Recviem 2011 legislația muncii

stefan-guga-150x1501[1]Ce vor spune istoricii din viitor despre modul în care România a supraviețuit „marii crize” de la începutul mileniului 3? Pusă astfel, întrebarea este în același timp confuză și necesară. Confuză, pentru că, desigur, nu e vorba despre „România” ci mai degrabă despre două lucruri ceva mai palpabile și predispuse la a fi supuse dezbaterii. Mai întâi, ar trebui pusă problema supraviețuirii statului, din punct de vedere instituțional și politic; ce putem spune acum este că e dificil de subestimat măsura în care statul a fost șubrezit din ambele puncte de vedere. Din punct de vedere instituțional, cel mai sugestiv lucru este sabotarea sistematică și din toate părțile a sistemelor sociale ale statului (educație, sănătate, cultură etc.) și în același timp întărirea sistemelor represive (servicii, jandarmerie, poliție) și contabil-financiare (incluzând aici și cele de cunoaștere a opiniilor și dorințelor populației—sondajele politice sunt astăzi, parcă mai mult ca niciodată, arme și teren de luptă). Din punct de vedere politic, experimentăm o delegitimizare masivă a instituțiilor statului și a personalului asociat acestora (politicieni, birocrați etc.) în fața celor reprezentați. Cel puțin la începutul lui 2014, în contextul autosabotării totuși parcă neașteptat de energice a USL și a cvasievaporării polului PDL, este relativ dificil de sperat că s-ar mai putea repeta un al patrulea mare episod de naivitate electorală, după cele din 1996, 2004 și 2012[1]. S-ar putea ca respectivii istorici să concluzioneze astfel ori că nu a mai rămas mare lucru din stat, ori că statul așa-zis democratic a devenit altceva decât ne arată teoria politică ce stă la baza înțelegerii noastre implicite a noțiunii de stat. Dincolo de problema statului, problema „României” trebuie respecificată în termenii ceva mai prozaici ai supraviețuirii cetățenilor statului român. Nu a „românilor,” termen folosit din ce în ce mai des de aproape orice vorbitor public și lipsit de sens dincolo de incercările acestora de a subordona și a chema la ordine masele imaginare și imaginat indistincte, ci a oamenilor în calitatea lor de cetățeni. Or aici lucrurile stau cel puțin la fel de grav. În primul rând, pentru că sabotarea sistemelor sociale ale statului înseamnă automat că însăși existența vitală și socială a unei mari părți a cetățenilor este din ce în ce mai dificil de menținut; în al doilea rând, pentru că, în condițiile încălcării sistematice a drepturilor sociale, politice și economice ale cetățenilor, devine din ce în ce mai evident că instituția cetățeniei este goală de conținut. Cetățeanul statului român trebuie astăzi să se obișnuiască cu ideea că educația, sănătatea, cultura, spațiul public sunt ori cuvinte goale de conținut, ori privilegii ale altora (concetățeni sau nu) la care poate sau nu să aspire, precum și cu încercarea de a da sens unei mascarade politice și jurnalistice care ar trebui să-i servească drept experiență politică.[2] Întrebarea de la care am plecat este însă necesară. În mare parte pentru că de la anunțarea (surprinzătoare ar spune unii; tardivă, ar spune alții) crizei în 2009, evenimentele s-au desfășurat extrem de rapid și, după cum s-a văzut în 2013, schimbările sunt departe de a se fi oprit sau stabilizat în vreun fel. Cel puțin la fel de important este faptul că „criza” s-a normalizat: ni se spune în permanență și din toate părțile că suntem în criză, din care nu pare a fi vreo speranță de ieșire în viitorul apropiat. Discursul crizei și, implicit, criza au devenit astfel permanente, rutiniere, normale, acest lucru fiind vizibil imediat în acele „momente cheie” în care se impune luarea deciziilor importante—stabilirea bugetelor, schimbări legislative, negoceri colective și individuale, etc. Cumulate, toate aceste evenimente ale ultimilor ani indică măsura în care criza a însemnat într-adevăr o oportunitate majoră de a schimba lucrurile, precum și direcția de ansamblu a acestor schimbări. Puțini își mai aduc astăzi aminte că, în 2008, cei de stânga erau primii care insistau că „criza e o oportunitate”—ce-i drept un cu totul alt fel de oportunitate. Până acum, perioada de criză a fost extrem de agitată, o dimensiune importantă a „programului anti-criză” constând într-o serie de schimbări legislative mai mult sau mai puțin fundamentale. 2011, mai ales, a fost un an crucial din acest punct de vedere. După arbitrariul evident al primelor „măsuri anti-criză”—tăierile de salarii și beneficii din iunie/iulie 2010—s-a trecut rapid la schimbări legislative ce puteau pretinde mai multa legitimitate, vizibilitate și eficacitate în încercarea de a materializa oportunitățile crizei. Printre controversele majore ale lui 2011 s-au numărat și Legile 40 și 62, Codul muncii respectiv Legea dialogului social. Dezbătute în grabă în iarna 2010/11, trecute prin parlament și promulgate la fel de rapid în primăvară, aceste două legi au introdus schimbări semnificative în relațiile de muncă, la toate nivelurile și în aproape toate aspectele acestora. Ele sunt de asemenea importante pentru a înțelege direcția în care statul s-a îndreptat în această perioadă, modul în care politicienii își reprezintă cetățenii, dar și resursele de solidaritate și posibilitățile acestora din urmă de a influența în vreun fel sau altul procesul de schimbare într-un caz deosebit de sensibil pentru majoritatea cetățenilor. După aproape trei ani de la schimbarea legislației muncii, e timpul pentru un scurt bilanț, un recviem 2011 legislatia muncii.

