Partidul Comunist Grec nu e trecutul, ci viitorul politic al peninsulei elenice. Articolul Danei Domsodi de săptămâna trecută propune metafora şubei ideologice comuniste, ce ar fi ţinut cald electoratului grec de-a lungul deceniilor, până a devenit – prin uzare, prin înnoire? – pardesiul primăvăratec al SYRIZA, în care Alexis Tsipras şi Ianis Varufakis se pot mişca cu uşurinţă. Poate că tocmai fermitatea KKE va permite Greciei să mai aibă un glonţ pe ţeavă, în cazul în care, puşi cu spatele la zid, noii guvernanţi vor abandona negocierile lor eroice cu cămătarii ţării lor.
Sperietoarea unui succes electoral al Zorilor Aurii, în caz de eşec al SYRIZA, este în mod interesat se agitată azi din toate părţile. Se uită că extrema dreaptă a fost deja prezentă în guvernul „tehnocratului” Lucas Papademos (2011-2012), revenit în Grecia de la Banca Central Europeană, cam în aceeaşi perioadă în carea Italia încerca soluţia tehnicistă cu Mario Monti. Zorii Aurii abia începeau să mijească electoral, iar stindardul extremei-drepte era purtat de LAOS, Alerta Populară Ortodoxă, condusă de Georgios Karatzaferis şi Makis Voridis. Ultimul, pe vremea când nu era înarmat cu portofoliu guvernamental, purta un ciocan, folosit la restabilirea ordinii pe străzile Atenei, după cum ne arată fotografiile anilor 90. Unde erau cei ce protează azi contra prezenţei AN.EL (Grecii Independenţi) la guvernare? Alianţa de azi cu „conservatorii” e solicitată de scorul electoral al SYRIZA, însă acceptarea fasciştilor în guvern era inutilă la vremea respectivă pentru Papademos, care se afla în fruntea unei coaliţii naţionale a celor două mari forţe politice ale ţării, PASOK şi ND, uniune binecuvântată de UE. Prima prezenţă a extremei-drepte într-un guvern grecesc de după căderea dictaturii coloneilor a făcut mai puţină vâlvă decât intrarea AN.EL în cabinetul Tsipras. Participarea celor 4 miniştrii LAOS în eşecul guvernului tehnocrat proeuropean a condus la prăbuşirea mişcării lor şi dat dat pinteni electorali Zorilor de Aur.
O linie de apărare a „stângismului” filoelenic carpatin pleacă din consideraţia că SYRIZA nici măcar nu sunt radicali, că ar fi fostul centru-stânga a anilor 60, spune Vasile Ernu, citându-l pe Cornel Ban. Parţial adevărat, idealul guvernării Tsipras fiind şi mai modest: revenirea la situaţia din 2008, de dinainte de declanşarea crizei datoriei externe a Greciei. Nu există deocamdată altă ţintă decât regularizarea timidă a capitalismului, enunţată deja de Nicolas Sarkozy, la începutul lui 2009, sub formula „vrem să moralizăm capitalismul, nu să-l distrugem”. Ambiţia corespunde reacţiei unui turist occidental, piedut în jungla bengaleză, la vederea unui tigru local: „Cuminte, Shere Khan!” De fapt, nu doar opţiunile stângii s-au împuţinat, ci şi cele ale dreptei. AN.EL, pentru a păstra referinţa anilor postbelici, ar fi echivalentul opţiunii suveraniste gaulliste, mai puţin voluntarismul planificării economice la care centrismul european adera în epocă. Azi, singura opţiune acceptată ar fi cea a statului minimal, simplu supraveghetor al ordinii publice şi al respectului legilor, utopie liberală ce nu a existat decât în minţile unor intelectuali refractari la orice consideraţie venită dinspre sociologie sau dinspre înţelegerea politicii ca raport de forţe reale ale societăţii. Acuzele de extremism aduse Grecilor Independenţi şi învinuirea de de întovărăşire cu „fascismul” adusă SYRIZA, în condiţiile discreţiei protestelor din perioada guvernării Papademos alături de LAOS arată că suntem în faţa unei calomnii.
În ciuda cochetării cu forţe europene lipsite de viziune, de tip Occupy – mai întâi ne adunăm şi ne indignăm, apoi vedem ce facem – primele două săptămâni ale guvernului Tsipras au fost promiţătoare. Inclusiv alegerea aliatului eurosceptic. Putea foarte bine să încerce o alianţă cu „Râul” (To Potami), resturi disidente ale social-democraţiei în criză, predicând social-liberalismul şi calea europeană şi cel mai bine plasat electoral dintre aliaţii „naturali” de stânga. Surpriza a fost că Alexis Tsipras nu e un marxist monden, ci un om politic puternic. Anticipând opoziţia Băncii Central Europene la politicile sale antiausteritate, el a ales singurul partid care nu-l va trăda în luptele diplomatice europene. Pentru că primele negocieri externe ale guvernului său vor da măsura supravieţuirii sale politice. Noul guvern are într-o parte ciocanul Troikăi, de alta nicovala propriului electorat. Acum se va vedea din ce oţel sunt făcuţi.
Comuniştii greci au refuzat participarea la guvernare rămânând consecvenţi liniei lor politice: fără compromisuri cu UE şi NATO! Pentru ei, SYRIZA reprezintă „forţa de rezervă de stânga a capitalismului”, o descriere destul de exactă. Când opţiuniile negocierilor vor expira, când Tsipras va trebui poate să recurgă la politizarea Băncii Naţionale, să decidă revenirea la drahmă sau… chiar să încerce ieşirea din UE, guvernul de la Atena va ajunge la poziţiile Partidului Comunist Grec. La hotărârea politică de care acesta a dat dovadă! Atunci se va putea scrie despre Tsipras şi camarazii săi de haiducie diplomatică, rândurile dedicate de Kavafis luptătorilor de la Termopile:
„Şi mai multă cinste le revine
când ştiu (şi mulţi sunt cei care prea bine ştiu)
că Ephialtes în final va apărea
şi că mezii vor trece, pân-la urmă.”