G.M. Tamas: “Există o frumuseţe inerentă în victoria Syrizei” + Un Postscript

g.m.tamasUn Postscript

Din păcate, înfrângerea Syrizei – şi a poporului grec – faţă de birocraţia neoliberală a Uniunii Europene, obligaţiile asumate de către guvernul Tsipras înseamnă că tactica reformistă şi – cu un termen din trecutul mişcării – „împăciutorismul” social-democrat au ajuns atât de departe cât puteau să meargă. S-ar părea că acestea sunt limitele acţiunii politice „progresiste” din Europa. Clasa domnitoare e atât de cumplită şi de oarbă cum a fost întotdeauna. Şi dacă vrem să fim sinceri, politica Uniunii Europene (adică a „nucleului” său occidental) în ceea ce priveşte ţările răsăritene, inclusiv cele membre UE, devine din ce în ce mai colonială. Un fapt oglindit şi de atitudinile şi retoricile oficiale semi-rasiste folosite împotriva migranţilor, chiar albi şi „creştini”. (Cu deosebire în Marea Britanie, dar nu numai.)

   O mişcare „populistă” de stânga, salutară şi dătătoare de nădejde, care respectă regulile de joc ale „democraţiei liberale” burgheze devine, pesemne, imposibilă. Ce ar trebui să facă guvernul Syriza? Să demisioneze? Noi alegeri pe baza – de această dată – unei mobilizări populare şi adoptării unei strategii revoluţionare? Nu noi care urmărim din străinătate povestea aceasta poate tragică, nu noi vom decide. (Să nu mai vorbim de aceia care n-au acces la site-urile de extremă stângă, surse unice de informaţie fiabilă în mijlocul minciunilor şi clişeelor din presa mainstream internaţională, unde comentariile seamănă pe zi ce trece cu de-alde Rică Venturiano…)

   De fapt, obiectivele Syrizei sunt mai modeste decât ale social-democraţiei occidentale din anii 1960 si 1970. Sistemul capitalist european pare mai puţin maleabil, suplu, tolerant decât era atunci.

   În lumina acestor evenimente cu adevărat înspăimântătoare, probabil şi aspiraţiile unei stângi noi din fostul bloc estic va trebui să fie regândite.

 

G.M. Tamas intervievat de Vlad Levente Viski

Bună ziua domnule GM Tamas şi vă mulţumesc că aţi acceptat să vorbiţi cu mine. Spuneţi-mi, va rog, ce reprezintă pentru Dvs. Syriza din punct de vedere ideologic şi în ce condiţii a avut loc ascensiunea lor la putere în Grecia?

Trebuie să facem o distincţie, cred că există un decalaj între identitatea politică şi politică practică şi programatică a partidului. Partidul este în tradiţia mişcărilor comuniste heterodoxe din Grecia, adică şi la stânga şi la dreapta Partidului Comunist oficios, care exista pe atunci. Erau reformiştii din Synaspismos, care s-au separat şi există şi grupuri ex-troţkiste, ex-maoiste, etc. în partid, toţi vin din experienţa războiului civil şi a dictaturii coloneilor, deci există o tradiţie naţională anti-fascistă, care se poate compara numai cu cea iugoslavă, o tradiţie anti-fascistă, anti-germană şi, în cazul Greciei chiar şi anti-americană, care este unică. Bineînţeles această tradiţie anti-fascistă există şi în Spania şi în Portugalia şi lumea uită că parte a secretului succesului Podemos şi Syriza este pricinuit şi de faptul că anti-fascismul este ceva viu, este o memorie vie, ceea ce nu este cazul în nicio altă ţară. In aceste ţări fascismul a avut cea mai mare longevitate în Europa şi în acest fel se aseamănă unor ţări latino-americane, unde există această tradiţie împotriva dictaturilor militare de dreapta. Acest lucru este unic. Nu găsim ţărani anti-fascişti în România sau în Ungaria, dar găsim ţărani anti-fascişti în Serbia, în Bulgaria, în Grecia, în Spania şi în Portugalia. Cred că această identitate de stânga este mult mai înrădăcinată decât oriunde în lumea de astăzi. O tradiţie plebee şi o tradiţie naţională în acelaşi timp. Deci, o parte din încrederea pe care publicul o poartă faţă de Syriza are conexiune şi cu această identitate tradiţională anti-fascistă şi naţională, independentistă faţă de marile puteri reacţionare ale timpului. Lumea ştie instinctiv ce înseamnă stânga. În ţările central-europene trebuie întodeauna explicat ce înseamnă stânga, nu există o tradiţie vie care să spună foarte clar, foarte limpede, tuturor ce înseamnă stânga. Lumea în Grecia ştie. Dacă Syriza continuă această tradiţie, nu trebuie să se explice, trebuie pur şi simplu să spună cetăţenilor că noi suntem cei care venim de la stânga şi putem face următoarele lucruri, identitatea nu e contestată, căci se presupune că obiectivele ultime sunt socialiste, anti-capitaliste, şi chiar dacă politica de astăzi este o politică de compromis, o tentativă de reforme egalitare şi de stat al bunăstării, obiectivul ultim este ascuns în miezul acestei tradiţii.