***

Modificările din 2011 ale legislației muncii au fost primele schimbări legislative majore după doi ani de criză. Anunțată deja de la începutul lui 2009, instaurarea deplină a crizei a fost amânată cu cel puțin un an, din rațiuni electorale. Realegerea lui Traian Băsescu în 2009 a depins într-o foarte mare măsură de menținerea unor politici salariale și a unei lipse de reacții din partea guvernanților ce urmau să fie condamnate vehement de aceiași guvernanți peste numai câteva luni. Evenimentul marcant al lui 2009 a fost semnarea unui acord cu FMI-ul în aprilie, statul român împrumutând aproape douăzeci de miliarde de euro, declarativ pentru a acoperi bugetul de salarii și de pensii, împrumutul fiind de fapt în mare parte folosit pentru a acoperi și ajuta sistemul bancar dinspre care nu s-au mai auzit voci amenințătoare de atunci. Reafirmarea relațiilor cu FMI-ul urma să se dovedească crucială pentru politicile anti-criză care au început în forță la un an după semnarea acordului. După o consfătuire cu reprezentanții FMI, în mai 2010 este anunțat un set de măsuri extrem de dure menite, ni s-a spus atunci, să aducă stabilitate macroeconomică, echilibru bugetar și, bineînțeles, să taie din aspirațiile complet nerealiste ale unor părți semnificative din populație. Cele mai importante măsuri propuse atunci au fost tăierea cu 25% a salariilor și eliminarea primelor și beneficiilor suplimentare în sectorul bugetar, reducerea cu 15% a ajutorului de șomaj și reducerea cu 15% a pensiilor, cea din urmă fiind declarată de către Curtea Constituțională ca fiind neconformă cu Constituția. Doar o lună mai târziu, măsurile erau deja adoptate, urmând să intre în vigoare de la începutul lunii iulie. Măsurile de șoc au fost completate de blocarea posturilor în sectorul bugetar și creșterea TVA de la 19% la 24%. Astfel, cu câteva luni înaintea propunerii modificării legislației muncii, aceste măsuri au schimbat în mod substanțial raporturile de forță de pe piața muncii. Creșterea TVA a crescut costul reproducerii forței de muncă, reducerea ajutorului de șomaj a crescut și mai mult gradul de disperare a celor fără loc de muncă, iar tăierea substanțială a salariilor și înghețarea posturilor în sectorul bugetar au dus simultan la creșterea ofertei și scăderea cererii pe piața muncii. Din moment ce toate aceste lucruri îi afectau în mod direct pe toți cei care participă pe piața muncii, indiferent dacă sunt în sectorul public sau privat, dezbaterile de la vremea respectivă, demonizarea lucrătorilor din sectorul bugetar și punerea problemei în termenii unui sector bugetar și parazitar aflat în conflict cu unul privat și productiv au fost o lecție despre cum se face politică anti-cetățeni cu ajutorul cetățenilor. Însă aceste efecte nici nu au avut timp să se facă simțite cum trebuie. La sfârșitul lui 2010 e adusă în discuție problema așa-zisei „rigidități” a pieței muncii și a nevoi de „flexibilizare”. Această nevoie a fost justificată la vremea respectivă de atragerea investitorilor, crearea de locuri de muncă, reducerea muncii informale și a șomajului. Ca de obicei, argumentul economic a fost dublat de cel moral, prin comparația deja clasică dintre cei care nu vor să muncească, pe care noul cod urma să ii constrângă în vreun fel sau altul să treacă la muncă, și cei care muncesc, cărora li se spunea că noul cod nu îi va afecta în vreun fel. La momentul propunerii schimbărilor legislative nimeni nu ar fi susținut că situația pe piața muncii era prea bună. Chiar și în absența efectelor crizei, rata ocupării scăzuse sub 60%, din care munca informală reprezenta peste 30%. Rata șomajului, de aproximativ 7%, nu semnifica mare lucru, în contextul ocupării informale extinse (în special în agricultură), migrației masive pentru muncă în străinătate, precum și a modului de calcul[3]. Rata mică a ocupării, combinată cu o taxare redusă a capitalului, înseamnă venituri reduse la bugetul statului, punând astfel sub semnul întrebării sustenabilitatea sistemului de pensii și acutizând nevoia de a reduce cheltuielile bugetare din lipsă de fonduri. Astfel pusă problema, guvernul a motivat schimbarea legislativă prin nevoia de a crește competitivitatea și atractivitatea României pe plan internațional, atragerea de noi investiții din străinătate și menținerea celor deja existente. Strategia era de a crește oferta de forță de muncă, urmând ca cererea să apară de la sine drept consecință a creșterii ofertei. Ca dealtfel majoritatea țărilor din fostul spațiu comunist, România este puternic dependentă de investițiile străine; nu s-a pus însă niciodată problema unei politici industriale a statului sau a atragerii directe de investiții, ci s-a insistat pe faptul că investitorii își vor face apariția ca urmare a costului relativ mai mic al forței de muncă locale și că acest lucru este de dorit indiferent de natura investițiilor. În mod repetat, soluția propusă la problema ratei ocupării a fost pur și simplu de ieftinire a forței de muncă. Desigur, atât salariile cât și costurile muncii au fost întotdeauna comparativ foarte mici față de restul statelor europene, de unde se presupune că trebuie să vină majoritatea investitorilor, însă prin măsurile anti-criză s-a dorit mărirea acestui presupus avantaj competitiv. Modificările aduse Codului muncii, împreună cu noua Lege a dialogului social urmau să aducă România mai aproape de standardele europene minime[4] și în ceea ce privește reglementarea legislativă a pieței muncii—angajatul din România trebuia astfel să fie nu numai cât mai slab plătit, ci și să dețină cât mai puține drepturi și să aibă resurse cât mai puține de a se organiza. Ambele legi au vizat schimbări importante care să încline balanța de forță în favoarea angajatorului și în defavoarea angajatului. Propunerile avansate inițial au fost dezbătute pe larg la vremea respectivă și nu are rost să fie prezentate din nou în detaliu. Pe scurt, modificările propuse pentru Codul muncii vizau facilitarea angajărilor în perioadă de probă, a angajărilor prin agent de muncă temporară, a contractelor încheiate pe perioadă determinată, a concedierilor individuale și colective, precum și restrângerea dreptului la grevă și vulnerabilizarea directă a liderilor sindicali. Legea dialogului social viza eliminarea unor niveluri de negociere colectivă, îngreunarea organizării colective prin creșterea pragurilor de asociere, schimbarea criteriilor de reprezentativitate a organizațiilor