Tăcerea mieilor. Clasa în era migrației

“To make sense of quantitative data, I had to abandon the quantitative universe, and turn to morphology: evoke form, in order to explain figures”- Franco Moretti

domsodiAparent, nimic nu este mai revelator astăzi decât a privi o hartă. Aparent, o astfel de revelație este nu doar revoluționară, ci și profetică. În era geopoliticii ca știință maître și a liberei circulații a capitalului (cu toată armată de forță de muncă, mobilă și ea, care îi semnează demografic concentrarea), hărțile devin oracole. Ostensiv, totul devine cumva clar și predictibil: de la simple corelații între densitate demografică și centre de concentrare a capitalului, la deducția logică a rutelor de circulație a mărfurilor și persoanelor, până la o privire divină – fiindcă neputincioasă – asupra imperiilor și a păcii mereu amenințate la granițele care le despart în istorii și spații, acolo unde diferențele de dezvoltare economică vin codificate fie ca retarduri culturale, fie ca ciocniri religioase, fie ca provincii antidemocratice ale unei liberale păci eterne a Vestului. După izbucnirea crizei în 2008 și după înfrângerea primăverii arabe hărțile au devenit vii și sângeroase. Valuri după valuri de refugiați s-au scurs către Europa, pe un continent unde sărăcimea locală tocmai pierduse și ea un război, economic de data asta.

De vreo câteva luni încoace, discursul mainstream despre problema refugiaților și-a schimbat direcția. A trecut de la faza unui travaliu de doliu și culpabilizare pentru situația din teritoriu, la un discurs mai tehnic despre modalitățile economico-sociale de gestionare a refugiaților. Managementul este noul opium pentru mase. Liberalismul valorilor și al drepturilor civile a fost înlocuit de neoliberalismul tehnocrat. În fond e coerent așa. Neoliberalismul – de unul singur – servește Europei azi drept politică, religie și cultură. Societăți întregi care nu sunt altceva decât simple provincii și externalități ale economiei, locuri în care lumea se refugiază după ce iese de la muncă. Anticipând puțin, abia acum putem vorbi despre sosirea refugiaților, nu în Europa (aceasta nu mai există demult), ci în clasă – în clasa noastră, în structura antagonistă deja existentă pe teritoriu.

Clasa refugiaților merge în paradis

În Mare Britanie se vorbește despre viitoarea deportare a imigranților non-europeni care nu reușesc să câștige pe an o sumă superioară salariului mediu și criminalizarea celor care închiriază locuințe refugiaților. Danemarca, Elveția și Germania vor să confiște noilor sosiți bunurile materiale de care dispun sau măcar o parte dintre ele. Îmi amintesc cum în lunile precedente am aflat cu toții că cei care reușesc să fugă din calea războiului sunt pătură mijlocie, fiindcă în caz de război sărăcia nu poate plăti bilet. Ei bine, această declasare a lor vine codificată acum ca un soi de adecvare formală la o nouă formă de contractualitate socială, un soi de relație de schimb, costuri și beneficii, în care cei care sosesc trebuie să contribuie la propria lor întreținere, altminteri șederea devine de-a dreptul nepoliticoasă. Știm că au, iar acum trebuie să ne dea. În mod necesar trebuie să nu mai aibă nimic, ca orice refugiat respectabil, fiindcă doar așa putem trece la afaceri și contracte între părți formal egale. Pe toată situația asta se construiește tocmai integrarea lor pe piața muncii. FMI a sugerat deja inserarea lor pe piața muncii cu un salariu mai mic decât salariul minim. Numai așa, zic ei, ura populațiilor native față de ei ar putea fi atenuată, ca să nu mai vorbim despre privilegiile unei astfel de opțiuni pentru cei în biznisul creării de profit. Oricum, Turcia e înainte. Cu peste două milioane de refugiați între granițe, a ieșit la iveală că mulți dintre aceștia lucrează fără acte, și că printre ei sunt și copii. În Turcia copiii fac haine pentru firme italiene și germane. Modă pentru buzunarul clasei mijlocii, fiindcă de high fashion se ocupă deja mafioții din sudul Europei. Turcia este al treilea aprovizionator de confecții textile pentru Europa, după China și Bangladesh. Dacă tot am pomenit de mafie și de economii criminale – pentru care crizele de orice fel sunt ocazii salvatoare – se pare și că vreo 10.000 de copii refugiați au dispărut nu se știe unde, însă foarte probabil încăpând pe mâna unor rețele criminale. Închei litania, cu o veste din România, unde la Ardud, un tânăr a format o listă civică gata de acțiune în caz că se ridică o tabără de refugiați în cartier, așa cum se zvonea. O variantă neaoșă de conservatorism, pentru care un drept civil european se oprește la marginea unui cartier, unde bărbați înarmați sunt gata de luptă pentru a-și apăra familia, proprietatea și credința țării. În această ordine se declină cele trei ipostaze ale proprietății la conservatorul de rând – reacționar în vremuri de pace și retrograd pe timp de război. Nu-i nicio rușine națională, oricum în Suedia miliții mascate bat deja copii de refugiați prin gările unei democrații odată admirate de toți social-democrați de bine.

