără să ia și guvernul după ea. Se vorbește despre necesitatea unui congres general și despre o reflecție mai largă asupra acestui vot contra PD, contra unei istorii și a unui mod de a face politică la centru-stânga. Despre M5S nu se pot spune încă prea multe, fiindcă nu e clar dacă au câștigat ei sau a pierdut PD, cum nici retorica indignării, onestității, populismului anti-științific nu prea poate ține loc de politică. Cert e că întregul edificiu de storytelling renzian – gen niciun timp nu e mai bun decât prezentul, we love science, Italia se schimbă, chipuri noi și tinere pentru vremuri noi, reforme împotriva unei trecut imobil – nu a ținut. În dezacord cu toată retorica optimistă au fost doar condițiile materiale și sociale, într-o țară cu cel puțin două viteze economice (de pildă raportul Svimez de anul trecut atribuia Sudului o rată de dezvoltare economică similară cu condițiile Greciei prin 1970), înglodată în datorii, cu o armată de precari, o birocrație greoaie și coruptă și cu o clasă politică mereu gata să servească interesului claselor superioare. La guvernare, Renzi e aliat cu Verdini (ALA), o dreaptă reacționară, creștină și pro-finanță, iar în teritoriu a făcut orice alianță politică care ar fi putut aduce voturi și victorii. Din păcate, s-a aliat în orice direcție mai puțin către stânga. Sigur, este timp de redresare, fiindcă PD-ul are o presă puternică de partea sa și numără printre suporteri o paletă amplă de intelectuali, artiști, muzicieni, scriitori, comunicatori gata să-i croiască o nouă victorie. Fără îndoială, aceste alegeri au sunat alarma în PD și toată lumea pare gata de reconstruit partidul. În fond, e prea târziu. Fără îndoială PD-Renzi e o mașinărie politică de centru-dreapta al cărei electorat de centru-stânga s-a refugiat fie în indignare, fie în absenteism politic.

Mai degrabă decât criza politicii și a centrului stânga, criza PD-ului e doar criza unui partid cu o istorie și ceva cadre de stânga, care a capitalizat doar la dreapta orice victorie obținută. Irelevantă e această criză în raport cu victoria lui De Magistris. O presă națională italiană tace despre asta, în timp ce câțiva încearcă o revoluție socială (aleasă în mod democratic) la Napoli, cu consecințe semnificative pentru periferia și centrul napoletan. Să ne uităm la mai degrabă la Napoli, fiindcă oricum destinul fiilor de bancheri florentini e treaba unei alte clase (politice).