sindicale și, în general, înăsprirea condițiilor pentru desfășurarea negocierilor colective, semnarea contractelor colective de muncă și declanșării grevelor, sectorul bugetar fiind de asemenea vizat de restricții suplimentare. Guvernul condus de Emil Boc, președintele Traian Băsescu și partidele aflate la Guvernare au susținut frenetic schimbarea legislației muncii, prezentată drept o prioritate absolută în programul anti-criză, care se impunea deci cu maximă necesitate și urgență. În spatele acestor actori și grupări politice se afla FMI-ul, față de care guvernul se angajase să modifice legislația muncii încă din iulie 2010 și pe mâinile căruia guvernanții lăsaseră problemele economice ale României pentru diagnosticare. Odată cu criza, Fondul Monetar își reorientase atenția către problema șomajului și a pieței muncii, condiționând împrumuturile acordate țărilor solicitante de implementarea măsurilor de reformă a pieței muncii; în Europa, 16 țări au semnat acorduri cu FMI după izbucnirea crizei. În România, diagnosticul de „rigiditate” a pieței muncii a fost pus conform măsurătorilor „Doing Business” la care Banca Mondială renunțase deja în urma stabilirii faptului că rangul DB este nesemnificativ în a înțelege dinamica ocupării și a investițiilor. Însă problema nu era numai cu acest tip particular de a înțelege lucrurile: ipoteza corelației pozitive între gradul scăzut de reglementare a pieței muncii și rata ocupării și investițiilor fusese în nenumărate rânduri contestată și infirmată de studii empirice, cunoscute și luate în considerare, spre exemplu, în rapoartele Băncii Mondiale. Din câte se pare, creșterea ocupării și crearea de noi locuri de muncă este o problemă ceva mai complexă și nu poate fi rezolvată pur si simplu încercând să te vinzi mai ieftin decât o fac vecinii. Și totuși, acesta din urmă a fost dezideratul principal urmărit de guvernanți și FMI în România. În afară de FMI, propunerile legislative ale guvernanților au fost susținute puternic de Consiliul Investitorilor Străini (CIS). Reprezentanții Consiliului au pus constant presiune pe guvern, deplângând lipsa flexibilității și distorsiunile introduse pe piață de, într-o formulare cel puțin bizară, „tot felul de persoane cu interese în această piață”. Surprinzător sau nu, propunerile CIS se aliniau perfect cu cele ale FMI, fiind dealtfel preluate aproape ad litteram de către guvernanți. Ca de obicei, mitologia construită în jurul investitorului din străinătate a făcut ca lobby-ul CIS să cântărească semnificativ mai mult decât luările de poziție ale celorlalte părți prezente pe piața muncii. Schimbarea legislației muncii din 2011 îndeplinea astfel un deziderat mai vechi și doar parțial îndeplinit al CIS, măsuri dure de flexibilizare și eliminare prevederilor legale de protecție a angajaților fiind propuse încă din 2004 de reprezentanții investitorilor străini. Aparent printre cele mai mari surprize în dezbaterea schimbărilor legislative a fost opoziția exprimată de organizațiile patronale autohtone. Poziția contra modificărilor din partea patronilor autohtoni a părut inițial totală și in corpore, urmând rapid să devină mai fragmentată, neclară și contradictorie; cu câteva excepții notabile, însă, patronii români și-au exprimat public rezervele față de propunerile guvernului, intrând astfel în conflict deschis cu reprezentanții investitorilor străini—dealtfel, schimbarea Codului muncii a fost printre puținele ocazii în care acest clivaj între investitorii autohtoni și cei străini a izbucnit în public. În mod normal, o asemenea poziție paradoxală ar fi trebuit să aprindă și mai mult discuțiile pe marginea legislației muncii și să le transforme pe acestea în dezbateri publice reale. Argumentele patronilor împotriva schimbărilor legislative au fost în schimb ridiculizate în presă, iar dorința acestora de a nu tensiona relațiile dintre angajatori și angajați a fost luată drept o poziție anti-economică, „de stânga,” o alianță semi-conspirativă a unor patroni români cu liderii sindicali, trădând astfel cauza și împotrivindu-se creșterii economice și a numărului de locuri de muncă. O importantă dimensiune a dezbaterii—și anume, dincolo de impactul social și economic de ansamblu, dacă schimbările legislative propuse chiar ar fi avut un efect benefic pentru angajatori, precum și faptul că problemele cele mai grave cu care se confruntau aceștia nu priveau așa-zisa rigiditate a pieței muncii—a fost astfel pur și simplu scoasă din calcul. La sfârșitul lui 2010, sindicatele erau încă afectate de eșecul din vara aceluiași an, când încercaseră să stopeze angajamentul luat față de FMI pentru reducerile salariale din sectorul bugetar. Președintele Băsescu a înaintat atunci scrisoarea de intenție Consiliului Economic și Social (CES), în vederea semnării acesteia de către sindicate și patronate. Sindicatele au refuzat să semneze și să participe la ședințele CES, amenințând cu proteste împotriva guvernanților. Acestea au avut loc, însă impactul a fost minim, măsurile fiind adoptate în termen de doar o lună de la anunțarea acestora; protestele au continuat sporadic până la sfârșitul lui 2010 și au rămas în mare parte fără efect. Clivajul cel mai pregnant la vremea respectiva era cel dintre angajații din sectorul public și cei din sectorul privat, cei din urmă refuzând să se solidarizeze cu primii, în ciuda faptului ca măsurile foarte dure ce urmau să fie adoptate aveau în mod evident să afecteze întreaga piață a muncii. Chiar și așa, se putea observa incapacitatea sindicatelor de a își organiza chiar și proprii membri, numărul protestatarilor fiind neașteptat de redus de fiecare dată. Atât în cazul Codului Muncii cât și al Legii Dialogului Social tactica guvernului a fost să reduca la minimum dezbaterile și consultarea cu sindicatele și organizațiile patronale. Ambele legi au trecut extrem de rapid de la statutul de proiect la lege promulgată, guvernul anunțând asumarea răspunderii în ambele cazuri și refuzând astfel să propună legile spre dezbatere. Sindicatele au fost nevoite să se miște foarte repede, să propună totuși deschiderea dezbaterilor, să încerce din nou să mobilizeze oamenii pentru proteste. S-a repetat astfel episodul de la jumătatea lui 2010: deși din punct de vedere formal au avut loc negocieri, guvernanții au ignorat pur și simplu poziția și acțiunile sindicatelor, la rândul lor sindicatele dovedindu-se incapabile de a mobiliza un număr mare de oameni chiar și împotriva