Recenzie Alina Mungiu Pippidi, Vartan Arachelian, Tranziția. Primii 25 de ani

alexCistelecanO colecție palpitantă de selfie-uri cu Alina Mungiu-Pippidi și istoria noastră recentă în fundal. Sau, invers, o trecere în revistă a celor 25 de ani de postcomunism în care fiecare moment de cumpănă al tranziției se traduce parcă în aceeași scenă recurentă de culise, cu autoarea noastră de o parte, conjunctura și inerția istorică de alta, și destinul democratic al țării la mijloc.

Această secvențializare și personalizare extreme ale istoriei noastre recente are avantaje și dezavantaje: face bine lecturii, impunând un ritm alert și rezervând, prin semi-coerența liber impusă, numeroase surprize cititorului. Ne-am înșela însă dacă am atribui această derulare a istoriei ca album de selfie-uri doar simplei vanități a vorbitorilor (în această chestiune, a măsurării orgoliilor, Vartan Arachelian, care în mai toate celelalte privințe, prin conservatorismul său de manual, oferă șansa unui contrast mereu reconfortant pentru interlocutoarea sa, are măcar performanța de a lupta de la egal la egal), sau văzând în ea simplul efect al naturii colocviale a textului. Secvențializarea și personalizarea extreme ale istoriei politicii românești, culisizarea ei, dacă putem spune astfel, exprimă, de fapt, mecanismul și expresia însăși a tot ceea ce înseamnă democrația modernă în viziunea celei care și-a pus toată viața în slujba a ceea ce înseamnă, pentru ea, democrația modernă: tot acel arsenal de bune practici și principii, cu public policies, think tanks, societăți academice, expertiză științifică + vigoare a societății civile, dezbatere democratică, societate transparentă, și care se traduce, concret, în faptul că la un moment dat, cineva cu competențe, intenții și relații indubitabile și cu o anumită influență într-o mică, dar zgomotoasă parte a societății civile (i.e. un public nu mai numeros de 10-20 000 de oameni, suficienți pentru a pune presiune și crea ceva agitație), sună pe un alt cineva, cu abilități, intenții și legături măcar la fel de solide, dar cu o anumită poziție în puterea publică (de la șefi de cabinet în sus, până la președinte), și treaba se rezolvă. Combinația aceasta bizară, de expertiză academică și legături secrete, transparență a informației și ocult al palatului, vast dialog social și fir scurt cu puterea este ceea ce definește, se pare, practica „politicilor publice”. Acesta este efectul turnurii neoliberale asupra democrației, în care legitimarea „științifică” și transparența guvernării sunt externalizate în societatea civilă intelectuală, și în care se stabilește astfel o strânsă relație de trafic cu capital simbolic și financiar, legitimitate, autoritate și privilegii între aparatul de stat și elita intelectuală a societății civile[1]. Că acest model al democrației de culise, între experți și putere, cu roluri adesea interșanjabile și reversibile, este mai democratic decât un model autocratic în care puterea nu s-ar consulta cu nimeni – e limpede ca bună ziua. Dar că, în comparație chiar și cu acel model „clasic” de democrație de masă, cu formele sale de participare și mediere veșnic inerțiale, dar nicicând depășite – partid, sindicat, consilii, soviete –, actuala democrație de culise a experților, societatea civilă a granturilor și finanțărilor ar fi un pas în față e dincolo de orice plauzibilitate.

Toată această practică intimă a politicilor publice n-ar fi atât de problematică și de relevantă dacă ea nu ar apărea într-un context în care tocmai am asistat, de câțiva ani încoace, la o deplasare semnificativă în fizionomia spațiului public de la noi – anume pasarea ștafetei discursului hegemonic, odată cu trecerea de la anticomunism la anticorupție, de la intelectualii umaniști la tehnocrația democrației europene[2]. Or, această deplasare a centrului de greutate al aparatului ideologic face ca tocmai tipul de practică politico-academică pe care Alina Mungiu Pippidi ni-l descrie cu atâta franchețe și lejeritate să constituie, mai nou, principala resursă și principalul pol de articulare ale discursului dominant. Automat, această suită de instantanee cu Alina Mungiu Pippidi și istoria noastră în spate nu mai este doar expresia necenzurată, domestică a unor idiosincrazii private, ci trasează deja liniile de fugă și principiile de organizare ale spațiului nostru public și vieții noastre politice.

