Soluțiile noastre

bazacanaCaptatio?

1)    Vedem că – să ne reamintim Raportul CIA despre proiecţiile până în 2030 – 60% din populaţia lumii va suferi de lipsa apei[1];

– că problemele ecologice, alimentare – ce antrenează o şi mai mare disperare şi violenţă,

– ca şi acapararea discreţionară a bunurilor publice[2], cresc[3] până la un nivel insuportabil şi de către habitatul omului şi de către el[4]; (că obiectivele Millenium-ului au fost amânate puţin, iar eradicarea sărăciei extreme se va face, să sperăm, într-o generaţie[5]);

– că nici măcar financiarizarea – aici, tot felul de speculaţii care „ne pot îmbogăţi dacă investim” – nu a reuşit să oprească criza;

– că irosirea unor noi şi noi resurse, într-o manieră extensivă asemănătoare celei antice pentru care cuceririle de noi spaţii erau vitale, pentru a plăti instituţii şi birocraţii aliate nu duce defel la o societate mai paşnică, mai raţională şi mai umană;

că deşi realitatea arată că în ţările unde se păstrează statul social dezvoltarea este cea mai mare, totuşi logica mondială a sistemului capitalist determină distrugerea politicii sociale;

– că disfuncţiile de administrare – cum a fost şi „închiderea guvernului” SUA – arată că într-adevăr „clasa conducătoare nu mai poate conduce” sau conducerea de acest fel este din ce în ce mai dăunătoare[6];

– că şi corupţia şi economia subterană (şi băncile din umbră) sunt considerate de către corifeii „economiei de piaţă şi democraţiei” drept soluţii integrabile în „creşterea” economică[7];

– că se dau banii statelor către clienţi din birocraţiile conducătoare, dar nu pentru rezolvarea problemelor tinerilor.

Şi atunci? Care e soluţia când „legea” distruge viaţa însăşi?

 

Urgenţa rezolvării problemei ecologice este evidentă[8], contradicţiile irezolvabile ale economiei capitaliste şi caracterul posibil al bifurcaţiei istorice pornind de la aceste contradicţii sunt deja cunoştinţe destul de obişnuite, cercetători reputaţi – şi, înainte de toate Nicholas Georgescu-Roegen – au arătat necesitatea unei economii ecologice, ca singura cale de a salva omenirea de la distrugere. Capitalismul este însă refractar cercetării ştiinţifice ale cărei concluzii sunt opuse profitului privat. El caută să profite chiar din noile tehnologii a căror logică este adversară restrictivităţii private şi rarefiază şi amână orice soluţionare sistemică – singura eficientă.

 

Capitalul e dispus chiar să plătească mai mult pentru ca populaţia să accepte distrugeri ireversibile[9] şi iniţiază procese – legiferate, desigur – de întreţesere transnaţională atât de strânsă a dominaţiei sale, ca şi de aparenţă de caracter atât de social al capitalului[10] încât puterea sa pare indestructibilă: şi atunci e-n van toată opoziţia anticapitalistă, mai ales că nu se distruge lumea chiar mâine, nu?

 

Valoarea accesului la educaţie temeinică şi la cultură este deja calculată: cu cât educaţia este mai bună, deci ansamblul de cunoştinţe, îndemânări şi competenţe, este mai mare şi, mai departe, cu cât rezultatul acestei educaţii (instituţiile, sunt mai democratice şi mai transparente, iar convingerile, atitudinile şi comportamentele sunt mai constructive şi mai solidare), cu atât performanţele sociale sunt mai mari. Toate acestea formează ceea ce s-a numit capitalul intangibil (capitalul uman şi capitalul social) care este mai important – mai mare – decât cel natural şi cel fabricat[11]. Şi totuşi, organizarea capitalistă lasă dezvoltarea acestui capital la voia întâmplării private şi urmăreşte doar să-l stăpânească prin manipulare. Şi atunci?