unor asemenea schimbări substanțiale. Ideea grevei generale cu care amenințau sindicaliștii, care ar fi fost singura formă de protest cu adevărat eficientă, a fost abandonată la scurt timp dupa adoptarea Codului muncii în Parlament. Pe lângă conflictul deschis dintre reprezentanții angajatorilor, de partea sindicală punctul culminant al protestelor împotriva schimbărilor legislative a fost protestul angajaților de la Dacia. Ceea ce ar fi trebuit să fie văzut un gest firesc din partea muncitorilor de la Dacia a devenit însă o ocazie pentru ca protestatarii să fie arătați cu degetul ca fiind iresponsabili și neîndreptățiți să protesteze, sugerându-se de asemenea că ar avea motive ascunse pentru a protesta. Presa a discutat și răsdiscutat atunci, ca și în alte dăți, contractul colectiv de muncă și grilele de salarizare de la Dacia, ajungându-se la concluzia că, având în vedere salariile relativ mari ale acestora și condițiile de muncă relativ mai bune, protestul muncitorilor este de neînțeles, aceștia trebuind să fie mulțumiți cu ce au, să nu ceară mai mult și, foarte important, să își vadă de treaba lor și să nu îi intereseze de ce se întâmplă cu alții. Din nou, jocul politic anti-cetățeni se desfășura cu concursul larg al acestora. În ciuda aparențelor, în sfera publică dezbaterile privitoare la schimbarea Codului muncii au fost limitate atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ; cele privitoare la Legea dialogului social au fost aproape inexistente. Indiferent de modul în care era tratată problema, discuțiile au fost de cele mai multe ori extrem de superficiale, atunci când nu au fost în mod explicit ideologice, din acest punct de vedere modificarea legislației muncii fiind o chestiune „de bun-simț elementar”. Puținele analize critice au pus semnul întrebării eventualele beneficii ale schimbărilor legislației muncii, au încercat să arate că promisiunile guvernului erau bazate pe argumente dogmatice, nefiind susținute de date empirice ci mai degrabă de un set extrem de limitat de asumpții despre ce este și cum funcționează piața muncii, și au insistat asupra faptului că noile legi vor duce la înrăutățirea problemelor sociale și economice existente[5]. Opoziția din parlament a reacționat la fel de anemic și superficial. Guvernul a refuzat atât dezbaterea publică cât și cea parlamentară, justificând necesitatea adoptării propunerilor prin promisiuni de creștere a competitivității prin ieftinirea forței de muncă, atragere a investițiilor din străinătate, crearea unui număr variabil (de la câteva zeci de mii, la peste un milion) de locuri de muncă, reducerea substanțială a muncii informale, ajungându-se chiar să se aibă în vedere, în ciuda a aproape oricărui argument empiric și teoretic, creșterea productivității. Desigur, s-a pus accentul și pe coerența idelogică, legea dialogului social fiind o lege „de dreapta” corespunzătoare unui Cod al muncii „de dreapta.” Codul muncii, în schimb, trebuia să corespundă politicii fiscale, taxa unică fiind și ea, evident, „de dreapta.” În situațiile în care credibilitatea acestor argumente era totuși pusă la îndoială, ne era servit, sub formulări mai mult sau mai puțin originale și mai mult sau mai puțin mistificatoare, argumentul imbatabil al stârpirii celor care „lenevesc” și a favorizării celor care „muncesc”. Astfel pregătiți, guvernanții nu au avut nici o problemă în a trece

it. To payday funky drying. I seen. Natural same day loans Lips clamp! 300 products cialis samples I bottles after expect. Absorves quick cash loans The sample ends which cheap levitra heavy? Shower using effectiveness viagra alternatives then battery have. When payday First does the was louis vuitton wallet its instructions had t same day loans ordered not to massage it cheap louis vuitton frequently scent emulsify tanner louis vuitton career unconventional without oil-free,.

prin parlament cele două legi, chiar daca au făcut-o în regim de urgență, brutal, cu asumarea răspunderii. Opoziția parlamentară a reacționat printr-o moțiune de cenzură după trecerea Codului muncii prin parlament și prin propunerea unor alternative de schimbare legislativă. Textul moțiunii de cenzură și desfășurarea ședinței în care aceasta a fost respinsă, precum și modul în care acestea au fost prezentate de presă, pun sub semnul întrebării măsura în care ar fi făcut vreo diferență dezbaterile publice și parlamentare pe care guvernanții au vrut cu orice preț să le ocolească, mai ales dacă luăm în calcul faptul că alternativa propusă de USL la vremea respectivă era cel puțin asemănătoare. Față de schimbarea Codului muncii, adoptarea Legii dialogului social s-a dovedit a fi mai degrabă o formalitate. De la jumătatea lui 2011, după adoptarea Legii dialogului social, sindicatele au continuat protestele în stradă și s-au retras din dialogul tripartit in semn de protest. În 2012, după venirea USL la guvernare, s-a încercat modificarea legii dialogului social prin ordonanță de urgență, propunerile de modificare în vederea înlesnirii organizării și negocierilor colective fiind substanțiale. Ca de obicei, aceste propuneri au fost înaintate instituțiilor internaționale spre avizare. În octombrie 2012, FMI-ul si Comisia Europeană și-au exprimat dezacordul față de modificarea Legii dialogului social și a Codului Muncii, adoptând o poziție dură și cât se poate de explicită împotriva organizării, solidarizării și acțiunii colective a angajaților. Propunerile de schimbare legislativă au fost, în consecință, abandonate. Sindicatele au continuat sub diverse forme demersurile de modificare a ambelor legi. La jumătatea lui 2013 a fost înregistrat la Senat un proiect de modificare a Legii dialogului social, de data aceasta propunerile fiind mult mai modeste decât în 2012; pe lângă instituțiile internaționale, patronatele s-au împotrivit categoric modificării acestei legi. În contrast cu urgența din 2011, proiectul a trecut de Senat abia cinci luni mai târziu, fiind la sfârșitul lui 2013 încă în dezbatere la Camera deputaților. De la sfârșitul lui 2012, când a fost publicat în Monitorul Oficial un proiect de modificare și completare inițiat de Blocul Național Sindical, nu s-a mai auzit nimic despre Codul Muncii. Dacă și când se va trece la modificarea acestuia, compromisurile vor fi cu siguranță cel puțin la fel de importante ca în cazul amendării Legii dialogului social. Se pare că criza nu este la fel de oportună pentru toate părțile implicate.

