Cu stânga pe dreapta călcând (și invers)

maxresdefault-300x168Pe 1 martie, Adrian Năstase (da, chiar el) a scris pe blogul său despre nevoia unor noi mesaje ale stângii în vederea alegerilor din 2016. Pe scurt, Năstase spune că după 25 de ani de tranziție s-a încheiat o epocă și trebuie deschisă o alta. Această nouă epocă presupune o mai mare intervenție a statului în economie și, mai ales, protejarea activă a capitalului autohton și a intereselor acestuia în raport cu capitalul global și cu instituțiile internaționale. Năstase mai scrie că trebuie să oprim privatizările, să mărim capitalul băncilor autohtone, să eliminăm intermediarii străini din agricultură în favoarea fermierilor români, să fim mai demni în politica externă, să ajutăm tinerii (care sunt debusolați), să prețuim arta și cultura, să ne redescoperim demnitatea. Nu e clar cine este acest noi: noi poporul, noi PSD-ul sau noi stânga? Probabil că nici nu contează, importantă e chemarea la arme, desigur.

Prima observație care se impune e că Năstase a ajuns cam târziu la microfon, pentru că acest cântec a fost deja cântat, pe diferite voci: de la Ponta, Oprea și Geoană, până la Băsescu, toată lumea s-a pronunțat ferm pentru politica prin noi înșine. Nu doar aceștia, dar de ceva vreme, bună parte din lumea locală e cu mușchii naționali încordați la maximum, mai ales în ceea ce privește protejarea capitalului autohton. Doar guvernatorul BNR Mugur Isărescu pare să mai aibă ceva simpatie pentru capitalul străin, dacă ne gândim la protecția pe care o acordă constant băncilor (mare parte străine). În rest, toată lumea pare convinsă că alternativa la situația actuală este un capitalism autohton harnic, cinstit și autentic, precum țăranii de la târgurile de duminică.

Inevitabil, grija pentru capitalul autohton vine la pachet cu o critică acerbă a corporațiilor și a marilor capitaliști, finanțiști și bancheri. Aceștia din urmă sunt descriși drept lacomi și puși pe distrugerea a tot ceea ce le stă în calea acumulării de averi. Deși pare o critică înțeleaptă a modului în care se polarizează averile în capitalism, acest tip de observație nu este decât o formă doar foarte puțin edulcorată a teoriei conspirației. Critica nu vizeză modul de funcționare a capitalismului ca atare (care duce în mod inevitabil la polarizări și acumulări prin exploatare), ci a străinilor, a unor grupuri secrete și selecte de mari capitaliști care conspiră împotriva celor mici și a țărilor mititele. Acestora le sunt preferați capitaliștii locali, care, desigur, fac afaceri și profit, dar au totuși interesele oamenilor și mai ales ale patriei la suflet. Hei, ei sunt cei care plătesc taxe și crează locuri de muncă. Prin urmare, trebuie protejați și sprijiniți.

Deși intenția lui Adrian Năstase a fost aceea de a da câteva direcții stângii locale, el nu a făcut decât să repete discursul dreptei naționaliste și xenofobe deja existent pe piață. Năstase a încercat să fie puțin Traian Băsescu – din nou. Întrebarea care ar trebui să ne preocupe aici e însă următoarea: cum este posibil ca un set de idei de dreapta să poate fi recomandat drept rețetă pentru rearticularea mesajelor stângii? E intervenția lui Adrian Năstase una strategică sau doar naivă?

La un prim nivel, explicația este foarte simplă: Năstase (ca și mulți alți politicieni și comentatori locali) a simțit valul de populism-naționalist atât autohton, cât și european (despre care a scris și Costi Rogozanu recent) și a încercat să-i dea o articulare sub forma unui manifest personal, semn al forței gândirii sale politice. După criza prelungită de după 2008, când atât neoliberalismul care a provocat criza, cât și măsurile neoliberale (austeritatea) oferite pentru depășirea acesteia s-au discreditat, protecționismul național a revenit ca formă de salvare și supraviețuire. Dacă nu chiar la nivel de măsuri efective, măcar la nivel de gesticulație și retorică politică. Pe modelul Ungariei lui Orban, o serie de alți lideri naționali puternici au promis mai multă protecție pentru interesul național și pentru capitalul autohton. În timp ce marea confruntare promisă cu capitalul global și instituțiile acestuia se tot amână, în practică turnura naționalistă înseamnă de fapt întărirea elementelor represive ale statului, ridicarea de garduri, ziduri și bariere și preluarea controlului economic național nu de către capitaliști locali (deși unii au sigur de câștigat, cum s-a întâmplat în Ungaria), ci de către birocrația de stat. Cererile de protejare a capitalismului autohton înseamnă mai degrabă trecerea spre un capitalism fără mari capitaliști naționali (în România aceștia sunt mai degrabă trimiși la pușcărie împreună cu clasa politică locală cu care au fost aliați în timpul tranziției postcomuniste), dar în schimb cu producători mic-burghezi, pentru care deschiderea unei cafenele înseamnă antreprenoriat și capitalism.