La nivelul politicii pragmatice, în ce fel se creionează Syriza, cum se prezintă stânga din Grecia?

Dincolo de detalii, cred că e vorba de o combinaţie a unor măsuri keynesiene de stânga în sensul unui stat al bunăstării, într-un sens mai progresiv şi egalitar, în felul în care era în Europa anilor 1960-70. Un alt element se înrudeşte cu retorica şi măsurile mişcărilor de eliberare în lumea a 3-a, un puternic avant anti-colonial şi anti-imperialist. De exemplu, naţionalizarea unor întreprinderi nu înseamnă pentru cetăţeanul grec doar o măsură practică de a concentra puterea economică pentru obiective sociale, dar înseamnă şi un obiectiv naţional, de independenţă naţională faţă de marile puteri imperialiste. Acest accent anti-imperialist este foarte vizibil, foarte clar şi ajută foarte mult popularitatea Syrizei.

Cum e inclus în discursul de stânga naţionalismul? Tsipras, de-a lungul campaniei a avut şi sloganuri şi elemente naţionaliste. Pe de o parte a vorbit despre o aleviere a problemelor cu Turcia, cu Macedonia, pe de altă parte s-a aliat cu Grecii Independenţi.

Cred că prin aceste măsuri de a îmbunătăţi relaţiile cu adversarii, cu Turcia, cu Macedonia, se creionează o politică progresistă în ceea ce înseamnă minorităţile etnice, unele chiar nerecunoscute înainte, fenomene îmbucurătoare. Naţionalismul este o problemă clasică pentru mişcarea muncitorească internaţională. Ştim deja foarte bine că deja de două ori în istorie, în august 1914, mişcarea internaţională a fost distrusă de naţionalismul partidelor socialiste şi după acceptarea doctrinei construcţiei socialismului într-o singură ţară de către Stalin şi politica Frontului Popular, partidele comuniste începuseră să se transforme încă din anii ’30 în partide naţionaliste, democrat-naţionaliste atunci, o trăsătură rămasă în partidele comuniste după ’45. Sunt dovezi nenumărate. Propaganda de dreapta de astăzi vrea să prezinte partidele comuniste la putere ca fiind partide internaţionaliste dezrădăcinate, cosmopolite, dar nu erau în fapt, erau partide naţionaliste cu o retorică poporanistă, folclorică. Partidele social democrate erau mult mai internaţionaliste şi mai tolerante faţă de alte etnii. Nu e de mirare că iniţial vorbim de Partidul Comunist din România , iar după ’44 Partidul Comunist Român. S-a întâmplat cu toate partidele din regiune, devin partide etnice, naţionale, în aspiraţie şi-n simbolică. Nu se vorbea aşa mult de Marx şi Engels cât se vorbea de Nicolae Bălcescu şi Ana Ipătescu. La fel şi în Ungaria şi peste tot. Bineînţeles, naţionalismul partidelor comuniste însemna un machiavelism politic unde obiectivele statului naţional, identificate cu socialismul însuşi, mai ales interesul de stat rus identificat cu interesul omenirii progresiste, au pregătit drumul spre desfacerea sistemului socialist şi destrămarea acestei orânduiri care nu era socialism oricum, dar partidele comuniste aveau o rezervare cum că măsurile lor pragmatice de a construi un capitalism de stat sunt scuzate pentru clasa muncitoare pentru că obiectivul ultim rămâne acelaşi. Însă faptul că partidele comuniste deveniseră naţionaliste arată două elemente ale ordinii burgheze, capitalismul de stat, muncă salariată, producţie de mărfuri, pe de o parte, şi statul naţiune, naţionalismul ideologic pe de altă parte. (Oricum, statul bunăstării, cu logica sa cross-class, este statul-naţiune ideal. Unitatea naţională fondată pe egalitate socială contrazice logica luptei de clasă, şi în varianta ei răsăriteană – “statul întregului popor”, lozinca lui Hruşciov şi Brejnev – , şi în varianta sa apuseană: “democraţie” redistributivă şi reprezentativă, expresie a “voinţei populare”.) Experienţa stângii istorice arată că naţionalismul este capcana cea mai adâncă şi cea mai primejdioasă pentru stânga. Posibilitatea există