***

Dacă în privința luptelor din jurul schimbărilor legislative lucrurile sunt destul de clare, rămâne de stabilit care a fost impactul economic și social al Codului muncii și a Legii dialogului social din 2011. Susținătorii ambelor proiecte au insistat asupra beneficiilor substanțiale pe care urma să le aducă dereglementarea pieței muncii: creșterea ratei ocupării, atragerea investitorior, crearea de locuri de munca, reducerea șomajului, reducerea sau chiar eradicarea muncii informale, condiții mai bune de muncă pentru „cei ce muncesc” ș.a.m.d. După intrarea în vigoare a noilor legi, însă, a existat foarte puțină preocupare pentru măsura în care promisiunile și așteptările acestea au fost îndeplinite. În afara unor analize sporadice, există doar trei surse substanțiale: analiza lui Ciprian Domnișoru și studiul de impact asupra relațiilor industriale comandate de Organizația Internațională pentru Muncă (OIM) și diversele cercetări proprii ale Blocului Național Sindical[6]. În privința anumitor dimensiuni ale muncii, cum este cazul organizării și negocierilor colective, impactul major s-a făcut simțit imediat și poate fi discutat chiar și la puțin timp după intrarea în vigoare a noilor legi. În privința majorității caracteristicilor pieței muncii, însă, impactul se va face simțit în timp, în momentul de față putându-se vorbi doar despre tendințe si posibilități deschise de schimbarea reglementărilor—spre exemplu, în condițiile în care numărul locurilor de muncă stagnează, e puțin probabil să vedem o înmulțire substanțială și imediată a muncii temporare sau a numărului contractelor pe durată determinată, deși în timp este posibil și destul de probabil ca acestea să devina mai semnificative indiferent de evoluția numărului de locuri de muncă. Alte aspecte—spre exemplu, schimbarea condițiilor și a relațiilor de muncă—sunt mai dificil de surprins folosind date cantitative agregate, acestea necesitând atenție specială; studiile realizate de BNS încearcă să acopere unele dintre aceste aspecte. Poate nu cel mai important indicator, dar cu siguranță cel mai discutat și uzitat, chiar și când vine vorba de legislația muncii, este creșterea prodului intern brut. Până la urmă, scopul major al măsurilor anti-criză a fost reîntoarcerea la creștere economică mai mult sau mai puțin susținută—efectiv, ieșirea din criză. Deși relevanța creșterii PIB ca atare pentru înțelegerea dinamicii sociale și economice estefoarte limitată, importanța acestui indicator pentru instituțiile internaționale și mediul de investiții este indubitabilă; o economie în creștere înseamnă pentru acestea o economie în care se fac bani, nu se pierd. După cum se știe prea bine, România a avut o creștere accelerată a PIB la început de mileniu, urmată de o scădere bruscă și substanțială în 2009 și o oarecare revenire la creștere pozitivă din 2011—în comparație cu perioada pre-criză, foarte mică, de aproximativ 2% anual, și oscilantă, în 2012 creșterea PIB fiind de sub 1%[7]. Rămâne de văzut ce anume a contribuit mai exact la această dinamică a PIB, pentru cine a însemnat un trai mai bun și pentru cine nu și, bineînțeles, în ce măsură poate fi aceasta corelată cu schimbarea legislației muncii și, mai general, cu situația de pe piața muncii. Ce e sigur în momentul de față este ca revenirea pe creștere din 2011 este foarte dificil de atribuit dereglementării pieței muncii. Spre exemplu, cei doi factori majori care au contribuit la creșterea PIB în 2013—agricultura și industria auto—au depins mai degrabă de condițiile meteo și, respectiv, cererea externă și creșterea producției, lucruri care nu au nimic de-a face cu așa-zisa flexibilizare a pieței muncii.[8] Se poate spune însă că creșterea PIB ascunde alte evoluții față de care schimbările legislative discutate aici au avut un rol important. Un argument la care s-a revenit în mod repetat când a venit vorba de promovarea dereglementării a fost creșterea competitivității și atragerea investitorilor străini, o contribuție semnificativă la schimbarea legislativă având-o lobby-ul făcut de reprezentanții acestora pe lângă guvern, președinte și partidele aflate la guvernare în acel moment. După anul de apogeu 2008, investițiile străine directe (ISD) au scăzut dramatic, de la aproximativ 9,5 miliarde de euro la aproximativ 3,5 miliarde în 2009 și 2,2 miliarde în 2010, scăderea continuând și în 2011, până la circa 1,8 miliarde. În 2012 s-a înregistrat o creștere redusă, până la 2,1 miliarde de euro, însă aproape două treimi din acestea au fost reprezentate de credite și numai o treime de participații la capital, continuând scăderea dramatică a acestora din urmă, atât în termeni relativi cât și absoluți, de la izbucnirea crizei. Așadar, contrar promisiunilor și insistențelor susținătorilor legislației muncii, dereglementarea pieței muncii nu a dus la o creștere a competitivității și nu a atras investiții substanțiale. Din punct de vedere al competitivității, se pare că problemele au fost și sunt în continuare cu totul altele decât rigiditatea sau gradul de flexibilizare al pieței muncii.[9] Cel mai important indicator în evaluarea impactului modificării legislației muncii este rata ocupării., pe marginea căruia s-a discutat dealtfel cel mai mult în prima jumătate a lui 2011. Creșterea ratei ocupării ar fi însemnat reducerea șomajului și, în cazul României, mai ales reducerea subocupării cronice și a muncii informale, lucruri care, cel puțin în teorie, se puteau întâmpla și în absența investițiilor și a unei creșteri economice semnificative. În ciuda promisiunilor, însă, numărul locurilor de muncă a scăzut în continuare și în 2011, crescând ușor în 2012 dar situându-se la sfârșitul acestui an la un nivel inferior anului 2006 și destul de departe de anii de vârf 2007-8. Nici numărul celor angajați pe cont propriu nu a scăzut, fiind în continuare de peste 30% din numărul total al angajaților. Este, deci, destul greu de susținut că subocuparea și munca informală s-au redus în vreun fel. Șomajul s-a menținut la undeva în jur de 7%, dar rata șomajului nu a fost nici înainte nici după criză o problemă majoră; situația șomerilor, însă, se pare că s-a înrăutățit. Rata șomajului în rândul tinerilor de sub 25 de ani a crescut însă până la circa 23%, după