Totodată, intervenția lui Adrian Năstase exprimă foarte bine atât contradicția istorică a PSD-ului, cât și poziția inconfortabilă pe care omul politic Adrian Năstase a ocupat-o în trecut în această constelație. Din motive despre care am tot scris, după 1989 PSD-ul a fost partidul în jurul căruia s-au grupat interesele capitaliștilor autohtoni, a cărui bază socială și electorală a reprezentat-o însă fostul proletariat industrial comunist. Primii și-au văzut averile crescând exact în măsura în care cei din urmă erau pauperizați. Ceea ce a unit aceste două grupuri antagonice însă a fost paternalismul lui Ion Iliescu și promisiunea sa de a desfășura gradual tranziția. Paternalismul și gradualismul au fost necesare pentru asigurarea bazei sociale și electorale a partidului. PSD a fost cel mai mare partid postcomunist timp de 25 de ani. Ele au plasat partidul la stânga, ceea ce n-a fost neapărat vina partidului, ci a confuziei ideologice din anii ’90, o confuzie atât locală, cât și internațională. Să ne amintim că atunci foștii comuniști se metamorfozaseră în social-democrați (de tip nordic, desigur), în timp ce social-democrația europeană și americană lua A Treia Cale spre neoliberalism.

Astfel, s-a ajuns la paradoxul că deși PSD-ul era, chipurile, de stânga și proteja clasa muncitoare, în perioada 2000-2004, sub conducerea lui Adrian Năstase, a luat unele dintre cele mai importante măsuri neoliberale postcomuniste, cele mai multe, desigur, în favoarea capitalului internațional. În timp ce propune ca mare revelație protecționismul și naționalismul economic, Adrian Năstase nu doar că nu s-a dezis, dar și-a trecut în lista de realizări privatizările făcute în timpul mandatului său: Petrom, Sidex, Electrica, Distrigaz, companii din industria de armament și hidrocentrale. Alro, RAFO, Rodipet au fost de asemenea pe listă, dar au apărut probleme, deci nu dorința de a le privatiza a lipsit.

Astfel că Năstase a reușit să facă o politică atât împotriva intereselor de clasă ale partidului, cât și împotriva bazei sociale a acestuia. Efectele centrifuge ale unei astfel de politici au făcut ca între 2004 și 2016 PSD-ul să mai fie la putere nici măcar patru ani (iar jumătate din această perioadă în alianțe), pierzând sistematic cursa pentru prezidențiale. Așadar, poate e vorba și de ceva nostalgie în intervenția lui Adrian Năstase – nostalgia după perioada când prin intermediul aparatului de stat Năstase putea să controleze capitalul autohton, îmbogățindu-se totodată și pe sine. Desigur, schema aceasta avea foarte puține în comun cu A Treia Cale – de la care se revendica, retoric, Năstase (și mai apoi Geoană și Ponta[i]) –, cu tot virajul ei spre neoliberalism și corupție chiar sub conducerea lui Blair. Mai degrabă, regimul Năstase, prin conivența dintre politicieni, capitaliști locali și mari birocrați ai statului, deschiși spre capitalul internațional (pentru care jucau rolul de intermediari locali), a fost mai degrabă similar unui regim autoritar și oligarhic de dreapta, așa cum sunt multe în Sudul Global, sau, mai aproape de noi, cum a fost Ucraina în timpul lui Ianukovici.

În fine, la un nivel mai general, este bine de observat că aceste idei protecționiste reapar cu o frecvență de aproximativ 40 de ani în lumea românească, de regulă ca urmare a unor crize severe ale capitalismului global. Deci nimic nou nici la acest nivel, doar reacția obișnuită a periferiei la turbulențele globale. Cum spuneam, ideile protecționiste recente vin ca răspuns la anii de criză de după 2008 și la eșecul soluțiilor oferite. După a doua criză a petrolului din 1979, guvernul comunist de atunci propune aceeași soluție: austeritate, urmată de închidere și protecționism. Criza din 1929-1933 este urmată de măsurile corporatiste ale carlismului (unele citate cu titlul de exemplu pozitiv chiar de către Adrian Năstase în textul său), la fel cum „lunga depresie” din 1873-1896 a primit drept răspuns articularea doctrinei liberale „Prin noi înșine”. Toate au fost replieri locale la crize structurale, toate au fost măsuri de dreapta, însoțite în plan politic și ideologic de naționalism, xenofobie și populism. Astăzi suntem doar martorii unui nou ciclu.