întotdeauna ca politicile de compromis şi retoricile populiste devină realităţi. Există totuşi o diferenţă între naţionalismul celor oprimaţi şi al imperialiştilor. Nu cred că cineva de stânga ar fi putut spune în anii ’50 că naţionalismul algerian şi şovinismul francez-imperialist erau de aceeaşi ordine şi de aceeaşi calitate morală. Sunt de partea Syrizei faţă de blocul imperialist european şi faţă de instituţiile financiare internaţionale care reprezintă acelaşi lucru. Revendicările noului guvern grec în faţa acestor centre de putere sunt justificate şi legitime. Totuşi, a înlocui aspiraţiile de dezalienare şi desfacere a exploatării şi a desfacerii dominaţiei statale, cum pot fi ele reunite cu naţionalismul chiar de stânga şi chiar egalitar, când orice naţionalism întăreşte statul şi instituţionalismul separat de societate? Această e logica tuturor naţionalismelor, chiar a celor care sunt moral-legitime. (Ştim de la Max Weber că birocraţia, inclusiv aparatul juridic, este inerentă capitalismului, o putere non-electivă, procedural-tehnică care întruchipează Cunoaşterea şi Raţiunea. Bazată pe senioritate, separată de “politică”, administraţia publică este centrul statului-naţiune, garantul ordinii legale şi al continuităţii capitaliste. Comunismul se opune proprietăţii, chiar şi proprietăótii statale, statului şi familiei patriarhale. Faptul că “socialismul real” era birocratic, arată că nu avea o teleologie comunistă.) Dacă Syriza crează un sistem după modelul latino-american, populist de stânga cu un stat puternic şi o retorică anti-imperialistă foarte apropiată de naţionalismul clasic, atunci eu nu m-aş simţi “acasă” într-o astfel de aspiraţie, cu toate că bineînţeles acest posibil nou stat ar fi superior celor care există în jur. Din acest punct de vedere rămân un dogmatic, rămân un internaţionalist. Nu doar din cauza unor preferinţe ideologice şi morale, dar pornind şi dintr-o judecată asupra destinului stângii, care este o judecată istorică.

Apropo de destinul stângii, ce impuls poate da Syriza la nivel european, poate stârni un val la nivel continental? Avem Podemos în Spania, există mişcări şi în Irlanda…

 

Da şi nu. Această coaliţie cu un partid radical de dreapta, un partid rasist, homofob, şovin, xenofob, anti-imigrant, clerical, şi alegerea unui conservator compromis în funcţia de şef al statului, a stârnit un val de dezamăgire. Cred că a fost un pas tactic isteţ, dar un pas strategic care ar putea să devină fatidic. Văd deja semne că în unele părţi entuziasmul este forţat. Dacă se va vedea că Syriza va domina această coaliţie şi nu va trebui să facă multe compromisuri faţă de acest partid atunci există speranţa. Din punct de vedere simbolic e o catastrofă. Bucuria multora a fost stricată. Deja unii lideri ai Podemos au făcut nişte gesturi de a se distanţă. Această sensibilitate naţionalistă faţă de Vestul dominant există şi în dreapta radicală est-europeană. Partidul Jobbik din Ungaria a salutat cu mare entuziasm victoria Syrizei. Există o convergenţă, în cazul extremei drepte est-europene, acest sentiment anti-occidental este dat de aspiraţiile lor autoritare, anti-liberale şi şovine. În cazul Syrizei avem a face cu un naţionalism democratic de stânga care întotdeauna s-a bucurat de sprijinul intelectualităţii de stânga occidentale, în ciuda unor reţineri teoretice şi ideologice. Exemplele istorice ne arată că au existat dezamăgiri în acest sens, sistemele post-coloniale create în lumea a treia, în majoritatea lor nu ne-au provocat prea multe bucurii, din Algeria în Tunisia până în Egipt, Siria, Cuba, Venezuela nu au fost mari succese în ceea ce priveşte democraţia şi socialismul. Este, totuşi, perfect posibil ca Syriza să evite aceste capcane naţionaliste. Aceste elemente modifică poziţia Syrizei şi rolul ei de a inspiră noi mişcări.