Ceea ce, pe cât de nedrept se profilează ca orizont social, e totuși pe atât de semi-suportabil ca text și confesiune literară. Căci, spre deosebire de vechiul discurs hegemonic al filosofilor conservatori anticomuniști, ale căror concluzii și argumente puteau fi deduse apodictic de pe copertă (discurs pe care, din fericire și spre deliciul comparației, îl găsim reprodus fidel în volum de către Vartan Arachelian), discursul expertului liberal anticorupție, infinit mai seducător, este, prin aplecarea sa spre concret (fie și mimată) și prin ușorul cinism integrat, un idealism mult mai generos cu surprizele: e un idealism în care realul nu mai poate fi concediat doar ca retrograd și ingrat față de valorile celui care-l scrutează, ci un idealism – al formei abstracte, atât la nivel de metodă (expertiza) cât și la nivel de obiect (drepturi formale, cadru formal, piață liberă, transparență și competitivitate) – care este nevoit să-și producă propriul său materialism, propria sa explicație materială pentru natura sa încă doar ideală. Iar acest alibi materialist care explică realizarea mereu amânată a idealului este, desigur, mentalitatea: formă de rezistență materială la actualizarea formei ideale, dar care e – perfect convenabil – plasată la același nivel al ideilor și suprastructurii ca și idealul ale cărui urgență și veșnică amânare trebuie să le explice[3]. Acest decalaj structural dintre idealul formal democratic și realitate, explicat ca deficit de mentalitate, această plasare a contradicției sociale la nivelul exclusiv al suprastructurii furnizează nu mai puțin de trei surse de legitimare internă și finanțare externă ale sistemului de într-ajutorare a elitelor cunoscut sub numele de public policy: necesitatea măsurării și explicării acestui decalaj (prin studii de expertiză), posibilitatea de a interveni pentru reducerea acestui decalaj (lucrând la ambele capete: fie propunând politici publice concrete, fie făcând agitație în societatea civilă) și, nu în ultimul rând, oferind principala scuză pentru blocajul fatal al întregului sistem și pentru implicita campanie reînnoită de mobilizare a resurselor: rezistența mentalităților. Cu cât sunt mai sistematic abandonate pieței și reglajului său automat condițiile materiale de reproducere și dezvoltare socială, cu atât e mai stringentă – și mai finanțabilă – asigurarea condițiilor imaginare de reproducere și dezvoltare socială, „studiul și programele de transformare a mentalităților”, i.e. campania de solidizare a aparatelor, mecanismelor și conținuturilor ideologice de stat.