Race to the bottom

Sintetizând, constelația aceasta de evenimente lasă să se întrevadă raporturile structurale (și expresia lor socială profund antagonistă) care se stabilesc între sosirea unei inocente armate de forță de muncă (pe un teritoriu unde deja din plecare nu mai sunt destule joburi) și capital. (În paranteză merită adresată problema locurilor de muncă. Ele nu mai sunt de ajuns nu din rațiuni de surplus de populație ancorate malthusian, ci fiindcă, joburile, ca și crearea unei armate de rezerve, sunt întotdeauna un efect al contracțiilor și relaxărilor din interiorul capitalismului însuși. Structural, ciclurilor de expansiune a capitalului le corespunde o creștere a locurilor de muncă. În perioadele de contracție sau criză joburile se împuținează, fiindcă în această situație realizarea profitului devine incompatibilă cu păstrarea unui număr de locuri de muncă. Altfel spus, joburile sunt doar un mijloc al valorizării capitalului, fiind organic determinate de acest imperativ al valorizării.) Întorcându-ne la teorie, ne lovim de un alt punct mort. În literatura de specialitate primul obiectiv a fost munca de definire și delimitare a categoriei refugiatului, în mod necesar diferit de migrantul economic. Deplasările forțate, cerea de azil, migrația forțată trebuiesc gândite în cu totul alte categorii decât cele în care analizăm migrația din rațiuni economice. Totuși, în fond și la limită, dincolo de justețea normativă și forța explicativă a unei astfel de distincții, tot o presupoziție neoclasică este pusă la lucru și aici, și anume aceea că alegerea de a migra, din rațiuni economice, este liberă și fondată pe o formă a subiectivității active[1]. În ceea ce mă privește, rețin o astfel de idee la fel de adevărată și la fel de falsă pe cât a fost și ideea egalității și libertății contractual-formale dintre forța de muncă și angajatorul său. În condițiile unei situații obiective de subdezvoltare a unor regiuni unde corelativ forța de muncă valorează mai puțin (în cazul în care o poți și vinde), alegerea de a migra este condiționată de acest cumul de factori. Libera voință e aici pur default al subiectivității mai degrabă decât prim motor al intenționalității.

Faptul de a recunoaște real sau doar scolastic diferența dintre cele două tipuri de migrație nu prea mai valorează nimic, în condițiile în care, pe timp de mod de producție capitalist, și în lipsa vreunei averi, supraviețuirea noastră trece prin economie, prin piața de muncă, în mod necesar. Acești refugiați, pentru a supraviețui, vor sfârși, în cel mai bun caz, tot ca imigranți economici. Cei de la UE știu asta, miza acum fiind mai vechiul obiectiv britanic al unei migration that works for us – o politică născută direct dintr-o ideologie insulară a unui popor de exploratori economici care a învățat să citească hărți și să facă profit din asta.