Există două dileme fundamentale pentru un partid de stânga ajuns la putere într-o ţară capitalistă. Cum să supravieţuiască într-un context ostil si cum să păstreze un nivel ridicat de mobilizare. Aceeaşi problemă au avut-o Lenin şi Troţki în anii ‘20. Apropierea lui Tsipras faţă de Rusia, China sunt paşi logici. Relaţiile cu UE şi NATO sunt, totuşi, decisive. Pe de altă parte, partidul nu va supravieţui dacă nu păstrează un nivel destul de înalt de mobilizare. Cum poate supravieţui un partid popular, reprezentand păturile de jos, într-o ţară burghez-capitalistă? O forţă proporţională puterii de clasă în Grecia poate fi susţinută printr-o stare de mobilizare foarte mare. Această mobilizare se poate păstra numai în caz de conflict. Există o dilemă de a rezolva conflictul, însă în acelaşi timp de a nu demobiliza partizanii partidului, pentru a putea păstra puterea. Puterea e singura armă într-o orânduire socială unde toate avantajele aparţin capitalului. E vorba de geniu politic. Nimic mai puţin nu va fi de ajuns. Dacă se va ajunge la compromis, Grecia va fi o social-democraţie banală, cu un stil mai original. Nu mi se pare că acesta ar fi obiectivul Syrizei, ar fi o transformare mult mai profundă. Mobilizarea se menţine prin conflict, iar în lumea de azi acest lucru înseamnă şi conflict internaţional, extern. Problema de rezolvat este foarte dificilă şi complexă.

În aceste condiţii are programul lor economic vreo şansă de izbândă, ce pârghii are Grecia în relaţia ei cu troika? Se negociază intens.