Una peste alta, e un mecanism complicat prin care același set minimal de principii formale liberale (piață liberă și drepturi egale) e reînviat în mod repetat din cenușa propriei sale actualizări ratate, totul cu instrumentele imparțialității și obiectivității științifice. Și asta e partea cea mai mobilă și interesantă a cărții, în care o vedem pe Alina Mungiu Pippidi într-un spectaculos balet între poziționări punctuale din cele mai corecte și reașezări abrupte într-un (neo)liberalism de principiu din cele mai conformiste. Să derulăm câteva din scenele cele mai picante: după ce remarcă, pe bună dreptate, efectele perverse ale relativei independențe a comunismului românesc față de URSS[4] – ceea ce a însemnat că decomunizarea avea să taie societatea prin interiorul ei, comunismul nefiind doar un produs de import, autoarea uită să pună frână acestui elan atunci când evocă avantajele – „din păcate” inaplicabile pentru noi – pe care le-au tras, în schimb, alte țări ca Estonia de pe urma naturii „străine de neam” a regimului comunist, care le-a permis calea directă spre decomunizare prin simpla excludere totală a minorității ruse[5]. Deși recunoaște prezența masivă a muncitorilor în revoluția din 1989[6], autoarei nu-i vine să creadă când aceiași muncitori, după revoluție, încep să ia de bună proprietatea lor asupra mijloacelor de producție și, implicit, tipografii Opiniei studențești pretind să aibă și ei un cuvânt de spus asupra conținutului tipărit al gazetei[7]. Deși își amintește cu nostalgie de săptămâna unică de după comunism dar de dinainte de instaurarea capitalismului, în care imperativele autosusținerii pe piață nu tăiau încă din avântul de libertate al presei românești (și în care tipografii, încă nedeveniți ingrați, tipăreau pe gratis gazeta revoluționară)[8], și deși recunoaște, în general, existența unor limite ale privatizării legitime[9], Alina Mungiu-Pippidi nu se sfiește să reproducă refrenul investițiilor străine ca sursă privilegiată de prosperitate[10], să reafirme valabilitatea modelului capitalist, ca ideal de atins mereu imediat după colț[11], sau chiar – în condițiile în care toată lumea se îngrozește de prezența de peste 90% a băncilor străine în sistemul nostru financiar și ținând cont de efectele dramatice ale acestei superdominații pe care le-am resimțit abia alaltăieri – să recunoască rolul salvator și civilizator pe care băncile străine l-au îndeplinit prin țara noastră[12]. O critică severă a capitalismului românesc, ca structuralmente dependent de stat, dar care nu face decât să ricoșeze automat într-o pledoarie pentru capitalismul ideal, despovărat de stat[13]. O critică a măsurilor de austeritate din cel de-al doilea mandat al lui Băsescu[14], o denunțare chiar a abuzurilor la care a condus cruciada anticorupție[15], și nu mai puțin un reproș la adresa prestației CE cu ocazia referendumului din 2012[16], toate poziții punctuale corecte, dar care coexistă cu reafirmări de principiu cu rol de repliere strategică, cuprinzând apologia sistemului privat de învățământ[17], pledoaria standard pentru meritocrație și spirit antreprenorial[18], ba chiar și critica FMI și a BM pentru că ar fi fost prea blânde și îngăduitoare cu corupția noastră endemică[19], sau chiar reproducerea fidelă a discursului segregativ despre protestele din România cu scindarea societății civile în bună, curată vs. murdară, plătită[20]. Un discurs care, deși vede exagerările semnalelor rusofobe de alarmă din ultima vreme[21], nu are scrupule de nuanță în a aplica schema huntingtoniană peste mai toate conflictele internaționale actuale, legitimând, astfel, printre altele, agresiunea asupra Palestinei ca război de apărare a Occidentului încercuit[22]. Și un discurs care, în general și în ciuda plăcutelor surprize punctuale pe care ni le rezervă ocazional, se repliază neîncetat pe aceleași poziții strategice de dreapta, al căror radicalism este cerut și întemeiat parcă tocmai de excepțiile nenumărate pe care trebuie să le explice: o repliere atât la nivel declarativ, principial, prin reafirmarea democrației moderne ca îmbinare echilibrată de elemente deopotrivă de ideal-abstracte: cadru legal + mentalitate/ formă ideală + conținut ideal, ambele aflate, desigur, în răspunderea experților în politici publice[23]; precum și la nivel strategic, prin trasarea direcției politice a viitoarei mișcări a „partidului altfel” și-a oamenilor de bine (în care redistribuția bogăției, fie sub forma clientelismului de dreapta, fie a populismului de stânga, este înlocuită de formula macoveică stat minimal + filantropie & mecenat)[24]; cât și, în cele din urmă, la nivel tactic, empiric, acolo unde autoarea împarte deja rolurile din societatea utopică de mâine: primarii la putere, iar copiii de pe facebook înrolați în societatea civilă[25].