Să ne întoarcem însă la piața muncii și la ideea unui salariu mai mic decât ceea ce Europa valorilor a hotărât drept minim istoric. Nu e puțin lucru și nu e vreo provincie academică despre care putem să nu ne interesăm. În interiorul teoriilor de economie politică a migrației se vehiculează și ipoteza conform căreia integrarea cu succes pe piața muncii a imigranților, precum și statusul social care decurge de aici, ar fi o posibilă precondiție a reușitei integrării lor sociale (Ambrosini), în condițiile în care integrarea socială și politică este oricum în retard față de integrarea pe piața muncii. În această narativă, angajatorii care oferă locuri de muncă imigranților apar drept piloni ai progresului social și ai multiculturalității, fiindcă într-adevăr integrarea de facto în economie nu este acoperită de vreo acceptare socială sau politică colectivă. Pentru imigrant e un fel de win win situation, în care pe lângă salariu, mai capătă, poate, și un loc în societate. Totuși, în cazul muncii imigrate ceea ce stă între imigranți și societate este tocmai faptul că primesc salariu, ca au un loc pe piața muncii. Din perspectiva asta, forța muncitorească locală apare drept un agregat de conservatori, rasiști și xenofobi, care resping imigranții din lipsă de educație, înțelegere și solidaritate. O astfel de neînțelegere bântuie și unele minți de stânga, care tot distribuie minunatul citat-meme despre cât de ratați sunt muncitorii locali simțindu-se amenințați de cineva care nu cunoaște limba, nu are relații și nici cetățenie. Înainte de a lua partea cuiva, sunt totuși două logici diverse conflate într-o unică narațiune. O logică a mărfii (forța de muncă), din perspectiva căreia celălalt, străinul, nu este alteritatea ce vine să mă constituie, ci el este concurența. Nu competiție în termeni abstracți, ci concurență pentru un loc de muncă, pentru supraviețuire. (Solidaritatea trece și ea tot prin stomac, pentru că relațiile obiective dintre și intra clase evacuează spațiul destinat solidarității opunându-i acesteia materialismul activ al contradicției. Și aici, o avangardă politică bine orientată ar putea tine loc de salt înainte al omenirii în ea însăși.) Apoi, o a doua logică, cea a subiecților cu drepturi civile și politice, cu responsabilități, cetățeni în baza unei jus soli sau a unei jus sangui. În această ipostază, forța de muncă nativă este clar avantajată, și într-adevăr reacționară, în măsura în care contribuind la limitarea drepturilor civile și politice ale imigranților, nu face altceva decât să reproducă condițiile de posibilitate și executarea logicii mărfii descrise mai sus, reinițiind ciclul vicios prin chiar actul orientat spre a-i pune capăt. Extremismul de dreapta, naționalismul, în era neoliberalismului, sunt mai ales un efect al pieței (muncii). În lipsa unui proiect politic de stânga internațională, o astfel de situație e condamnată la irezoluție. O soluție nefiind nici stânga laburist-populistă reformistă, fiindcă nu poți opune reajustărilor negative de salariu simple ode înălțate internaționalei muncitorești, în sensul că e ilogic să iei ca punct de plecare fix obiectivul final.