Dincolo de retorică şi paşi tactici, cred că puterile occidentale ştiu că dacă se formează un nou focar de nemulţumire şi mobilizare politică anti-hegemonică, atunci situaţia devine primejdioasă. Există deja focare anti-hegemonice în ţările musulmane, există focare anti-americane şi anti-imperialiste în America Latină, în Asia Centrală şi în Europea rasăriteană există “o primejdie rusească”, deci puterea hegemonică occidentală este periclitată în multe locuri şi în multe privinţe. A avea un conflict chiar în curtea ta este puţin prea mult. În acelaşi timp să nu uităm că nemulţumirile sociale în toată Europa sunt destul de ascuţite, ţările europene se frământă, Anglia, Franţa, Italia, Spania, ca să menţionez doar ţările mari. Dacă centrul hegemonic provoacă şi aceste ţări, atunci pierde strategic, mai ales că Rusia va şti cum să folosească acest avantaj geo-politic. Să nu credem că există simpatie politică între Tsipras şi Putin, între un populist nobil de stânga, “poporanist” dacă vrei, cu o politică plebee, şi un autocrat militarist. Între cei doi nu există similarităţi de viziune, însă unele elemente geo-politice de echilibru şi dezechilibru pot fi folosite de Rusia în situaţia ei, care este deja foarte fragilă. Nu cred ca UE să-şi provoace ostilităţi pe toate fronturile dacă nu şi-a pierdut minţile ceea ce este totuşi posibil. În cele din urmă occidentul se va strădui să facă un compromis cu guvernul din Grecia şi să nu se opună unui regim popular care atrage simpatii de tot felul în toată regiunea. Aceasta reprezintă şi o şansă pentru Syriza, dar şi o primejdie. Compromisul ar fi un succes, însă al ambelor părţi. Syriza are nevoie de succese şi de substanţă şi simbolice pentru a stabili o nouă ordine. Pe de altă parte, Syriza este sprijinită doar de 30% din populaţie, deci departe de o majoritate. Faptul că vor să schimbe sistemul electoral grecesc, total injust, este un pas foarte curajos, onest. Popularitatea lor va creşte, probabil, ca întotdeauna după o victorie electorală. Au nevoie de mari succese şi de o imagine care spune “credincioşilor” că ei îşi păstrează identitatea chiar dacă trebuie să facă un compromis. Au nevoie de inteligenţă, de unitate a partidului, ceea ce e foarte greu dat fiind că vorbim de o coaliţie din mici grupuri, cu subculturi politice foarte diferite. Deja eroul antifascist şi vechiul comunist Manolis Glezos a protestat împotriva unui compromis care poate salva Grecia pentru câteva luni, dar care ar putea să ducă la trădare şi colaps. Dar am citit şi conferinţa lui Varufakis, pronunţată la Zagreb în 2013, (http://www.theguardian.com/news/2015/feb/18/yanis-varoufakis-how-i-became-an-erratic-marxist), un text important în care explică foarte clar şi foarte sincer cum poate un marxist să dezvolte o politică capitalistă moderată într-o situaţie nerevoluţionară. Revendicările greceşti însă au fost mult reduse şi promit un soi de echilibru bugetar, mai multă eficienţă ş. a. m. d. Trebuie să ne dăm seama că Uniunea Europeană şi centrul ei (Germania/Benelux) este o organizaţie reactionară şi imperialistă, ostilă faţă de Europa de Est. Iar Statele Unite şi aliaţii lor în regiune (România, Polonia, statele baltice) nu fac nimic să potolească conflictul din Ucraina, din contră. Noua Grecie democratică şi socială se află într-un mediu primejdios, exploziv. Nu prea are aliaţi. În ciuda tuturor acestor elemente, nu trebuie să uităm că aceasta este o schimbare gigantică. Nu am văzut aşa ceva de foarte mult timp, poate din vremea programului politic comun socialisto-comunist din Franţa din 1981. A fost o încercare fără succes de a face o reformă destul de radicală, o încercare înnăbuşită şi trădată de protagoniştii ei. De atunci nu am mai văzut un asemenea avans în direcţia cea bună, adică într-un puseu egalitar care în acelaşi timp să vrea să înzestreze păturile populare cu putere politică. Cred, de exemplu, că încercările de a schimba mediul media, de a crea o reţea de staţii de radio şi de televiziune publice care să fie guvernate de comunităţile locale şi unde populaţia ar avea, pentru prima oară în istorie, o voce în formarea programelor. Este o idee extraordinar de bună. Înzestrarea plebeilor cu o putere nu numai politică şi economică, dar şi culturală şi mediatică, dacă se realizează numai puţin, vorbim de schimbări majore. Dezavantajul stângii de peste tot, în ultimele decenii a fost manipularea mediatică şi excluderea stângii radicale din media mainstream, un element permanent în ultimele trei-patru decenii. Acest lucru a ajutat la crearea unui “consens”, în care capitalismul este acceptat ca un atribut al fiinţei umane, ca ceva firesc, iar politica neo-liberală (în fapt politica burgheză modernă prin excelenţă) ca ceva raţional, valabil fără niciun fel de analiză.

Totuşi, pot nişte economişti şi nişte profesori să conducă o ţară, să o ducă spre o democratizare? Nu există riscul ca nişte politicienii de carieră să îi dea la o parte pe aceşti idealişti care acum sunt la putere?

Această primejdie există în fiecare revoluţie, fie ea paşnică sau violentă. Dacă citim protocoalele Biroului Politic al Partidului Comunist din Întreaga Rusie din anii ’20, între Lenin, Trotsky, Bukharin, Zinoviev, Radek şi alţi intelectuali de mare calitate, dezbaterile aveau în mare parte un caracter academic, dezbateri teoretice. Bineînţeles, mai apoi aparatul i-a distrus, scăderea calităţii intelectuale şi morale a politicienilor profesionişti este un element al istoriei burgheze. Acum, într-adevăr, suntem într-un moment în aproape toată lumea, unde calitatea politicienilor este mai scăzută ca oricând. Compară Francois Hollande cu Charles de Gaulle, compară Angela Merkel cu Konrad Adenauer, David Cameron cu Winston Churchill, ca să nu vorbim de stânga. Cred că faptul că guvernul grec este alcătuit din oameni inteligenţi şi, înflăcăraţi, entuziaşti şi idealişti, este o mare uşurare pentru publicul grec (şi cel internaţional). Vrem să fim guvernaţi de imbecili, poate fi această o dorinţă populară? A vedea birocraţi idioţi sau mafioţi isteţi gen Sarkozy, Berlusconi, Băsescu este preferabil? Este o nevoie morală de a avea în păturile superioare oameni pe care populaţia să îi poată acceptă fără dezgust. Aceşti oameni cred ceea ce spun şi spun ceea ce cred, e un element în succesul lor, iar o parte din simpatia publicului se datorează acestui fapt.