Probabil că la fel cum s-a întâmplat până acum, stânga va fi mult prea fragilă pentru a putea avea un impact în contextul dat. Împotriva cântecelor de sirenă ale unora precum Năstase, stânga nu poate vehicula mesajele dreptei. Critica capitalismului, atât local cât și global, precum și internaționalismul, rămân reperele fundamentale a oricărei încercări de rearticulare a stângii.

Despre subiectul stângii se preocupă și Bogdan Teodorescu și Dan Sultănescu în ultimul număr al revistei Polis. Sub titlul Stânga românească – începutul sfârşitului, sau un nou început?, aceștia au totuși un scop mai modest decât Năstase. Ei vor doar să analizeze cu date cantitative dacă există vreun temei pentru temerea larg răspândită după pierderea alegerilor prezidențiale din 2014 de către candidatul PSD privind dispariția în cele din urmă a PSD, dat fiind profilul istoric al votanților acestui partid (bătrâni, rurali, needucați etc.).

Cei doi autori pleacă de la observația corectă că fiecare pierdere a alegerilor de către PSD a dus imediat la două tipuri de reacții: pe de o parte, nevoia de a înlocui o garnitură de lideri cu alta (de regulă mai tânără), pe de alta, nevoia de rearticulare a mesajului partidului. Autorii consideră că până în 2010 presiunea era mutarea partidului de la stânga mai spre centru, iar că după 2010 presiunea este de sens opus, anume de a da o nouă articulare de stânga partidului. E ciudat cum făcând această ultimă observație, cei doi autori uită reacțiile de după înfrângerea lui Ponta în 2014: Iliescu și moștenirea comunistă a partidului ar fi fost de vină pentru înfrângere. Partidul era în continuare prea la stânga, conform lui Sebastian Ghiță, de exemplu. Unul dintre primele gesturi ale lui Dragnea în drumul spre șefia PSD a fost să îmbrățișeze la rându-i anticomunismul. Mai corectă ar fi următoarea concluzie: atunci când în PSD se vorbește de nevoia de rearticulare a stângii, e clar că mai urmează încă un pas la dreapta (textul lui Năstase e simptomatic și în acest sens).

Revenind la textul din Polis, concluziile celor doi autori pe baza datelor (explicații despre ce date sunt folosite și cum au fost colectate există în text, metoda fiind însă cel puțin discutabilă, dar nu e locul unei discuții de acest tip aici) sunt cel puțin interesante. Aceștia constată o creștere a numărului de votanți ai PSD între 2009 și 2014, „atât în cifre absolute (jumătate de milion de voturi mai mult în 2014 faţă de 2009), dar şi în procente (de la 31% la 38%)”. În același timp, voturile dreptei scad cu 500.000. Cei doi poli, PSD și PNL, fiind cotați la egalitate în 2015 ca intenție de vot, prima dată în ultima jumătate de decadă.

Mai mult, notează autorii, între 2009 și 2014 PSD a crescut în rândul votanților din mediul urban cu 9%, atingând aceleași valori precum dreapta. Pe scurt, PSD-ul nu mai este un partid cu precădere rural. În continuare însă, PSD-ul este partidul votanților în vârstă. Cei de peste 60 de ani continuă să voteze preponderent PSD, la fel cum cei sub 45 votează preponderent cu dreapta. Între 2009 și 2014, PSD-ul a câștigat peste 200.000 de votanți în categoria 65+, și a înregistrat scăderi la restul categoriilor. 40% din votanții PSD în 2014 erau trecuți de 60 de ani. Nu e clar cum aceste date ar trebui să infirme ipoteza inițială lansată de autori, conform căreia PSD va dispărea odată cu dispariția biologică a susținătorilor săi – decât că îmbătrânirea constantă a populației va face ca PSD să supraviețuiască, existând o corelație clară între îmbătrânire și votul pentru acest partid. În fine, deși a înregistrat o ușoară creștere în rândul votanților cu studii superioare în 2014, PSD continuă să fie partidul votat cu precădere de cei cu studii medii și primare.