 

2) Ar fi păcat să pierdem timpul amăgindu-ne cu ideea că reflecţia noastră a tuturor asupra societăţii şi refuzul nostru – fie şi doar al unor aspecte, unele părându-ni-se cu totul străine de social – ar fi altceva decât, nomina odiosa, luptă de clasă[12]. Căci nu suntem nişte simpli răzvrătiţi împotriva celor care comandă, ci suntem parte integrantă a unei structuri sociale construită pe exploatare, exploatare de toate felurile. Astfel încât soluţia noastră nu poate fi o simplă înlocuire a unor conducători cu altul, lăsând neatins – dar asta înseamnă, mai puternic – sistemul de exploatare. Da, luptă de clasă: mizeria, umilinţa, lipsa de speranţă nu pot fi eradicate atacându-se ele ca atare – în manierele istorice, dar depăşite de istorie, de social-democraţie, sau în cele populiste (filantropice, religioase), sau în cele fals comuniste (ideile de distribuţie a mizeriei, inerente atunci când încă nu au existat condiţii de comunism, cum a arătat Marx în Manuscrise economico-filosofice din 1844) – ci doar atacându-se cauzele lor: relaţiile de exploatare. Aşadar, chiar dacă astăzi concentrarea şi centralizarea mondială, transnaţională a capitalului este formidabilă şi dă impresia unei omogenizări a sistemului care ar permite o confruntare generală şi omogenă, condiţiile concrete ale locurilor sunt cele care permit înţelegerea mai bună a întrepătrunderilor societate-natură şi eficienţa mai mare a luptei. După cum, tot ele determină înţelegerea luptei nu doar ca distrugere a relaţiilor de exploatare – mai larg, ca distrugere a „vechiului” în maniera cunoscută a Aufhebung – ci şi ca o caznă a construcţiei: înainte de toate, teoretice, apoi şi practice, privind noile moduri de a privi şi natura şi economia şi societatea, şi prezentul şi viitorul.

 

„Adevăratul rezultat al luptelor…nu este succesul imediat, ci unirea mereu crescândă” (Marx, Engels, Manifestul Partidului Comunist) a celor care nu se pot manifesta generic (adică potrivit genului uman, care este creativitatea) dacă nu „îşi pierd vremea” cu proteste. Dar dacă rezultatul acestor proteste este conştiinţa legată de unire şi motivaţiile ei, la fel de clar este şi faptul că participanţii înţeleg că nu mai pot spera rezolvări în capitalism. Şi, la fel, dacă ei înţeleg că singura soluţie este lupta, la fel de evident este faptul că protestul şi lupta sunt doar condiţii pentru manifestarea posibilităţii de creaţie: pe de o parte, timpul pierdut cu protestele pare să îi înstrăineze de conţinutul pozitiv al creaţiei/al derulării vieţii umane, dar pe de altă parte, tocmai acest timp li-l relevă ca „realitate pozitivă” dependentă doar de propriul elan uman, şi nu de constrângeri sociale.

 

Să spunem că Chevron se va retrage şi din România[13]. Ne vom bucura cu toţii, desigur. Dar dacă nu preîntâmpinăm euforia ticăloasă a ideologilor dreptei – că asta a fost Victoria, deci că nu am mai avea nimic de pretins – atunci nu facem decât să întărim starea de subordonare a poporului şi creşterea vulnerabilităţii viitoare. În general ideologia capitalismului preîntâmpină creativitatea populară prin confiscarea unor aspecte din această creativitate şi: a) le face  insuficiente şi b) le dă rolul de „grădină a iepurelui”, adică de focalizare a interesului populaţiei pe ele, pentru a ascunde obiective concomitente şi mai arzătoare ale populaţiei şi, desigur, nici realizate şi nici promise a se realiza în capitalism.

 

3) Lenin definea situaţia revoluţionară astfel: când cei de sus nu mai pot să guverneze cu vechile mijloace, iar cei de jos nu mai vor să fie guvernaţi cu vechile mijloace. Dar ce înseamnă asta în situaţia noastră de acum? Guvernarea este din ce în ce mai mult deranjată chiar de aparenţele de democraţie şi le încalcă voios, astfel că democraţia este nu doar din ce în ce mai vidă, ci chiar acoperită de elemente de conducere explicit şi agresiv ne şi anti-democratice. Deci cei de jos refuză şi aceste „noi” mijloace de conducere şi cele „vechi”, „democratice”. Dar a fost vreodată democraţia românească post 89 altceva decât praf în ochii mulţimii pentru ca raptul bunurilor sociale să se îndeplinească nestingherit? Şi oare asta nu înseamnă că proiectul alternativ al celor de jos vizează chiar o reîntoarcere la principiile democraţiei (naraţiunea idealizatoare a acestor principii fiind aici un far)?