Dvs. ce impresie v-au lăsat aceşti oameni, Tsipras, Varufakis, cum îi vedeţi?

Într-un sens aceştia sunt politicieni foarte îndemânatici, ştiu ce fac, latura profesionistă mie nu-mi face mare plăcere, însă e nevoie şi de ea. Dacă eşti în conflict cu inamicul de clasă, într-adevăr, ai nevoie de viclenie şi de daruri retorice care câteodată sunt în vecinătatea demagogiei. Cu toate că Tsipras, ca orator, nu este un demagog. Cu toate că Tsipras are un talent retoric, aceste discursuri nu sunt demagogice în sensul de a stârni ură, mai degrabă didactice, pare asemeni unui asistent la universitate care explică celorlalţi tineri cu multă răbdare, răspicat şi simplificat. Latura profesionistă, tactică şi retorică nu e pe gustul meu, însă recunosc că e necesară. Am fost şi eu politician şi ştiu cum este. Pe de altă parte, mi se pare că aceşti oameni se poartă într-un fel simbolic foarte clar. Arată, chiar şi vestimentar, “noi nu suntem ca ceilalţi”, în comportament, în body talk, în formulări. Nu ascund că sunt intelectuali şi se bazează pe încrederea publicului, explică publicului. Explică idei şi argumente, nu numai lozinci care stârnesc identificare, simpatie şi dispreţ faţă de adversar (care, de altfel, îl merită). Este o caracteristică a stângii. Discursurile stângii sunt întotdeauna mai lungi pentru că nu se bazează pe tradiţie şi status quo, deci trebuie o analiză a elementelor noi, de a arăta relaţia dintre teorie şi practică, mediată de politică. În acest sens, impresia mea este favorabilă. Apariţiile lui Varufakis sunt coerente, inteligente, simpatice şi s-a văzut că înţelege ce înseamnă presiunea celor puternici, purtându-se totuşi cu demnitate. Pentru prima oară apar nişte tipuri umane care vorbesc într-un fel uman cu aliaţii, concetăţenii, duşmanii, o noutate salutară, dată fiind retorica din ultimele decenii.

 

Din perspectiva anti-sistem, există posibilitatea ca legăturile intrinseci din societatea grecească dintre economic şi politic să se rupă? De exemplu, industria navală are avantaje enorme şi o influenţă sporită asupra clasei politice.

E greu de spus. Istoric, elanul anti-sistemic în unele victorii ale stângii era dependent de factorul temporal. Toate mişcările de stânga care au ajuns la putere au spus că în perioada de tranziţie primii paşi nu vor fi paşi ale societăţii viitoare, ci un progres gradual, o edificare a unei situaţii în care sistemul să se poată schimba. Succesul politicilor de stânga depinde dacă aceste promisiuni vor fi păstrate sau realizate. Avem o mulţime de eşecuri. Social-democraţia a ajuns până la urmă o mişcare burgheză, intra-capitalistă, în care politica pregătirii societăţii viitoare a devenit politică propriu-zisă. Într-o altă dimensiune acelaşi lucru şi în cazul partidelor comuniste. Depinde de capacitatea noastră de încredere. Chiar dacă Syriza reuşeşte să-şi realizeze programul actual, trebuie să recunoaştem că este un program egalitar de stânga burgheză, cu elemente ale societăţii capitaliste, de la naţionalism la welfarism. Dacă identitatea politică marxistă şi comunistă a partidului este un element autentic şi credibil, sprijinit de măsuri nu doar de vorbe, atunci e posibil. Cât timp poţi să crezi în ceva care se tot amână şi se amână? Este o imposibilitate psihologică până la urmă. Chiar dacă accepţi că va dura, o asemenea mişcare va trebui să facă nişte schimbări destul de profunde într-un timp relativ scurt, care să spună ceva generaţiei prezente. Desigur, dacă problemele imediate dificile ale Greciei sunt rezolvate, e un pas uriaş, dacă mai este posibil în contextul actual. Care ar fi pasul doi după evitarea catastrofei? Ar fi nevoie de o politică duală, o latură adresată prezentului şi o a doua latură care să susţină mobilizarea anti-capitalistă. Această politică duală ar trebui făcută de aceeaşi instituţie politică, de acelaşi partid. Aceasta a fost întotdeauna problema mişcărilor de stânga, încă nerezolvată, însă nu înseamnă că nu poate fi rezolvată. Problema este foarte dificilă şi permanentă. La o distanţă destul de mare, dacă privim la mişcarea muncitorească, socialistă internaţională, care are 200 de ani, putem vedea nişte trăsături permanente. Această dualitate a politicii imediate şi a politicii ideale. Se rezolvă în mod dialectic, adică elementele de politică pragmatică poartă semne transcendentale ale capitalismului actual. Dacă nu, va fi o altă încercare social-democrată. Văd, totuşi, că ambiţia lor este mare. Şi să ne aducem aminte de ce a spus Marx: “A proclama că-ţi abandonezi iluziile asupra situaţiei tale înseamnă să proclami abandonarea unei situaţii care are nevoie de iluzii.”