Concluzia autorilor este optimistă: electoratul PSD este în creștere și cunoaște o oarecare diversificare, mai ales prin creșterile din mediul urban și în rândul celor cu studii superioare. Pentru autori, viitorul PSD înseamnă recunoașterea și fidelizarea acestui electorat: „[viitorul] PSD ţine de măsura în care acest partid va păstra şi va consolida relaţia sa cu publicul său tradiţional, definit în acest articol ca fiind un public preponderent din rural, îmbătrânit, cu nivel mediu şi redus de educaţie, mai puţin cosmopolit şi mai preocupat de valori naţionale sau de supravieţuire. Relaţia cu acest electorat poate face ca PSD să rămână un partid care să conteze în viitorul politicii româneşti (aşa cum a făcut-o aproape de fiecare dată după o înfrângere, revenind şi câştigând alegeri în 2000 sau 2012, de exemplu) sau să redevină un partid care, similar cu perioada în care a fost condus de Mircea Geoană, să piardă pe rând toate confruntările electorale în care se implică.”

Această concluzie se impune în timp ce autorii recunosc totuși existența unui public cu vederi de stânga care nu este reprezentat de PSD: „Publicul de stânga de tip european (tineri, educaţi, din mediul urban, pro-europeni, foarte toleranţi, dornici de deschidere şi integrare) este relativ departe de publicul stângii româneşti şi are, în prezent, o problemă majoră de reprezentare, câtă vreme respinge discursul stângii politice româneşti şi nu se regăseşte în abordările dreptei româneşti.”

Concluzia implicită e clară: pentru a avea succes, PSD-ul trebuie să continue ca și până acum: să numească stânga politicile paternaliste față de pensionari și față de segmentele mai vulnerabile, în timp ce menține cota unică și subvențiile pentru capital. Rearticularea PSD înseamnă să nu se schimbe nimic.

Sigur că o astfel de concluzie venită din partea lui Bogdan Teodorescu nu este deloc întâmplătoare: acesta trebuie să-și justifice opțiunile din timpul campaniei electorale prezidențiale din 2014. Arătând că mesajul lui Victor Ponta a fost consonant bazei sociale a partidului, acesta poate fi exonerat de costul înfrângerii. Numai că o înfrângere e tot o înfrângere, iar la acest capitol palmaresul lui Bogdan Teodorescu este la fel de impresionant precum cel al lui Mircea Geoană.

E interesant totodată cum atât Năstase, cât și Teodorescu citează din Vasile Dâncu pentru a susține puncte de vedere opuse: Năstase pentru a legitima reorientarea partidului spre clasa capitaliștilor și antreprenorilor autohtoni, Teodorescu pentru menținerea actualei orientări spre oamenii cu venituri mici și medii. Această opoziție nu este întâmplătoare: după 25 de ani, PSD este în continuare scindat între identitatea sa de clasă și baza sa electorală. În lipsa liantului paternalist oferit de Ion Iliescu (azi ieșit din scenă), naționalismul și patriotismul local vor juca rolul său de acum încolo, așa cum au făcut-o deja. Din acest punct de vedere, Liviu Dragnea este președintele de partid ideal. El face joncțiunea dintre clasa capitalistă autohtonă și de provincie și votantul PSD tipic descris mai sus. Departe de a exista o contradicție, e o armonie. Tot ceea ce încurcă este eticheta de stânga a PSD-ului, de care nici nu poate scăpa, dar pe care nici n-o poate onora.

Dar deși nu este un partid de stânga, PSD-ul are totuși meritul că împiedică coagularea politică a extremei drepte. Peste tot în Europa de astăzi, votantul tipic al PSD votează partide populiste și extremiste de dreapta. Prin urmare, problemele pentru PSD vor apărea atunci când o forță politică extremistă va reuși dislocarea unei părți a electoratului său (așa cum s-a întâmplat în Ungaria cu Jobbik după 2006). Așadar, rearticularea stângii PSD se va face tot la dreapta, ceea ce nu e un lucru chiar rău, dacă el va ține în frâu extrema dreaptă. Din acest punct de vedere, alegerile locale și parlamentare din 2016 sunt cruciale pentru PSD. La cum arată până acum propunerile pentru candidați, nu există însă prea multe motive de optimism.