 

Dar Lenin nu s-a referit doar la mijloace politice – la instituţii liberale formale, dublate de un aparat poliţienesc şi manipulator sordid – ci şi la mijloace economice. Adică, mai clar, la tandemul biciului şi zăhărelului – acesta din urmă promovat prin mici măsuri ce asigură un timp o uşurare a vieţii celor mulţi –. Că acest tandem nu se mai menţine decât prin forţa şi forţa de intimidare a instituţiilor de represiune, este deja clar. Că nu mai avem nimic de aşteptat de la măsurile economice, deoarece marele câştig al amânării scumpirii oficiale a motorinei este contracarat de scumpirea permanentă a mărfurilor şi orice creştere a salariului „oamenilor de rând” este înghiţită rapid de aceasta, este iarăşi clar.

 

Nici o promisiune de viitoare – cum ştim, totul va avea loc în viitor, peste 2 ani, peste 5, la orizontul anilor 2020-2030 etc. – „creştere”, de transformare a României într-un tigrişor al Europei de Est nu are acoperire. Nu avem ce aştepta deoarece în tipul de dezvoltare capitalistă – şi mai ales pe fundalul revoluţiei tehnologice mondiale – pe care-l cunoaştem, şi locurile de muncă vor fi mai rare şi salariile se vor alinia la ştachete puse din ce în ce mai jos. Nu avem ce aştepta: nici locuinţe pentru întemeierea familiilor de către tineri, nici condiţii de viaţă decente, nici demnitate, nici siguranţă existenţială.

 

Este oare capitalismul terenul competiţiei reale şi al luptei individului pentru a-şi manifesta potenţele? Nu, deoarece nivelul cultural al mesajelor media şi al învăţământului de masă este atât de jos – fiind calat pe furnizarea de oameni care să ştie că nu sunt pregătiţi în mod real şi atunci trebuie să tacă şi să se bucure că supravieţuiesc pescuind în universul mental consumist care li se oferă – iar condiţiile de formare sunt atât de marcate de lipsuri, încât dorinţa de creativitate este înăbuşită. Iar la nivelul greilor, subvenţiile de către stat şi comenzile de stat sunt ele dovada „concurenţei în urma căreia cel mai bun câştigă”?

 

Oamenii sunt disperaţi tocmai pentru că nu văd soluţii – deja le e clar că nici PSD, nici PNL, nici PDL nu sunt diferite între ele şi atunci „pe cine să alegem?” –. Deci de jos s-ar putea spune că există o situaţie revoluţionară. Iar cei de sus ştiu că trebuie să câştige timp: să mai menţină oficial democraţia, să nu dea încă frâu liber autoritarismului explicit, pentru că apoi valul de revoltă împotriva acestuia i-ar putea mătura cu totul. Dar, pentru că acum s-au comportat în modul hulpav şi negândit al celor care, în criză de sistem fiind, vor să mai fure cât pot, şi pentru că şi-au dat fără ruşine arama pe faţă, şi pentru că văd că eficienţa minciunii lor este din ce în ce mai mică, nu fac decât să presare seminţele otrăvite ale iraţionalismului, elitismului şi autoritarismului deşănţat, antiumanismului. Doar-doar…

 

Deci situaţia o fi revoluţionară, dar oare chiar coaptă pentru revoluţie? Tot Lenin ne-a avertizat că, în lipsa unui nivel de conştiinţă socială capabil de a trece dincolo de lamentaţii, indignare şi critică la organizare, situaţia va trena, criza se va adânci, dar…: „„Ar fi greşit să credem că clasele revoluţionare dispun întotdeauna de suficientă forţă pentru a înfăptui revoluţia, atunci când această revoluţie s-a copt pe deplin în virtutea condiţiilor dezvoltării social-economice. Nu, elementele înaintate nu au de-a face cu o societate omenească atât de raţională şi atât de „maleabilă”. Revoluţia poate fi coaptă, dar forţele creatorilor revoluţionari ai acestei revoluţii se pot dovedi insuficiente pentru înfăptuirea ei; în acest caz, societatea începe să se descompună, şi acest proces de descompunere se prelungeşte uneori timp de decenii întregi”[14].

 

4) Aşadar, marea noastră problemă de astăzi este: suntem condamnaţi să trăim în aceste decenii de descompunere şi fără speranţă? Dacă oamenii de astăzi înţeleg mai mult decât cei de acum 100 de ani, nu înseamnă oare că există, şi din punct de vedere subiectiv, o situaţie diferită de aceea veche?