 

Mai e posibilă o astfel de schimbare, în condiţiile globalizării şi a demantelării continue a statului social? Tsipras îl citează pe FD Roosevelt, care a salvat capitalismul din cea mai mare criză a sa…

Sigur, problemele egalitare şi social-democrate sunt de această natură. Dacă Syriza are succes şi dacă acesta rămâne local pentru Grecia, în acest cadru lipsit de o reînnoire şi reformulare a paradigmei, atunci bătălia a fost pierdută din nou. Cred că Tsipras are dreptate. În momentul actual interesul capitalismului mondial este să-i lase pe greci în pace, să nu provoace conflicte în Balcani, însă interesul capitalist nu este singurul aspect în acest meci, chiar şi poporul grec are ceva de spus. Într-adevăr, logica internă a acestor mişcări, care poate să alunece spre rupturi interne, într-o transformare radicală a partidului sau potolirea acestui avânt raţional, toate acestea depind de activitatea acestor oameni. Acum încă există un număr de opţiuni şi alegeri care sunt libere, suntem la început, însă după un timp constrângerile vor fi mai multe, restrângerile instituţionale mult mai dure. Bineînţeles, există şi pericolele tradiţionale ale politicii într-o societate de clasă, de la corupţie până la ispita puterii statale centralizate. Prietenii noştri greci nu sunt supraumani, ispitele există, seducţie există, trebuie să se grăbească, înainte ca acest puseu puternic, popular, egalitar, plebeu, anti-imperialist, mai durează, au nevoie de succese imediate.

Apropo de centralismul statului, unele din cerinţele celor care au protestat în Grecia din 2012 încoace au inclus reforme ale poliţiei, a gărzii de coastă, a sistemului poliţienesc grecesc. Credeţi că aşa ceva e posibil?

Se poate, deşi nu ştiu dacă vor avea curajul, căci trebuie să lupte pe mai multe fronturi, mai ales dacă vorbim de un conflict internaţional, iar forţele ordinii publice au o oarecare importanţă, mai ales într-o ţară cu istoria politică a Greciei, unde în stânga există o mare lipsă de încredere faţă de armată, poliţie şi jandarmerie. Cred că Syriza ar trebui să procedeze foarte radical şi să-i concedieze repede pe domnii aceştia din serviciile secrete, să descentralizeze poliţia, dacă nu vor lovituri de stat. Foarte interesant este faptul că manualele politice vulgare vă vor spune că mişcările populiste coexistă cu centralizare statală. Nu! Se pare că există un avânt, un puseu spre descentralizare, care dacă ar fi realizat ar însemna un mare lucru, mai ales într-un stat ca Grecia, o combinaţie a statismului de tip francez cu statismul dictaturii militare corupte, oligarhic, cum există în ţările sărace întotdeauna. Reforma e posibilă, mai ales că aceste structuri nu se bucură de sprijin popular, contrar situaţiei din ţările noastre, Ungaria şi România, unde există largi pături populare care cred că statul trebuie să lovească în hoţi, etc. E vorba de un statism represiv care nu foloseşte săracilor, care urăsc corupţia şi inegalitatea, ci foloseşte celor care deţin puterea. Această atitudine autoritară, care este destul de diseminată în ţările est-europene din fostul bloc sovietic, nu se găseşte în ţările sudice. Dar Syriza a demolat gardul de la graniţă, menită să-i oprească pe imigranţi, oferă cetăţenie copiilor imigranţilor care s-au stabilit în ţară, deci se opune statalismului şovin care ne înconjoară, isteriei şi paranoiei împotriva fugarilor, dislocaţi de rezultatele dezastruoase ale intervenţiilor occidentale din Balcani, din Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală, înrudită cu islamofobia rasistă care distruge Republica Franceză şi, dacă lucrurile merg aşa, şi Germania liberală. Chiar şi est-europenii devin o ţintă a xenofobiei vest-europene. Syriza refuză acest lucru. Excelent.