***

În rest, multe-multe politici publice cu autorul nostru în prim plan. Adevăratul trailer al volumului ar fi, așadar, cam acesta:

„N-am avut mare interes pentru toată partea personală a vieții, recunosc”. (p. 20)

And yet:

„Cu bijuteriile salvate [de bunici] au putut să cumpere în Iași casa lui Constantin Stere… [S]tăteam în casa lui, casă destul de frumoasă, cu observator astronomic și mai știu eu ce. Destul de ruinată în timpul războiului, dar cu un parc superb, din care bunicul meu a tot vândut și care n-a fost naționalizată, din fericire” (p. 23). „Dacă nu mergeam [să lucrez] în clinică, nu cunoșteam niciodată poporul român, căci noi, în familie, eram foarte izolați și crescuți sub o cupolă protectoare, acolo, pe stradela Sărărie, în casa Stere. Deci închipuiți-vă o casă din aia boierească, veche, complet izolată față de stradă pe trei laturi și pe-a patra latură erau parcul nostru cu arbori seculari și grădina noastră”. (p. 29) „Astfel încât noi am crescut într-o casă normală …” (p. 23)

„Eu am fost o fată foarte băiețoasă, dar natura mea feminină a existat întotdeauna și m-a oprit de la a deveni cu adevărat un om agresiv și dur, chiar și atunci când m-am lovit de adversități”. (p. 25)

„Așa am fost crescuți și fratele meu și eu. Spre exemplu, pe niciunul din noi nu îl prea interesează partea materială. Așa am fost crescuți. Amândoi am câștigat oricât de mulți bani am vrut în clipa în care ne-am apucat să câștigăm bani. Deci nu ne-a lipsit talentul. Dar nu suntem interesați”. (p. 26)

„… se făceau intervenții ca să mă pot duce la faza finală la mai multe olimpiade, care aveau loc în aceeași zi, eram copilul superpremiant, mă calificam la toate și trebuia să mă duc la toate finalele. Oricine știe însă că nu este simpatic să fii un copil premiant… Premianții nu sunt populari, eu pe frate-meu am încercat să îl cresc mai relaxat decât fusesem crescută eu, să nu mai trebuiască să ia 10 la toate. El a fost mai conformist ca mine și nu a avut obiecții să urmeze Medicina, norocul lui a fost că nu a reușit să intre… Cariera și-a făcut-o el singur. Dar în această societate închisă, oricât talent ai avea, trebuie ca cineva să-ți facă legătura, conexiunea… Și frate-meu a avut această legătură datorită carierei explozive de jurnalist pe care am făcut-o în București, după 90, adică eu am avut cui să dau acel telefon care i-a deschis drumul spre Academia de Teatru și Film, telefon pe care nu avusese cine să-l dea pentru mine cu câțiva ani înainte. (pp. 28-29)

„Am fost o dată sau de două ori la Izvoru Mureșului luându-l pe frate-meu ca blatist, fără asta nu știa ce e viața studențească, că după 1989 a dispărut complet”. (p. 35) „Toți banii mei de la Socola, pentru doi ani, i-am dat fratelui meu să-și cumpere primul lui laborator fotografic”. (p. 19)

„În ciuda faptului că făcusem pe literata în liceu și facultate, aveam totuși o bază științifică… Deci, din clipa în care a fost ceva ce nu am înțeles, am cercetat și răspunsul mi-a luat ani de zile ca să înțeleg fenomenul… Cred că asta m-a deosebit de colegii mei de generație, care au rămas ziariști și au continuat să spună că Iliescu ne-a furat ș.a.m.d; o fi furat câteva mii de voturi, dar nu era asta. Era cu totul altceva. O istorie întreagă cu mentalități bine înșurubate în mentalul colectiv. În acel text publicat în Sfera politicii, „De ce am pierdut noi alegerile din 92”, înfățișam, pentru prima oară, foarte clar mecanismul. Și descoperirea acestui mecanism ne-a permit în 96 să regândim alt tip de strategie, căci cartea aceasta, când a apărut pe piață, i-a socializat pe oamenii din jurul lui Emil Constantinescu… Deci, finalmente, eu cred că contribuția mea intelectuală la succesul opoziției anticomuniste din 1996 și 2004 a fost mult mai importantă decât a sutelor de oameni care au mângâiat-o pe cap”. (pp. 143-144)