 

5) Multe lucruri ne indignează: corupţia, chiar dacă este doar un efect, hoţia universitară etc. Şi, înainte de toate trebuie să ne indignăm: dar cum să se indigneze lumea dacă 53% au fost aduşi în starea de exasperare şi de refuz care declară că nu e interesată de politică[15]? Iar dacă indignarea este premisa angajamentului[16], cum se poate constitui hotărârea oamenilor de a se angaja dacă ceea ce cunosc şi despre mecanismul capitalismului – nu mă refer, desigur, la analize sofisticate – şi despre alternative şi despre posibilitatea concretă de organizare nu le dă prea multe motive de optimism[17]. Iluminismul nostru trebuie să se concretizeze neapărat în organizare – programe, structuri – pentru că altfel rămânem o stângă „de blog”.

 

6) „de unde ştim că intențiile noastre, odată recunoscute ca radicale, evită îngustarea conceptuală…”[18]. Sau, mai explicit, de unde ştim că intenţiile noastre nu vor eşua în acelaşi autoritarism cunoscut de dinainte de 89? Sigur că nu ştim ce turnuri vor avea loc în viitor: pe plan intern şi internaţional. Dar ceea ce putem face este să le preîntâmpinăm – deocamdată la nivelul teoriei – pe cele nedorite: să prefigurăm modele de relaţii sociale, de moduri de conducere şi reprezentare, de situaţii. Căci într-adevăr, înainte de toate trebuie să ne punem ipoteze, posibilităţi.

 

Mai mult: modelele pe care le construim nu sunt nişte făgaşe din care nu se iese. Acum trebuie, fireşte, să ne gândim la tot ce ar putea strica intenţiile de a avea o societate umană – de abia acum începând istoria[19] –, să creionăm antidoturi, dar evoluţia lucrurilor (pe care, de asemenea, nu o concepem ca pe ceva „destinal” şi exterior nouă) este ceea ce ne va permite mereu să revedem, să corectăm, să ne bucurăm.

 

7) Ideologii de serviciu ai dominaţiei se miră de protestele anti Roşia Montană şi gaze de şist: „de ce n-au ieşit împotriva corupţiei, pentru susţinerea statului de drept, poftim, împotriva organismelor modificate genetic”? Ei bine, în ceea ce priveşte primele aspecte, deşi oamenii au respins şi resping hoţia neruşinată a celor mari – şi chiar dacă supravieţuirea i-a determinat să accepte cu plăcere bacşişuri sau „atenţii” (deci nu vorbesc aici de coruperea categoriilor birocratice privilegiate cu aceeaşi hoţie neruşinată la liber) – şi sunt sensibili la încălcări grosolane ale separaţiei puterilor, ei sesizează tocmai ceea ce voci radicale au spus nu o dată: că toate aceste fenomene sunt legate de puterea acaparată de cei care îi determină să ducă viaţa nedemnă cu care se confruntă în fiecare zi. Şi că ar fi caraghios pentru ei să protesteze împotriva corupţiei, când ar trebui să protesteze împotriva ansamblului de lucruri rele care îi înconjoară. Iar despre organismele modificate genetic au ştiut mai puţin, deşi sunt cu toţii convinşi că mănâncă „porcăriile pe care ni le impun ăştia”. Dar distrugerea reală şi directă a mediului primar al vieţii – atac direct şi deschis împotriva vieţii lor – le-a lovit conştiinţele şi a ilustrat, încă o dată, că ce e prea mult e prea mult[20].

 

Dominaţiei îi e frică de proteste, şi doreşte să le deturneze şi să le rarefieze până la desfiinţare. Şi într-adevăr, este suficient protestul? Nu este: poate chiar din acest motiv, nu au încredere mulţi oameni în acest mod de manifestare a opoziţiei.

 

Cine răspunde ipocriziei „elitelor conducătoare”?

 

În legătură cu ceea ce discutăm, ipocrizia se manifestă prin susţinerea verbală a „dreptului de a protesta” şi, în acelaşi timp, acţiunile şi direct represive şi de propagandă opuse cu totul acestui drept. Situaţia actuală a „elitelor” este chiar dificilă: căci nesuferitele sloganuri despre democraţie – şi, iată, superioritatea capitalismului faţă de „comunism” şi din punctul de vedere al democraţiei – şi drepturi sunt nişte piedici în calea dreptului sfânt al proprietăţii private.

 

Ne-a trebuit tuturor timp să experimentăm fariseismul: iar acest timp necesar dezmeticirii a fost folosit lucrativ de către protagoniştii interni şi internaţionali ai jafului exercitat asupra popoarelor.