 

[i] Am fost foarte surprins să-l descopăr pe Ponta atât de blairist dintr-o dată. În trecut, referințele teoretice formulate de Ponta erau fie nule, fie se revendicau din zona stângii lui Ion Iliescu. Referințele pline de admirație față de Blair au fost făcute în cadrul interviului luat de Costi Rogozanu. Dacă Ponta ar fi avut această prestație în timpul campaniei electorale, probabil că acum era președinte și nu un pensionar tânăr la o fundație. Ponta a fost critic față de privatizări, față de capitalul global și față de poziția complet nesemnificativă a României în Europa – păcat că a descoperit toate acestea abia după ce a pierdut puterea. E simptomatic cum toți liderii PSD-iști devin interesanți de îndată ce au pierdut puterea. Cine știe ce reevaluare ne va prilejui și Liviu Dragnea cândva. Pe lângă referințele la Blair, Ponta a fredonat același cântec al capitalismului local și al nevoii de protecționism – deși cât a fost la putere a acordat facilități capitalului global, precum mentorul său Năstase. Pe de altă parte, Ponta a fost extrem de lucid despre ceea ce se poate la nivel național în raport cu UE (episodul 2012, dar și altele), dar și în raport cu alte instituții ale statului. Remarca conform căreia, ca prim ministru, a încercat schimbarea unui birocrat, dar că opoziția BNR a făcut acest lucru imposibil în cele din urmă, arată foarte clar limitele politice ale politicului în România de azi.

Sursa foto: http://laurentiuridichie.blogspot.ro/2013/10/blog-post_12.html

 

 
  • Siegfried

    3 chestiuni am de zis:

    1. Naţional-capitalismul e noua modă în politica românească. Aseară (vineri) a intrat şi Tăriceanu în horă. Vreo jumătate de oră a căinat firmele cu capital românesc care ar fi ” supuse unui proces de preluarea ostilă” de către marile corporaţii cu ajutorul magistraţilor care “par a fi subordonaţi ambasadelor care le plătesc tot felul de traininguri”.
    Partea amuzantă e că aceiaşi politicieni şi jurnalişti care pleadează pentru o întoarcere în secolul XIX la o economie de tip protecţionistă, susţin cu tărie proiectul Uniunii Europene şi (deci) implicit piaţa unică (adică eliminarea barierelor naţionale din calea comerţului). Dar, în fine, contradicţiile logice din discursul public nu e o noutate pentru estableshmentul politico-mediatic de la Bucureşti

    2.Cât priveşte analiza celor doi stimabili consultanţi, mărturisesc că limbajul orwellian din care rezultă că dreapta e stânga şi stânga e dreapta mă năuceşte total.Poate sunt eu mai demodat, dar stânga pentru mine înseamnă luptă pentru drepturile muncitorilor, pentru drepturile minorităţilor, pentru laicitate, pentru protejarea categoriilor vulnerabile (orfani, pensionari, persoane cu handicap). Ce anume din toatea astea face PSD-ul? Acest partid are mesaje electorale conservatoarea (în campania prezidenţială din 2014 mai aveau puţin şi începeau să cânte despre gardă, căpitan şi arhanghelul din cer), iar când se află la putere aplică politici neoliberale (cotă unică, cod al muncii dictat de FNI, privatizări, retrocedări). Nici măcar ideea că PSD-ul s-ar încadra ideologic în cea de-a treia cale nu mi se pare verosimilă. Unul dintre apropiaţii lui Blair, Peter Madelson, spunea că dacă în privinţa economiei au devenit “thatcherişti”, diferenţa dintre laburişti şi conservatori se va face în materia drepturilor sociale. Şi măcar aici s-au ţinut de cuvânt, în 2004 Blair a introdus parteneriatul civil în legislaţie. PSD-ul nici măcar asta nu face, e un partid homofob, islamofob, şovinist în problema maghiară şi în mare parte rasist în problema romă. Şi atunci ce anume te poate determina să spui că PSD-ul ar fi o formaţiune de stânga? numele partidului? well, în Portugalia principalul partid se numeşte Partido Social Democrata şi face parte din PPE, deci numele e prea puţin lucru pentru a face o astfel de asociere.

    3. PSD-ul nu are niciun merit în oprirea vreunei coagulări a forţelor de extremă dreapta. În mod evident motorul creşterii unor partide de tip UKIP sau FN îl reprezintă percepţia precariatului că migrantul e duşmanul de clasă care îi va lua locul de muncă pentru că acceptă un salariu mai mic. În România nu există această perspectivă. Ucrainienii fugiţi din calea războiului au plecat în Polonia nici vorbă să ajungă la noi. În plus acea parte de electorat urban ce achiesează în mod tradiţional la mesajele unor forţe de extremă e demult plecat din ţără.