„Câteva săptămâni mai târziu m-am dus la Paris, unde i-am întâlnit pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca, care au fost din prima foarte generoși cu mine. Au publicat niște texte din acelea superentuziaste chiar la începutul anilor 90. Cum au publicat mai târziu despre Horia Patapievici. Numai că eu nu le-am republicat pe ale mele”. (p. 145)

„Eu credeam în reformele astea, ale TVR și ale țării, în orice caz, îi organizam reprezentantului FMI, Poul Thomsen, un talk-show regulat în prime time. Nu mă punea nimeni să i le organizez… Eu, din convingere că reformele alea trebuie făcute, îi făceam acestui băiat, care era un student doctoral, așa cum îl văd eu azi, cu ochii mei de profesor, și care azi conduce Troika în Grecia, o tribună, să pledeze pentru reforme. Azi se ocupă de greci”. (p. 174)

„Și atunci cum s-au făcut programele în 96?… În 94-95, am venit în vacanța de iarnă acasă de la Harvard. Era anul în care Republicanii reușiseră să câștige Congresul și Senatul… Documentul lor electoral, vehiculul de cel mai mare succes, era Contractul cu America… Eu am fost în acea vacanță de iarnă la echipa lui Emil Constantinescu și am zis să facem un contract cu România. Asta, electoral, era să fie un vehicul grozav. Dar l-au făcut prost… În fine, manifestul ăla, când l-am scos, a avut un impact electoral foarte mare prin simpla sa idee… Pe urmă, am mai produs un al doilea manifest. Ăsta l-am produs integral și ei l-au adoptat într-o ședință. Se chema Reforma clasei politice… În sfârșit, trebuia un program întreg de guvernare. Omul responsabil cu programul de guvernare al Convenției… a venit la noi, la SAR, care abia se crease, și ne-a întrebat dacă îi putem încropi un program… Am scris un program coerent… Am scris programul respectiv pro bono la SAR. Ăla a fost programul. Alt program nu a existat. Asta nu înseamnă că cineva l-a pus în practică”. (pp. 177-179)

„SAR a fost un mare succes ca think tank, ca o instituție elitistă ce a fost cu ideea cotei unice, pe care a băgat-o în program. Acesta este genul de idei al SAR-ului … Deci nu noi am inventat cota unică. Sunt alți oameni care au inventat-o în alte țări. Dar, atunci când s-a făcut programul, SAR a publicat acest material cu cota unică cu câteva zile înainte și de acolo a luat-o Ionuț Popescu”. (p. 243)

„… între 2000 și 2004 cariera mea academică a explodat, pur și simplu, datorită unor granturi externe câștigate, în plus competența mea a crescut extraordinar de mult. Eu, cu toate că am fost doi ani la Harvard, editând în România lucrările unor economiști și ale altor oameni de diferite specialități, am devenit un autor universal de politici publice capabil să caute cea mai relevantă statistică sau să-și dea seama că un argument ține sau nu”. (p. 245-6)

„S-a întâmplat așa. România a avut președinția OSCE la un moment dat. Asta însemna că domnul Geoană, care era ministru de Externe, a fost președinte OSCE cât a durat președinția, care este o funcție rotativă. Există foarte puțini români capabili să modereze în limba engleză o discuție internațională și așa am ajuns să moderez câteva mari mese rotunde la OSCE, din acelea cu zeci de ambasadori pe care să-i ții la trei minute intervenția – mă calificam după ce îi făcusem ce-i făcusem lui Iliescu”. (p. 252)