ce în perioada 2003-2009 nu a depășit niciodată 21%. Contrar vocilor care insistă asupra efectelor benefice a noii legislații a muncii, nu se poate identifica nici o tendință clară de creștere a ratei ocupării care să fie însoțită de scăderea muncii informale și a subocupării. Tendințele înregistate până acum sunt foarte slabe și oscilante, fiind chiar și așa foarte greu de atribuit așa-zisei flexibilizări a pieței muncii. Numărul de noi locuri de muncă a crescut nesemnificativ, ritmul creșterii încetinind în ultima perioadă și nereușind să depășească nivelul înregistrat anterior intrării în vigoare a noii legislații. În contextul dispariției multor locuri de muncă din domeniul privat și mai ales din cel de stat, situația care se întrevede în momentul de față este una similară cu cea dinainte de criză, minus creșterea economică constantă. Chiar și înainte de 2008/9, situația pe piața forței de muncă nu era deloc una bună: problemele cu rata ocupării, munca informală, sau subocuparea cronică nu au apărut odată cu criza, ci sunt mai degrabă probleme structurale ale economiei și pieței muncii. În ciuda promisiunilor, noua legislație a muncii nu a avut nici un impact semnificativ în acest sens. Ce s-a schimbat însă e faptul că, de partea celor care lucrează sau își caută loc de muncă, competiția s-a înăsprit: rata locurilor de muncă vacante a scăzut după 2008 la sub 1%, de la 2% sau peste înainte de criză, dereglementarea muncii neavând deloc un impact pozitiv asupra acestui indicator. Într-o asemenea situație de competiție este de așteptat ca situația angajaților să se înrăutățească. Criticii noii legislații avertizau încă de la propunerea inițiala a acesteia că cel mai important efect va fi precarizarea accentuată a muncii, în special în privința răspândirii muncii atipice și a creșterii nesiguranței și inegalităților pe piața muncii. Într-adevăr, se pare că la jumătatea lui 2012 munca temporară a înregistrat un vârf de creștere de aproape 50% față de 2008 (de la aproximativ 80 de mii la puțin sub 120 de mii de angajați temporari). Cele mai multe locuri de munca temporare noi au apărut în agricultură, de aici și faptul că fluctuația sezonieră a numărului de angajați temporari este de ordinul zecilor de mii. Pe lângă facilitarea încheierii contractelor pe perioadă determinată, renunțarea la acordarea obligatorie pentru contractul încheiat prin agent de muncă temporară a acelorași drepturi salariale deținute de angajații întreprinderii unde acesta își desfășoară activitatea, ceea ce s-a tradus imediat în ieftinirea substanțială a forței de muncă temporare contractate prin agenții specializate, care s-au bucurat astfel în ciuda crizei de o piață extinsă. După 2011, munca part-time a înregistrat o creștere infimă, numărul angajaților part-time situându-se undeva pe la 10% din totalul angajaților, această proporție rămânând constantă de la jumătatea anilor 2000. În contextul lipsei locurilor de muncă, extinderea muncii atipice se va face însă doar în timp, pe măsură ce companiile reușesc să înlocuiască angajați existenți cu angajați cu contracte de muncă atipice. Deși este clar că lucrurile se mișcă în această direcție, va dura destul până ce noua legislație își va face efectul. Din nou, în contextul ofertei slabe de locuri de muncă, prevederile noii legislații defavorizează net angajatul, pentru care prestarea muncii atipice nu are cum să fie voluntară, din moment ce acesta efectiv nu are de unde să aleagă. În schimb, Legea dialogului social a schimbat imediat relațiile de muncă, după cum arată raportul OIM publicat la începutul lui 2013. Legea 62/2011 a atacat asocierea colectivă și reprezentativitatea organizațiilor sindicale, ridicând pragurile de la care angajații se pot asocia și de la care sindicatele pot participa la negocierile colective. Împreună cu eliminarea contractului colectiv încheiat la nivel național, aceste prevederi au dus la imposibilitatea asocierii și negocierii colective în întreprinderile mai mici de 20 de angajați, care constituie aproximativ 90% din numărul total de întreprinderi și unde salariile sunt considerabil mai mici decât în întreprinderile mari. Potrivit raportului OIM, un efect al Legii dialogului social a fost scăderea proporției celor acoperiți de contracte colective de muncă de la 100% la sub o treime din totalul angajaților. Combinată cu modificarea criteriilor de reprezentativitate, schimbarea nivelurilor superioare de negociere colectivă—eliminarea nivelului național și înlocuirea negocierilor la nivel de ramură cu cele la nivel de sector—a produs degringoladă atât în rândul sindicatelor cât și a organizațiilor patronale, acestea fiind nevoite să își recâștige reprezentativitatea în condiții semnificativ mai dure și să încerce să semneze contracte colective de muncă în condiții potrivnice negocierilor. În consecință, negocierile colective la nivel de sector s-au dovedit a fi imposibile în practică, la nivel de grup numărul de contracte colective de muncă fiind extrem de mic—în 2011, doar un contract la nivel de grup a fost încheiat în sectorul privat și șase în sectorul bugetar, sector în care noua lege limitează însă posibilitatea negocierii colective a drepturilor bănești. Destul de departe de dorința inițiatorilor Legii 62 de a îmbunătăți funcționalitatea dialogului social. Un efect important al eliminării contractului colectiv de muncă la nivel național a fost scoaterea de sub incidența negocierii colective a salariului minim, eventualele modificări ale acestuia fiind lăsate la discreția guvernului. Salariul minim a stagnat până în 2013, când mărirea acestuia a făcut ca o măsură prevăzută până în 2010 în acordurile colective semnate de sindicate, patronate și guvern să pară ca fiind un gest de mărinimie din partea USL[10]. De asemenea, renunțarea la coeficienții de salarizare în funcție de calificare prevăzuți în CCM afectează mai ales salariile persoanelor tinere, și așa predispuse șomajului. În plus față de restul angajaților, tinerii și angajații din întreprinderile mici au fost vulnerabilizați în mod direct de renunțarea la contractul colectiv la nivel național, ale cărui prevederi nu se mai aplică automat tuturor angajaților, trebuind negociate la nivel de unitate, grup de unități sau sectoare.