Aș mai adresa o problemă scolastică aici, aceea a unei teorii duale a pieței muncii[2], o teorie conform căreia imigranții sunt mai degrabă concentrați în sectoarele inferioare ale economiei, sectoare labor-intensive (prost plătite și cu status social inferior atașat). O extensie comună a acestei teorii este și ideea că imigranții fac munca pe care nativii oricum nu vor s-o facă. Mai mult, făcând ei aceste munci, îi și eliberează pe nativi spre locuri de muncă mai bine plătite, facilitând astfel, cu un drum, și cățărarea lor socială. Îmi pot doar imagina ca toți zidarii englezi și toți agricultorii de prin sudul Italiei (pentru a da doar două exemple) sunt astăzi, după valurile de imigrație (și est europeană) în acele sectoare, ingineri, medici, patroni de ferme, întreprinzători. (Este adevărat că odată cu sosirea valurilor de imigrație s-au creat posturi suplimentare de management și supervizare – majoritatea rezervate nativilor – însă ceea ce contest aici este faptul că aceste posturi au fost in fapt ocupate de muncitori locali aflați în directă competiție cu cei imigrați). Aș adăuga o ipoteză la această teorie. În ce fel această structură – acceptând că ea există – nu este mai degrabă rezultatul unui proces prin care s-a realizat interacțiunea pe piața muncii dintre forța de muncă imigrată și cea locală, așadar un efect sistemic, mai degrabă decât potrivire divină pentru armata de forță de muncă mixtă. Suplimentar, acceptând că lucrurile pot fi gândite și așa, atunci o altă ipoteză urmează celei dintâi, și anume faptul că asupra unui anumit câmp economic segregat (folosesc aici câmp în sens bourdieusian, limitele acestui câmp fiind limitele structurale ale unui anumite clase) acționează două forțe opuse (ele însele rezultatul dintre nivelele de competitivitate din interiorul câmpului). Atunci, în loc de simplă structură duală a pieței muncii, nu avem mai degrabă două tendințe acționând în interiorul aceluiași câmp, unde la un capăt este o continuă cursă către mai puțin a retribuției lunare, iar la celălalt o cursă pentru mai mult? Apoi, nu cumva continua race to the bottom din partea inferioară cântărește mai greu decât tendința de la celălalt capăt (ceea ce înseamnă că în mod mediat structural scăderea sau stagnarea retribuției pentru o anumită muncă ajunge să condiționeze și să influențeze și rata de creștere sau stagnare a salariilor din sectoare mai competitive), ceea ce chestionează simultan ideea structurii economice duale stabile (așadar am avea un unic și integrat câmp de forță al clasei), și raporturile (acum vădit contradictorii) între forța de muncă imigrată și cea locală. Limitele acestei ipoteze sunt limitele clasei despre care vorbim, cea muncitoare, adică, pe de o parte cei aflați în acele relații de proprietate obligații fiind să își vândă forța de muncă și pentru care salariul este unica sursă de venit, iar de cealaltă parte, aceeași armată de forță de muncă care structural vorbind se află în acel raport cu capitalul unde dominația sa abstractă și cea materială se suprapun perfect și fără rest. O ultimă repliere. Dacă clasa este deopotrivă o formă obiectiv-structurală (condiție materială și poziție sistemică) și una subiectiv-formală (forme de conștiință și drepturi politice și civile), atunci și indivizii incluși într-o anumită clasă sunt deopotrivă mărfuri și subiecți politici, forță de muncă și cetățeni. Ca și iraționalitatea sistemică a capitalului, expresia ei socială – structura de clasă, clasa însăși – e în fond o aporie, fiindcă ține laolaltă și reproduce două regimuri normative contradictorii. În acest context, faptul că refugiații pot fi inserați pe piața muncii cu salarii mai mici decât minimul nu e doar motiv de indignare înțelegătoare, dar distantă, ci motiv de îngrijorare directă, simptom al unei noi scăderi generale a valorii forței de muncă în general. În acest context dinamica unei piețe de muncă cu forță de lucru mixtă reprezintă și un posibil punct de plecare pentru o reflecție mai amplă asupra creșterii sau stagnării la nivel global a ratei salariului.

Sărăcirea imigranților. Stare de excepție

Faptul că proiectul de a integra imigranții pe piața muncii cu un salariu sub cel minim vine prezentat ca stare de excepție nu anulează posibilitatea normativizării generale a acestei situații, o probabilitate înscrisă în adn-ul și intenția unei astfel de măsuri. Precedente istorice sunt, dacă ne amintim numai de schema contractuală a guest-workers practicată de hegemonul economiei Europene și de efectele avute de aceste măsuri asupra muncitorilor germani. Atunci, reintroducerea în discuție a conceptului de clasă nu servește doar unei necesități teoretice, ci și uneia practice. Abia lectura în termeni de clasă a forței de muncă poate gândi și rosti taberele opuse ale unui antagonism mai vechi decât războiul din Siria, unul pe care salariații de pe glob l-au tot pierdut, în timp ce gulerele albe (consumiste și corporate) din Vest se înmulțeau pe cheltuiala socială a gulerelor albastre de pretutindeni. În acest context, migrația este, în fond, doar una dintre modalitățile în care istoriile diferite ale capitalismului se prind din urmă, ajustându-se și determinându-se reciproc. Abia acum are sens și mai vechiul argument al teoreticienilor postcolonialiști împotriva marxiștilor privitor la corelația care există între desfășurarea temporală a legii valorii și desfășurarea ei spațială. Mai precis, să înțelegem că globalizarea (profund ancorată ea însăși într-o logică temporală) nu are doar un singur sens, din capitalismul vestic către toate provinciile sale non/semi/cvasi-capitaliste, ci că unei mișcări de libere circulații și expansiune a capitalului către est îi corespunde sistemic și o mișcare a forței de muncă înspre vest (vector spațial al temporalității). Acum, nimic nu este mai presant și mai urgent decât contractul social și economic pe care îl propunem celor forțați să migreze din cauza războaielor. Îl putem negocia pornind nu de la ideea unui proletariat fără patrie (suntem departe de asta), ci de la faptul că munca ieftină salariată nu are patrie, ci doar patroni.