„Părerea mea e că marele efect care s-a realizat a fost un efect de setare a agendei. Prin acțiunea asta a noastră, corupția a ajuns pe locul întâi în dezbaterea din campania electorală. Acesta a fost efectul cel mai mare. Pentru că, altfel, opoziția propunea niște oameni atât de slabi, care doar la ei în comunitate erau cunoscuți… Dar noi ne-am făcut datoria în modul cel mai corect și cu multă publicitate. Ajutați de puțină lume din presa onestă, care încă avea canale, noi am tras în jos de PSD cât am putut, dar n-am putut să urcăm Alianța DA, pe care tot noi, trebuie să spun, am unit-o cu eforturi enorme”. (p. 253)

„Treaba noastră cu activitatea civică, de care am vorbit, se terminase. Numai că eu promisesem atunci… că o să reluăm acțiunea de curățare a clasei politice de corupți… Și am promis că o să mai fac încă o dată exercițiul ăla. Și de atunci trebuie să spun că l-am mai făcut de vreo patru ori. E un efort foarte mare să-l faci bine, fără să te discreditezi, să rămâi obiectiv… Și atunci, pur și simplu, i-am șantajat. Și în campania aceea din 2004 cam șantajasem puțin și de data asta am împins șantajul până la capăt. L-am sunat pe șeful de cabinet al lui Tăriceanu și i-am spus: „Eu ies acum în public… și vă fac harcea-parcea! Spun că e un guvern al Securității…”. Discuția asta telefonică era tocmai în timpul ședinței din biroul șefului de guvern. Cu Voiculescu, Voiculescu fiind atunci la Tăriceanu. Și șeful de cabinet, destul de curajos, mi-a spus: „Mă duc acum înăuntru”. S-a dus atunci înăuntru și Voiculescu –a mai ajuns vicepremier… Asta a fost istoria cu Voiculescu. Dar l-am oprit temporar… A fost pe muchie și, cu intervenții din astea, la mustață a fost oprit”. (pp. 266-267)

„Aș insista asupra motivelor pentru care l-am susținut în 2004, deși nu îl cunoșteam bine. Pentru că Năstase blocase integrarea europeană, nu avea puterea să treacă peste baroni, iar Băsescu a făcut ce i-am cerut… Sigur că mi-am asumat un risc dând acea recomandare de vot în favoarea lui…; știe și el, știm toți că a contat foarte mult recomandarea respectivă. M-am întâlnit cu surorile domnului Corneliu Coposu, care mi-au spus că din pricina mea l-au votat pe Traian Băsescu… Multe din lucrurile importante, strategia anticorupție din 2005 care a intrat în MCV, de exemplu, le-am făcut fără știrea lui. El în 2005 era cu Botoș – noroc că a fugit Hayssam și atunci a înțeles că nu poți lucra cu sistemul. Au fost foarte mulți oameni după aceea care au zis că Traian Băsescu ne-a folosit, a folosit societatea civilă ca să prindă primul lui mandat, ca după aceea să facă ce voia el fără să ne mai întrebe. E parțial adevărat! Dar și noi l-am folosit. Pentru că trebuie înțeles că Traian Băsescu în 2003 sau în 2004 nu avea nici un fel de agendă anticorupție sau de bună guvernare. Monica, și ea, se ocupa cu drepturile omului, ea a schimbat direcția în 2005; de corupție înainte de 2005 ne ocupam doar eu, la SAR, și un grup de oameni strânși de mine. Agenda anticorupție eu am scris-o. Agendă de bună guvernare nu au nici azi, niciunul, nici altul. Această temă a preluat-o integral de la noi… În ce mă privește, atunci hotărâsem că n-o să mai rămân în țară pentru că mi se făcuse oferta asta academică de la Berlin, iar în România nu aveam nici măcar dreptul să îndrum doctorate, deși aveam mai multe lucrări internaționale ISI ca ambele departamente de științe din București puse împreună. M-am spălat pe mâini sau așa am crezut, că, de fiecare dată când președintele se sfătuia cu mine prea des, mă luau cu asalt intermediari trimiși de doamna Udrea”. (pp. 280-282)