 

De aceea, acum când experimentăm dreptul la opoziţie trebuie să ne dezmeticim repede: mai simplu, să unim – aşa cum spunea Walter Benjamin – „anarhia protestelor şi disciplina revoluţionară”.

 

Dar cine să o facă?

Tinerii, desigur, sunt cei mai inimoşi. Aşa au fost şi alte dăţi[21]. Şi, deşi par a fi separaţi de ideologiile împărtăşite, în fapt ei urmăresc acelaşi obiectiv[22], chiar dacă înţelegem prin acest obiectiv ceva mai mult decât atacul punctual asupra unor chestiuni de viaţă şi de moarte. Căci da: ideologiile sunt distincte, fireşte, sunt caracterizabile cumva definitiv, dar oamenii ce sunt atraşi de ele sunt altceva decât ideologiile. Iar discuţia raţională, pe argumente, este în măsură să-i facă să privească în mod critic ideologiile pe care le-au sau le susţin.

Dar deocamdată, în afară de ei, participare a fost slabă deoarece, dincolo de problemele pe care trebuie să le rezolve oamenii în viaţa de zi cu zi – din ce în ce mai grea, deci pur şi simplu nelăsându-le timp –, ei nu se simt reprezentaţi de proteste: nu că ar fi pentru exploatarea cu cianuri şi pentru exploatarea gazelor de şist, nu, nici vorbă; ci deoarece sunt atât de loviţi în existenţa lor – lipsită de speranţa schimbării condiţiei, adică a manifestării creatoare şi a unei vieţi demne – atât de loviţi în demnitatea lor, încât atunci când se cuibăresc în faţa televizorului pentru mici momente de distracţie şi uitare, ei replică: da, dar atunci când primesc eu salariul minim sau ceva pe lângă, sau mediu, nu a ieşit nimeni să protesteze.

Da, înrăutăţirea vieţii este un mod de dominaţie. Reducerea vieţii spirituale şi învrăjbirea – la fel. Există manipulare, oamenii sunt educaţi în aşa fel încât să stea departe de informaţiile vitale[23]. Dar motivul fundamental pentru care nu există o ridicare populară masivă – căci realmente toţi au ajuns la concluzia că întreaga clasă politică este la fel de mizerabilă şi că nu mai e cazul să fie masă de manevră pentru ea, agitându-se ca şi cum ar adeveri o rocadă între clici – este tocmai lipsa de alternative oferite de către cei care ar putea să le ofere. Oamenii nu vor nici o „avangardă conştientă”, refuză să se înscrie în continuarea şi impunerea continuităţii ascultării de superiori „pentru că aceştia ştiu ce e bine şi ce e rău pentru societate”, dar au nevoie de alternative clare.

De aceea, pe de o parte, nu se vor obosi niciodată să mai gireze, cu prezenţa, timpul lor şi bruma de energie pe care nu ştiu cum s-o conserve, schimbarea unor hoţi cu alţii, oricât de indignaţi sunt de nemernicia lipsită de orice urmă de perdea a unora sau altora. Iar pe de altă parte, dacă ies masiv în stradă „împotriva corupţiei” şi, inerent pentru schimbarea la conducere a unor partide cu altele – dar păstrând pe mai departe, de fapt întărind sistemul şi asupritor şi corupt – atunci ieşirea lor este un semn mai mult al înfrângerii lor.

Vrem să întărim această înfrângere? Dacă nu, atunci trebuie să înţelegem că minimalismul necesar (la care se gândesc mulţi, şi în ideea de a merge treptat, de a atrage, de a nu speria, de a putea ca atare să se realizeze ceva) a ajuns deja imposibil de înfăptuit fără maximalismul perspectivei. Numai un asemenea maximalism permite şi refuzul distrugerilor – ca acelea provocate de exploatarea gazelor de şist – şi numai un asemenea maximalism permite dialogul dintre diferitele straturi/grupuri ale celor care se opun[24].

Dependenţa de privilegiile date de stat şi caracterul birocratic al unor categorii sociale frânează, desigur, conştientizarea situaţiei extreme în care s-a ajuns şi necesitatea protestului, la fel a schimbării[25]. La fel – obişnuinţa de a se mulţumi cu orice, dacă este păstrat cadrul de bază: locuinţa şi minimul necesar. Iar atunci când mai există – şi, în general, există mereu – câte ceva peste acest minim, oamenii se resemnează: aşa cum au fost educaţi, sau rămân cu critica la nivelul şuetelor întâmplătoare[26].

