După alegeri a explodat, într-un mod destul de suspect, bunăvoinţa faţă de stînga, inclusiv din partea dreptei, şi elanul către crearea unui nou partid. Practic, pare că fiecare oră care trece fără ca acest partid să fi fost creat e o mare suferinţă generală a naţiunii. Or, cred că aici ar fi de spus, totuşi, cîteva lucruri:
1. De ce există acest elan general ciudat? Pentru că şi (cvasi)-monopolul politic și intelectual de dreapta are nevoie de un partid de stînga. Acum, cînd e atît de clar că PSD nu e un partid de stînga, au nevoie ca cineva să preia rolul de stînga fake și să le justifice povestea fundamentală cu vai, ce mare democrație sîntem noi, uite ce aprig se bate stînga cu dreapta, e o mare luptă, totul se joacă. Ridicol şi nociv, pentru că nu prea se joacă nimic.
2. A crea un partid de stînga nu este, desigur, un merit în sine. Probabil că el va apărea într-un anumit orizont de timp, dar e una să creezi o abureală care va exploata această etichetă şi va face un joc politic profund interesat, pro domo, în acelaşi timp convenabil dreptei (ceea ce a făcut şi PSD în mare măsură şi ceea ce destui lupi tineri din zona activistă par dispuşi să ducă la nivelul 2.0) şi alta să faci un partid de stînga pe bune, cu agendă reală, bază socială reală şi priorităţi serioase, nu vag-centriste şi statu quo-iste. Vom vedea ce va fi, dar în momentul ăsta eu pariez clar, din păcate, pe prima variantă.
3. Unii au început să discute programul noului partid, ceea ce mie mi se pare cam prematur şi naiv. Nu programul e misterul, cred că ştim cu toţi schema abstractă, principii, valori, politici etc. Nu asta e problema acum, să ne spargem în ideologii şi programe, aici singura chestie de discutat la început ar fi cît de la stînga să fie (evident, imensa surpriză a fost că mulţi ar vrea ca noul partid de stînga să fie de dreapta), şi poate nici chiar asta. Înainte de program e de discutat, după mine, situaţia politică şi socială reală şi ce posibilităţi politice oferă ea. În condiţiile realităţii politice în care stînga apare în cel mai bun caz ca breşe infime, ale sindicalismului extrem de slab, ale peisajului mediatic şi intelectual dominat brutal de dreapta, cred că asta e discuţia de bază. Orice om care vrea să se apuce de un partid de stînga serios, nu varianta abureală, ar trebui să-şi aducă aminte că la mitingul de după anunţarea reducerii salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15% (în momentul ăla viabilă) din 2010 au venit 30.000 de oameni, adică mai nimic faţă de brutalitatea măsurilor. Deci: pe ce se poate construi, concret, un partid nou de stînga?
4. Syriza şi Podemos au plecat de la programe foarte radicale pentru că realităţile sociale de acolo susţineau un astfel de discurs (şi între timp, desigur, şi-au temperat radicalismul masiv). Evident, realităţile sociale din România sînt încă mult mai proaste în date concrete decît ale lor, dar politic vorbind nu e vorba doar de datele tehnice: nivel al salariului, al serviciilor sociale etc., ci e vorba de dinamică şi de percepţie şi aspiraţie. În Grecia şi Spania oamenii au pierdut mult din ceva ce avuseseră şi ceva la care ştiau că au dreptul. În criza din România tranziţiei, oamenii au pierdut ceva deja incert, şi lucruri care nu sînt neapărat resimţite ca drepturi, pentru că discursul oficial şi hegemonic a impus categoric în ultimii 25 de ani ideea că orice drept social e comunist, periculos şi reprobabil. Situaţia e cu atît mai descurajantă cu cît, în mod paradoxal sau nu, discursul hegemonic de dreapta dură de după 1989 nu a făcut decît să continue perfect situaţia lăsată de comunism: marele eşec al comunismului, faţă de propriile lui obiective declarate, a fost că a lăsat o societate cu o singură obsesie majoră: occidentalizarea sub forma unei promovări sociale şi economice darwiniste, în mare parte individuală şi de clan. Îmi pare rău dacă încalc tabuurile sacrosante referitoare la a discuta despre un specific naţional, dar mi se pare că există un specific politic şi social care trebuie discutat şi luat în calcul.
5. Şi aşa ajungem la organizare, care, ţinînd cont de toate astea, ar trebui să fie cam prima preocupare a unei astfel de iniţiative: spre deosebire de Syriza şi Podemos, poate că aici ar merge formula inversă, plecat de la un mesaj iniţial mai puţin radical, care să recupereze teme şi preocupări din mai multe zone şi să se plece de acolo, însă avînd nişte obiective şi principii clare ca fundamente. Dar atunci ar fi nevoie ca cineva să garanteze asta. Din nou, scuze dacă nu sună suficient de corect, principial şi orizontal, dar cred că ar fi important ca o astfel de iniţiativă de nou partid să plece şi de la un nucleu de oameni cărora măcar lor le e clar ce vor să facă şi au încredere unii în alţii, încredere pe care să o poată şi transmite (ceea ce ar fi valabil şi pentru o reformă printr-o aripă a PSD, că tot se discuta despre asta). Există un mare deficit de infrastructură politică, instituţională şi socială, să spunem aşa, deficit care trebuie compensat şi de asta organizarea e cumva marea problemă sau una din ele. Or, capacitatea leadership-ului cu vizibilitate publică de pe zona asta de a se dedica la modul ăsta unei astfel de cauze cred că e în acest moment cel puţin discutabilă, ca să fim eleganţi şi eufemistici.
Rezumînd: momentul nu e atît de propice cum pare. Există o filieră politică clară pe care un nou partid de stînga poate doar să reproducă perfect vechile probleme sub o mască mai proaspătă şi mai curată. Şi dacă dispar barierele electorale actuale, asta nu garantează nimic. Înainte de visat la programe e de cercetat puţin situaţia mai concretă şi de lucrat la organizare, de la mic la mare şi nu neapărat începînd direct cu partid, ci poate cu alte forme de activism şi mobilizare, pentru că la organizare situaţia e mai rea decît oriunde.