Pe final, credeţi că victoria Syrizei a schimbat discursul social democraţiei europene? Deja sunt semnale de la Ed Miliband din Marea Britanie, cum că laburiştii ar vira puţin spre stânga, dacă nu cumva e prea târziu.

Există o frumuseţe inerentă în victoria Syrizei, este o inspiraţie pentru unii politicieni puţin plictisiţi cu treaba lor cea de toate zilele, există o atracţie oarecare, însă nu cred că putem vorbi de o schimbare a politicii acestora. Poate că acest val de simpatie iniţial şi chiar unele idei, măsuri sau fraze ale liderilor greci ar putea cel puţin să influenţeze aceşti lideri social-democraţi să intervină în favoarea Greciei, pentru a-i trata mai uman decât este cazul. Nu ştiu cum va influenţa Syriza masele, alegătorii, cum va transforma compoziţia internă a partidelor de stânga din celelalte ţări. Cred că în fostul bloc sovietic partidele aşa-zis social-democrate probabil nu se vor schimba, sunt partide de dreapta, însă unii membri, unele organizatii, unele centre ale lor probabil sunt stârnite puţin de ceea ce se întâmplă. Văd şi aici în Ungaria, la Partidul Socialist Ungar, un partid de centru-dreapta cu politici liberale, cu nostalgii de stânga (mai mult ca PSD, totuşi), că unele figuri au făcut declaraţii de simpatie faţă de Syriza. Verzii şi mai mult. Cred că nemulţumirea alegătorilor de stânga din ţările est-europene, nemulţumiţi cu proprii reprezentanţi, ar putea să schimbe câte ceva. Acesta e momentul pentru rebeliuni interne în tot felul de mişcări, partide, instituţii, aşa-zise de stânga, pentru a fi transformate în instituţii autentice de stânga. E posibil. Iar acest lucru ar fi de salutat în acest context. Miza este foarte mare, iar soarta stângii europene depinde pentru un timp oarecare de soarta Syrizei şi de inteligenţa şi curajul liderilor ei. Avem toate motivele să îi dorim succes.

Un postcript

Din păcate, înfrângerea Syrizei – şi a poporului grec – faţă de birocraţia neoliberală a Uniunii Europene, obligaţiile asumate de către guvernul Tsipras înseamnă că tactica reformistă şi – cu un termen din trecutul mişcării – „împăciutorismul” social-democrat au ajuns atât de departe cât puteau să meargă. S-ar părea că acestea sunt limitele acţiunii politice „progresiste” din Europa. Clasa domnitoare e atât de cumplită şi de oarbă cum a fost întotdeauna. Şi dacă vrem să fim sinceri, politica Uniunii Europene (adică a „nucleului” său occidental) în ceea ce priveşte ţările răsăritene, inclusiv cele membre UE, devine din ce în ce mai colonială. Un fapt oglindit şi de atitudinile şi retoricile oficiale semi-rasiste folosite împotriva migranţilor, chiar albi şi „creştini”. (Cu deosebire în Marea Britanie, dar nu numai.)

O mişcare „populistă” de stânga, salutară şi dătătoare de nădejde, care respectă regulile de joc ale „democraţiei liberale” burgheze devine, pesemne, imposibilă. Ce ar trebui să facă guvernul Syriza? Să demisioneze? Noi alegeri pe baza – de această dată – unei mobilizări populare şi adoptării unei strategii revoluţionare? Nu noi care urmărim din străinătate povestea aceasta poate tragică, nu noi vom decide. (Să nu mai vorbim de aceia care n-au acces la site-urile de extremă stângă, surse unice de informaţie fiabilă în mijlocul minciunilor şi clişeelor din presa mainstream internaţională, unde comentariile seamănă pe zi ce trece cu de-alde Rică Venturiano…)

De fapt, obiectivele Syrizei sunt mai modeste decât ale social-democraţiei occidentale din anii 1960 si 1970. Sistemul capitalist european pare mai puţin maleabil, suplu, tolerant decât era atunci.

În lumina acestor evenimente cu adevărat înspăimântătoare, probabil şi aspiraţiile unei stângi noi din fostul bloc estic va trebui să fie regândite.