„Și, prima oară când avea să mă sune unul de la ei, am șters cu ei pe jos și i-am zis: „Ce-i cu porcăria asta cu Elena Băsescu care vrea să candideze? Îmi faceți mie propuneri și nici nu-mi spuneți?”… Și așa a început această tevatură. Deci eu refuzam ofertele și le-aș fi refuzat până în momentul în care am auzit că această chestiune ar fi pe bune. Pe urmă am început să trag sforile la Palatul Cotroceni, să le spun oamenilor că trebuie să oprim candidatura odraslei prezidențiale, că nu se poate… Era Cristi Preda atunci consilier prezidențial. Avem mesaje schimbate între noi. Monica Macovei era plecată în misiune la Skopje… Dar erau băieții acolo, Preda și alții. Zic: „Măi, nu se poate. Trebuie să ne așezăm pe linia trenului ca să oprim catastrofa asta?… Chestia asta nu poate să se materializeze! Trebuie să triumfe rațiunea!”… Complet nelegată de vreo prezumtivă candidatură a mea, pentru că eu nici n-aveam intenția să candidez. În acel moment și în acel an mi se promisese la Berlin că mi se face contract pe viață, acel celebru academic tenure. Salariul meu era cât al unui europarlamentar…”. (p. 284)

„Iar apoi am fost prima care a dat la toate ziarele străine chestia cu numărul de votanți și am chemat Curtea Constituțională din vacanță. Ca și la Legea sănătății din ianuarie 2012, când lumea se lega de fleacuri și de tot felul de politruci ieșeau să apere legea…, eu nu mă împac cu situația. În ambele situații s-a spus: a, păi s-a hotărât deja! În prima am scris un text dat pe multe canale, cu zeci de mii de citiri, care spunea din titlu că legea trebuie retrasă… În al doilea caz, la fel de net am scris că judecătorii care tocmai deciseseră să plece în vacanță să vină pe loc frumos înapoi, că nu ne pot lăsa toată luna august în incertitudine… și, la fel, a făcut instantaneu zece mii de citiri și a întărit punctul de vedere al celor care gândeau așa. Eu fac puține lucruri direct, forța mea e să împachetez argumentul care va fi folosit de cine vrea să facă. (pp. 288-9)

„Asta a fost una din nemulțumirile care au dus la mișcarea din ianuarie 2012, mișcare pe care, recunosc, eu am stimulat-o și am ținut-o trează prin editorialele mele și pentru care chiar am scos lumea în stradă, cum am contribuit în toamna lui 2013 la mobilizarea unui cerc mai larg pentru Roșia Montana”. (p. 290)

 

[1] Ceea ce nu reprezintă nicidecum vreo trădare a „ideii de societate civilă”. De la bun început, societatea civilă burgheză, iluministă, s-a constituit și a acționat sub forma unor societăți secrete – vezi Reinhart Koseleck, Critică și criză. O contribuție la patogeneza lumii burgheze, Tact, Cluj, 2013.

[2] Am mai vorbit despre asta aici: http://www.criticatac.ro/23298/avatarurile-culturale-ale-stangii-de-la-green-peace-la-red-herring/

[3] „Toată sociologia mea a venit din medicină și din psihiatrie”. (p. 30)

[4] Cf. pp. 42-44.

[5] Pp. 101-102.

[6] P. 122.

[7] P. 107.

[8] Pp. 63-64.

[9] P. 172.

[10] P. 220.

[11] Pp. 175-176.

[12] P. 204.

[13] P. 324.

[14] Pp. 291-3.

[15] P. 277; p 344.

[16] Pp. 321-322.

[17] P. 312.

[18] P. 327.

[19] P. 247.

[20] P. 329.

[21] P. 342.

[22] Pp. 363-4.

[23] Pp. 228-230.

[24] Pp. 334-5

[25] P. 339.