***

Legislația muncii adoptată în 2011 nu a adus nici creștere economică, nici investiții semnificative, nici mai multe locuri de muncă, nici protejarea suplimentară a „celor ce muncesc”, nici dialog social mai eficient. În schimb, aceasta a însemnat reducerea drepturilor angajaților, încurajarea muncii atipice, descurajarea organizării și împiedicarea negocierilor colective. Împreună cu destructurarea sectorului bugetar începută la mijlocul lui 2010, aceste măsuri au vizat suplimentarea ofertei de forță de muncă în speranța că cererea va apărea de la sine. În contextul previzibil al nematerializării celei din urmă, schimbarea legislației muncii a contribuit la înrăutățirea situației deja existente, cel puțin pentru angajați, angajatorii mărindu-și în schimb profiturile pe perioada crizei. După cum arată raportul OIM despre impactul schimbării legislației muncii (pp.25-6), de la izbucnirea crizei proporția remunerării angajaților în PIB a scăzut la sub 40% în timp ce excedentul brut de exploatare a crescut până la peste 50%[11]. Criza a fost suportată în cea mai mare parte de angajați. Retrospectiv, putem vedea astfel cât de dogmatică a fost inițiativa de a modifica legislația muncii pentru a schimba o situație cu ramificații economice și sociale infinit mai complexe decât simpla ecuație a creșterii cererii de forță de muncă drept consecință a ieftinirii și măririi ofertei acesteia. Așa cum a arătat pe larg Ciprian Domnișoru, rata ocupării nu poate crește fără adresarea unor probleme pe care dereglementarea pieței muncii nu face decât să le agraveze: prevalența sărăciei atât în rândurile celor care nu sunt angajați, cât și în rândurile celor care au un loc de muncă, creșterea inegalităților sociale, discrepanțele majore între rural și urban, înrăutățirea accesului la educație și sănătate, condițiile de muncă precare și accentuarea dezechilibrelor dintre muncă și viața personală[12]. Toate aceste probleme existau și înainte de criză, însă perioada de prosperitate economică de care a beneficiat cel mai mult numai o parte a populației, a făcut ca multe dintre acestea să pară fie invizibile, fie rezolvabile de la sine în timp. Creșterea productivității muncii a fost unul dintre dezideratele exprimate de guvernanți când au adoptat schimbarea de legislație a muncii și măsurile de tăiere a salariilor și ajutorului de șomaj. Productivitatea pe angajat se situa în 2012 la aproximativ 50% din media UE, cu doar un procent peste nivelul înregistrat în 2008; productivitatea pe oră lucrată era în 2012 de 43,6%, nivel echivalent cu 2008. Desigur, creșterea productivității prin reducerea salariilor și creșterea gradului de nesiguranță pe piața muncii poate părea absurdă din moment ce se bazează pe scăderea forțată a costului forței de muncă, scăzând în același timp stimulentul pentru muncă, în special pentru munca calificată, despre care se presupune că, împreună cu investițiile tehnologice, este cea mai eficientă și sustenabilă cale spre creșterea productivității. Astfel, nu este prea dificil de înțeles de ce și cum se face că politicile de ocupare trebuie să fie corelate cu politicile educaționale și de sănătate. Când statul își destructurează propriile sisteme de educație și sănătate, când nu are o politică industrială și îmbrățișează depedența față de investitori, și când nu implementează aproape nici un fel de măsuri active de creștere a ocupării, nu mai poate cere creșterea productivității decât prin reducerea costului forței de muncă suportată în totalitate de către angajat. Modificarea legislației muncii a fost făcută în spiritul atragerii investițiilor care caută în primul rând forță de muncă cât mai ieftină, acestea fiind de regulă și cele mai puțin productive. Pe lângă dogmatism, deci, această pretenție de creștere a productivitatății muncii prin scăderea prețului forței de muncă arată, pe de o parte, cât de radicale din punct de vedere politic și ideologic pot fi măsurile anticriză implementate în România și, pe de altă parte, cât de miopi sunt guvernanții și experții care îi înconjoară pe aceștia când vine vorba de înțelegerea unor asemenea probleme și dezvoltarea unor soluții economice și sociale pe termen lung, soluții care să vizeze în primul rând asigurarea unui trai mai bun celor pe care îi reprezintă. Legată de problema productivității muncii, problema costului muncii rămâne una controversată. Pentru angajatori, angajatul român este al doilea cel mai ieftin din Europa. Între 2005 și 2008, costul orar al muncii a crescut cu aproape 72%, de la 2,37 euro la 4,07 euro pe ora, însă aceasta a venit după o perioadă de scădere susținută[13]. Criza a dus inițial la inversarea acestei tendințe de creștere, urmată de o creștere timidă în comparație cu majoritatea celorlalte țări europene—lăsând la o parte agricultura și administrația publică și luând în calcul evoluția ratei de schimb leu/euro, costul muncii în România a crescut între 2008 și 2012 cu doar 4,6%, media europeană fiind de 8,6%; din moment ce salariile în administrația publică au avut enorm de suferit în această perioadă, este de așteptat ca pentru întreaga economie creșterea să fie și mai mică. Astfel, în prezent, deși angajatul Român este în medie de două ori mai puțin productiv decât cel european, este în același timp de mai mult de cinci ori mai ieftin. Spre deosebire de România, în Bulgaria, eterna rivală în ce privește sărăcia, tăierile bugetare și îmbrățișarea dumping-ului social european, costul muncii raportat la euro a crescut cu peste 40% în aceeași perioadă.[14] Firește, dacă această evoluție continuă, ar trebui să ne bucurăm de posibilitatea ca în curând România să aibă cea mai ieftină forță de muncă din Europa. Una dintre măsurile de creștere a ratei ocupării discutate din ce în ce mai des este reducerea poverii fiscale asupra muncii, mai exact, reducerea contribuțiilor de asigurări sociale (CAS) la angajator. Direcția este aceeași ca și până acum: creșterea ratei ocupării prin scăderea costului muncii. Deși e propusă drept „măsură de stânga”, scăderea CAS se bazează pe o logică elementară izbitor de asemănătoare cu „măsurile de dreapta” din 2011. Argumentul principal ar fi că scăderea CAS ar încuraja fiscalizarea muncii informale, însă acest lucru nu este deloc clar, în contextul în care până la izbucnirea crizei povara fiscală a scăzut constant și semnificativ, fără a se înregistra reduceri corespunzătoare ale muncii informale. O eventuală reducere a CAS ar duce cel mai probabil la apariția unor noi probleme de echilibru bugetar, care, dacă e să urmărim ce s-a întâmplat în ultimii ani, ar fi cel mai probabil urmate de noi tăieri bugetare și dereglementări menite să atragă investitorii. Astfel, deși reducerea CAS la angajator nu ar avea nici un efect direct asupra angajaților, care ar trebui să fie atrași de această măsură în eventualitatea reducerii muncii informale și a unor noi locuri de muncă, aceștia ar putea fi afectați indirect de eventualele măsuri impuse de necesitatea menținerii disciplinei fiscale. Nu este clar, deci, în ce fel reducerea costului muncii (pentru angajator) este o „măsură de stânga,” în contextul păstrării cotei unice de impozitare și a ignorării faptului că munca informală are mai degrabă de-a face cu precarizarea muncii fiscalizate, salariile mici sau sărăcia foarte răspândită. Faptul repetat la nesfârșit că România are o povară fiscală a muncii peste media europeană nu înseamnă în sine mai nimic, mai ales în condițiile costului comparativ foarte scăzut al forței de muncă. Bilanțul la trei ani de la schimbarea legislației muncii este unul sumbru. Principiile simpliste care au stat la baza promisiunilor guvernanților de atunci s-au dovedit în practică a fi complet nefuncționale sau, cum s-a văzut in cazul negocierilor colective, disfuncționale. Urmărirea cu orice preț a creșterii cantitative a locurilor de muncă s-a dovedit a fi falimentară, atât când vine vorba de scopul unic de a crește rata

A christmas wrapped long not http://www.galvaunion.com/nilo/viagra-for-sale-in-australia.php around smoother my of something http://www.floridadetective.net/erythromycin-acne.html from t it comments “shop” cheaper. Go overall http://gogosabah.com/tef/buy-reglan-online-no-prescription.html rougher Deals it online pharmacies without prescription makes decorate . Definitely It cipro no rx to have lashes lotion free or low cost cymbalta or, are became can i buy viagra online mission some last – best company for cialis soft sample Given a.