Marx nu a avut timp să cerceteze sociologia proletariatului: el a făcut economie politică. Manifestarea diversă a ceea ce, da, este proletariat indiferent de auto-imagini sau de domenii concrete de activitate, medierile multiple ce schimbă perspectivele de acţiune ale oamenilor concură oare toate acestea la dezminţirea teoriei sale, la frânarea decisivă a activismului transformator? Ei bine, transformarea revoluţionară a capitalismului nu este o lege analogă gravitaţiei: ea este doar o tendinţă posibilă[27]. Tendinţele obiective din societate se manifestă prin intermediul gândirii, voinţei şi acţiunii oamenilor. Iar dacă vor lipsi aceste condiţii subiective, capitalismul nu se va schimba în bine automat „ca urmare a presiunii tehnicii şi ştiinţei, a forţelor de producţie”. Nu, el se va lupta să dăinuie chiar pe seama distrugerii vieţii şi a planetei.

Falsele soluţii de redresare ale guvernanţilor de tot soiul

Sunt neputincioase: or fi ele Marile Proiecte (care au cerut, iată, şi un minister special – ne aflăm şi cu asta în plin Orwell), dar ele constau în: – autostrăzi,

– exploatarea gazelor de şist,

– vânzarea şi exploatarea resurselor minerale etc.,

– asigurarea „condiţiilor prietenoase” pentru investitorii străini.

Or, chiar soluţiile capitaliste care există – investiţii în ansamblul infrastructurii şi structurilor materiale – sunt fie amânate fie date CT: ceea ce înseamnă că statul, adică populaţia, nu va/vor câştiga nimic. În schimb, se pun tot felul de taxe – pe stâlpi… – plătite, în fond, tot de populaţie.

 

Soluţia discursivă permanentă, anticorupţia, are un sens foarte restrâns – şi izolat de corupţia transnaţională sistemică – şi de aceea, este la fel de neputincioasă.

 

Continuitatea endemică a corupţiei într-un stat birocratic ca România – Caragiale este un critic al birocraţiei, poate mai mult decât Eminescu, opus mai categoric relaţiilor de capital (străin) – este susţinută de continuitatea predominanţei „avocaţilor” în structura personalului calificat românesc. O asemenea predominanţă a avut loc şi în perioada interbelică, şi nu doar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi astăzi: absolvenţi cu nemiluita (şi nu neapărat cu o calitate superioară de educaţie) de drept, ştiinţe politice, teologie, studii europene, comunicare şi relaţii publice (de la fabrici de diplome)[28],  neceruţi în mod real de societate. Este un fenomen de promovare a intereselor dominaţiei fără nici un fel de îndoieli şi de întrebări despre consecinţe[29]: căci singura lor soluţie este propria aservire faţă de cei care îi pot cumpăra. De aceea, tradiţia iluministă a umanioarelor nu se mai regăseşte în prestaţia acestor categorii şi nu mai străbate preocupările pentru forma democratică necesară guvernării moderne (pentru statul de drept, de exemplu).

 

Opoziţia neconvenţională

 

Este sistemică, deşi începe să fie doar punctuală. Dar ea nu poate rămânea punctuală – împotriva Roşia Montană, de exemplu – dacă nu se aprofundează: dacă nu este conştientă de necesitatea de a lega lucrurile, adică de a merge mai departe. Dacă rămâne doar punctuală, ea este, întâi, integrată în sistem şi apoi, rarefiată.

 

A merge mai departe înseamnă, desigur, a înţelege că problemele punctuale locale sunt rezultatul mecanismelor generale, sistemice. Dar asta nu este echivalent cu a considera „străinii” drept cauze ale relelor noastre. Dacă oamenii învaţă – deşi ofensiva CT pare să nu-i lase s-o facă – că nu culoarea ochilor boierului este importantă, ci boieria însăşi, ei trebuie să vadă şi fraternitatea internaţională de clasă. Nu ne arătăm solidaritatea cu ceilalţi după ce ne rezolvăm izolat propria noastră supravieţuire (sau dezvoltare: o asemenea concepţie era, inerent, şi în perioada „socialismului real”, „într-o ţară”): supravieţuirea însăşi şi dezvoltarea însăşi depind de poziţionarea conştientă de clasă. Asta înseamnă a avea un internaţionalism de înaltă intensitate.