[1]   În interiorul studiilor despre migrație pot fi identificate trei ample modele de analiză: abordarea istorico-structurală (Piore, Castles, Kosack, Sassen, Massey etc.), abordarea neoclasică (tradiție inițiată de Ravenstein, continuată și reformulată de Ranis și Fei, Todaro, Sjaastad etc.) și, în fine, un curent optzecist NELM (New Economics of Labor Migration) (Katz și Stark, Bloom, Taylor, etc). Evident, există varii sateliți pentru aceste teorii, unde putem include și modelele de analiză a migrației care fac referință la teorii ale subdezvoltării, schimb inegal, globalizare capitalistă, feminism, etc. Celebrul model push and pull a fost formulat în interiorul tradiției neoclasice care privilegiază aportul unei subiectivități active ce decide să migreze în urma unei analize raționale a costurilor și beneficiilor (neo-utilitarianism) în contextul unui obiectiv cumul de factori push (în tările de origine) și de factori pull (în țările de destinație). Punctele pivotale ale versiunii neoclasice sunt: individualismul metodologic, optimizare, raționalitate, agency, deductivism-ipotetic, echilibru (Abreu). În direcția opusă acestei tematizări, școala istorico-structurală se concentrează mai ales asupra determinațiilor structurale inerente capitalismului global și a modului în care sistemul capitalist influențează migrația. Aici putem întâlni atât analize de clasă, cât și critici mai ample ale subdezvoltării, sărăciei, critică a dinamicii piețelor de muncă, printre altele. NELM apare, în teorie, ca o reacție la cele două curente, fiind, în fond, doar o variantă ajustată a versiunii neoclasice. În cadrul NELM, decizia de a migra nu mai este doar rezultatul unei alegeri individuale, ci se ia în calcul gospodăria sau chiar comunitatea din care imigranții fac parte. Mai mult, NELM discută și probleme precum deprivarea relativă (un concept la fel de nimerit ca și mai vechea teorie a pauperizării relative), înțelegând migrația ca o strategie pentru a minimiza riscurile și a optmiza performanța pe piața muncii. Într-un astfel de cadru, imigranții devin agenți ai inovării, difuziei și progresului social. În mod evident, o abordare în termeni de clasă a migrației aparține metodologic modelului istorico-structural. Mai mult, date fiind componentele constitutive ale clasei (obiectiv și subiectiv), o astfel de abordare poate include și justa problemă a agency-ului ridicată de neoclasici. Condiției de clasă îi corespund forme de consțiință și înțelegere specifice, ceea ce face ca acțiunea din postura de subiect al unei clase să fie într-adevăr rațională și asumată, fără însă a știrbi caracterul pur condiționat al unei alegeri libere.

[2]   Cele două figuri clasice ale acestei teorii sunt Michael J. Piore și Edna Bonacich (pentru a cita doar două nume). Aceste teorii, lansate în decadele șaptezeci și optzeci, rezistă astăzi chiar dacă studiul migrației a evoluat în ritmul criticilor sau ajustărilor aduse acestor teorii. Este evident că în cadrul unei continue flexibilizări și liberalizări a pieței muncii modelul trebuie reajustat, însă rămâne la fel de adevărat, empiric vorbind, că obiectiv au fost demonstarate corelații între imigranți și sectoarele inferioare ale economiei, dublate de o clară disparitate între nivelul de educație sau de skill al imigranților și muncile pe care le fac. Dacă luăm în calcul și variabila gender, atunci o mobilitate cu sens negativ poate fi observată în cazul femeilor care migrează. Unul dintre pilonii teoriei pieței de muncă duale ar fi importanța acordată diferenței etnice, iar în acest caz, dacă luăm în calcul migrația est europeană, teoria trebuie ajustată astfel încât să includă factori de diviziune non-etnici. Deși e interesant de văzut că, de pildă, în cazul analizei migrației în UK, în literatura de specialitate clasa muncitoare englezească este white native working class, în timp ce acest white (în unele cazuri) – dintr-o scăpare metodologică, dar și politică – nu este acordat și celor proveniți, de pildă, din Europa de Est.