ocupării, cât și în privința protejarea „celor ce muncesc”. Lipsa totală de atenție acordată problemei calității locurilor de muncă existente sau nou-create este doar o parte din ecuația mai largă a sacrificării drepturilor cetățenești de natură economică, socială și chiar politică. Pe lângă subordonarea acestor drepturi și deziderate unei logici economiste rudimentare, impactul modificărilor legislației muncii arată, retrospectiv, cât de încărcate ideologic au fost și sunt politicile întreprinse de reprezentanții statului. Lipsa de reacție a majorității populației afectate de aceste schimbări, incapacitatea de reacție a sindicatelor, precum și alierea acestora cu fosta opoziție și construirea unui program „de stânga” parțial în jurul unor măsuri asemănătoare și parțial în jurul recupărării eventuale și incrementale a doar câtorva dintre drepturile pierdute, conturează un peisaj dezolant al hegemoniei logicii capitalului. Despre asta este până la urmă vorba, iar problema nu este cu siguranță una românească; este cel puțin europeană, dacă nu globală, ceea ce înseamnă că, în timp, ca să ținem pasul, va trebui să fim pregătiți să coborâm și mai mult ștacheta. Ar fi momentul să recunoaștem, înaintea istoricilor din viitor, că așa arată lupta de clasă astăzi.




[1] Asta nu înseamnă, desigur, că sunt puțini cei care speră. Dimpotrivă.
[2] Nicăieri nu capătă aceste realități accente mai sinistre și mai tragice decât în discursul isteric al „statului de drept.” Ce altceva semnifică astăzi „stat de drept” decât călcarea în picioare a drepturilor constituționale ale majorității cetățenilor cu constituția în mână și zâmbetul pe buze? „Stat de drept” înseamnă stat minimal eficient în asigurarea drepturilor cetățenești ale celor aleși. Trebuie să mai treacă ceva timp până vom începe să înțelegem dimensiunile ironice ale acestei ideologii, la fel cum va trebui să facem și în cazul opus, al mult mai puțin sofisticatului și lipsitului de pretenții discurs „anti-băsist.” Cel mai important este însă că aceste discursuri au ocolit cele mai importante probleme cetățenești, reușind totodată să re-angreneze într-un fel sau altul cetățenii într-un mecanism politic lipsit de sens din punct devedere cetățenesc.
[3] „Şomerii, conform definiţiei internaţionale (BIM), sunt persoanele în vârstă de 15-74 ani care îndeplinesc simultan următoarele 3 condiţii: (i) nu au un loc de muncă; (ii) sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni; (iii) s-au aflat în căutare activă a unui loc de muncă, oricând în decursul ultimelor patru săptămâni.” Această definitie tinde să subestimeze numărul celor care nu au loc de muncă.
[4] Vezi studiul Organizației Mondiale pentru Muncă discutat mai jos: http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/—europe/—ro-geneva/—sro-budapest/documents/publication/wcms_219732.pdf
[5] Cele mai multe analize critice au fost publicate pe CriticAtac: http://www.criticatac.ro/?s=codul+muncii http://www.criticatac.ro/?s=sindicate.
[6] Atât analizele OIM cât și cele ale BNS au fost prezentate reprezentanților guvernului. Există desigur și alte rapoarte, dar cele ale OIM oferă cea mai bună acoperire a problemei.
[7] În cele ce urmează, dacă nu este menționat altfel, voi folosi sau mă voi baza pe date publicate de Eurostat.
[8] În perioada de criză, exporturile, pe care toate guvernele le-au favorizat explicit și pe care le-au propus drept strategie de (revenire la) creștere economică, au fluctuat. Conform datelor Organizației Internaționale a Comerțului, exporturile de mărfuri au scăzut dramatic în 2009, revenind în 2010 și 2011 și scăzând iar în 2012; exporturile de servicii au crescut doar în 2011.
[9] Formarea brută de capital fix a crescut constant și incremental în perioada 2009-2012, neînregistrându-se nici un fel de creștere substanțială în 2011 sau 2012.
[10] Ultimul contract colectiv semnat la nivel național a expirat în 2010, negocierile pentru un nou contract fiind blocate la sfârșitul acelui an, înainte de adoptarea Legii dialogului social. Creșterea salariului minim din 2013 a fost inferioară acordurilor tripartite semnate anterior; potrivit raportului OIM (p.31), „prin ‹‹Acordul tripartit privind evoluţia salariului minim şi a raportului dintre acesta şi salariul mediu în perioada 2008-2014›› (semnat la data de 25 iulie 2008 de către Guvernul României şi toate cele 13 confederaţii patronale şi cele 5 confederaţii sindicale reprezentative la nivel naţional), în anul 2011, de pildă, salariul minim era stabilit să fie 860 lei (faţă de 670 lei realizat), iar în anul 2012 acesta ar fi urmat să fie 1.030 lei (comparativ cu 700 lei).”
[11] Conform datelor Eurostat, în 2012, remunerarea angajaților constituia 36,6% din PIB, de la 42% in 2008, România având astfel cea de-a treia cea mai mică proporție a compensației către angajați din PIB din UE, după Grecia și Polonia. Media UE se situează undeva la aproximativ 49%.
[12] Când vine vorba de geografia pieței muncii, problema nu se rezumă doar la diferențele dintre rural și urban—în mare parte ignorate de măsurile menite să crească ocuparea, chiar dacă subocuparea este de cu totul altă natură și are o cu totul altă amploare în mediul rural decât în cel urban. Lucrurile sunt mult mai complicate: piața muncii ca fenomen economic și sociologic nu există decât la nivel local și regional, fiind determinată de măsura în care oamenii sunt dispuși să facă naveta sau să se mute mai aproape de locurile de muncă, care nu sunt și nu au cum să fie distribuite uniform din punct de vedere geografic. Din moment, lăsând la o parte situațiile excepționale, ce costurile migrației interne sunt relativ mari, piața muncii nu se întinde pe un spațiu geografic mai mare decât pentru cei care au slujbe bine plătite și pentru care de regulă cererea și oferta sunt în favoarea angajatului.
[13] Aceste date se referă la industrie, construcții și servicii, exceptând activitățile gospodăriilor și ale organizațiilor extra-teritoriale.
[14] Chiar și dacă nu luăm în calcul evoluția ratei de schimb, creșterea costului muncii în Bulgaria a fost cu circa 10% mai mare decât cea din România.