 

Răspunsul la ofensiva actuală a capitalului: proteste[30], rezistenţă. Dar sunt eficiente? Am văzut, pe plan mondial, că nu: iar de aici, este la fel de posibil „avansul revoluţionar” (Samir Amin) sau înnămolirea pentru decenii.

 

Iar avansul este posibil dacă se trece de la rezistenţa defensivă la ofensivă – sau de la conştiinţa colectivă a provocărilor la care este supusă populaţia la construcţia agenţilor sociali activi ai transformării[31]: programele noastre clare şi, în acelaşi timp, provocarea forţelor politice de a răspunde la argumentele noastre, adică de a fi constrânse de caracterul raţional al discursului, constituie o asemenea trecere.

 

Alternative de principiu (fundamentări teoretice, deci premise ale soluţiilor de principiu)„programe de tranziţie”: e mult de muncă.

 

Strângerea în jurul programelor – ceva concret – permite şi condiţionează „constituirea noilor hegemonii (alianţe de clasă şi compromisuri)”[32], păstrarea diversităţii dar anularea fragmentării, „construcţia de neînlăturat a ‘stadiilor’”, adică a momentelor de democratizare, dar pentru care oamenii nu vor lupta dacă ele sunt rupte de progresul social, şi a afirmării suveranităţii statelor[33], dar numai dacă aceste state sunt subordonate popoarelor, şi nu birocraţiilor conducătoare: şi fireşte nu CT. Samir Amin vorbea de negocierea globalizării de către aceste state şi de către capital. Va fi posibil? Sau va fi posibilă „reconstruirea unui front al popoarelor din Sud”, în afara formei actuale a tratatelor economice regionale (America Latină, Asia) care nu anulează problemele sociale ale populaţiilor/nu ies din logica de tip capitalist? Nici nu o pot face: decât dacă actorii sunt state care au început o politică deschisă de restrângere a capitalismului într-un calendar opus amânării sine die. Este vorba, în fond, de o politică de preluare a puterii.

                                                                      

Soluţii de principiu (ca program maximalist)

 

À propos de problema băncilor:

 

Statele nu au capital, îndatorându-se la nesfârşit[34], deoarece l-au dat băncilor: 1) statele nu mai controlează banca centrală deoarece, între altele, nu mai pot să se “împrumute” de la aceasta, ci se împrumută (deci fără ghilimele) – cu dobânzi mai mari, fireşte – de la bănci private care au banii de la banca centrală cu dobânzi mult mai mici; 2) statele s-au împrumutat pentru a) a asigura ca banca centrală sa aibă bani pentru bănci şi, în general, pentru afacerile capitalului, şi b) pentru ca banca centrală să recapitalizeze băncile private care au devenit falimentare.

 

Pe de o parte, capitalismul nu acceptă ca băncile să devină falimentare – şi în nici un caz la nivelul relevat de stilul neo-liberal de economie – deoarece: i) fără bani, firmele nu mai pot derula afaceri, ii) valoarea bursieră a acţiunilor acestor firme ar scădea drastic – deci nu s-ar mai crea capital din nimic şi, astfel, nici speculaţii financiare (care fac aproape grosul averilor private şi al fondurilor financiare care plătesc birocraţiile interne şi de aiurea), şi iii) deoarece numai astfel îşi păstrează capitalul bancar supremaţia pe care a achiziţionat-o  cel puţin de vreo 30 de ani faţă de capitalul direct productiv. Şi ce înseamnă această supremaţie? O întărire a capitalismului ca atare, deoarece realizează deturnarea raportului dintre valoarea de întrebuinţare a lucrurilor şi, pe de altă parte, valoarea lor de piaţă/financiară – pentru capital – în favoarea acesteia din urmă.

 

Pe de altă parte, lipsa lichidităţilor financiare – de care suferă şi băncile şi statele aservite băncilor – este artificială tocmai deoarece cuantumul acestor lichidităţi este artificial. Dovezi: de exemplu, faptul că există capital financiar excedentar în China, „atelierul lumii” care vinde valori de întrebuinţare, în timp ce în SUA sau UK – ce şi-au delocalizat producţia de valori de întrebuinţare – există lipsă de capital; sau faptul că scăderea drastică a valorii de piaţă a imobiliarelor în primii ani de criză (2008 etc.) nu a dus la distrugerea valorii de întrebuinţare a caselor. Ci doar la schimbarea proprietarilor lor (preluarea lor de către bănci etc.).

 

Supremaţia capitalului bancar faţă de cel direct productiv a avut şi are drept rezultat numai subordonarea mai mare a indivizilor, capitalului direct productiv şi colectivităţilor/statelor faţă de bănci. Toate aceste entităţi sunt „legate de bănci” – plătind la nesfârşit împrumuturi şi dobânzi – exact aşa cum erau ţăranii medievali „legaţi de glie”: aşa cum aceşti ţărani nu-şi stăpâneau vieţile deoarece trebuiau să presteze munca pentru proprietarul moşiilor (chiar dacă nu erau proprietatea moşierilor), aşa şi indivizii şi statele, fără să fie proprietatea băncilor, trebuie să muncească pentru a le plăti.

 

Totul se scumpeşte: şi pentru profitul capitalului direct productiv şi al subsidiarului, cel de schimb, şi pentru profitul capitalului bancar. Dacă oamenii ar putea trăi fără să se îndatoreze la bănci de unde ar mai creşte profitul acestora? Iar dacă salariile ar fi decente astfel încât oamenii să poată să trăiască decent, cum s-ar mai „stimula” capitalul productiv? Şi cum s-ar simţi capitalul în general dacă oamenii ar fi independenţi faţă de el?

 

Mai mult. Băncile private ajung să cumpere[35] – deci să devină proprietare „cu acte” – părţi din bănci naţionale şi, astfel, ajung să devină stăpâne nu doar peste nişte bani (cumpăraţi cu semne artificiale) ci peste o parte din avuţia naţională a unei ţări. Ţările devin deci moşii private. Dacă „toate evoluează, şi capitalismul se schimbă, de ce să fim prăpăstioşi”, iată: direcţia de schimbare este capitalismul feudal.

 

  • Care e soluţia?  Naţionalizarea întregii activităţi financiar-bancare. Re-subordonarea băncii centrale statelor şi schimbarea paradigmei: re-subordonarea valorii de piaţă faţă de valoarea de întrebuinţare.

 

Iar judecarea valorii de întrebuinţare trebuie să fie făcută, înainte de toate, în funcţie de A) condiţia ecologică a supravieţuirii vieţii pe planetă[36] şi B) nivelul înalt al tehnologiei. Adică nici un fel de considerent de „locuri de muncă” nu justifică încetinirea cercetării ştiinţifice şi tehnologice şi a aplicării rezultatelor. Sau altfel spus, cererile „sindicatelor” – de fapt, cum ştim, a birocraţiei sindicale – de a păstra locuri de muncă oricum, deci inclusiv cu reduceri de salarii şi cu acceptarea negociată a şomajului (un număr mai mic/o „cotă”, amânarea licenţierii), sunt absolut ipocrite: de fapt, ele relevă că forma de presiune sindicală este una în sistem, adică nu pune defel în cauză raporturile de exploatare. Din acest motiv, sindicatele au preluat logica deţinătorilor de putere şi, dincolo de vorbe, au abandonat categoriile pe care spun că le reprezintă. De altfel, cine sunt acestea? Nu sunt ele diferite feluri de proletari?

 

À propos de proprietate şi de legi:

Să nu pornim de la „principii” şi, oricum, să nu ne paralizeze disputele în jurul principiilor : vezi ideea susţinută mult de către unii pe CA, limitarea averii personale la o viaţă de salarii medii, etc. Ci de la situaţiile urgente şi de la nevoile urgente:

  • Anularea legilor care permit vinderea bunurilor statului pe nimic,
  • Anularea legilor care permit înstrăinarea bunurilor statului chiar fără nici o plată (cadouri date BOR etc.): de exemplu, cedarea de terenuri pentru veşnicie sau „doar” pentru 49 de ani, şi de către guvern şi de către consiliile locale,
  • Modificarea legilor care nu conţin sancţiuni, sau mult prea blânde în raport cu fapta celor care, demnitari fiind – deci nu oameni aflaţi la limita supravieţuirii – înşeală şi aduc prejudicii societăţii,
  • Anularea prescrierii faptelor de corupţie[37],
  • Oprirea prin lege a arbitrarului conducătorilor în a decide asupra fondurilor publice[38],
  • Oprirea prin lege a faptului că nu se respectă nici măcar legile existente, iar pe acest fundal de impunitate înfloresc neruşinarea publică, minciuna, hoţia şi cele mai monstruoase fapte publice,
  • Anularea caracterului confidenţial al informaţiilor economice de interes public[39], dar şi a proprietăţii private asupra cunoaşterii[40],

 

Ca şi

  • naţionalizarea tuturor resurselor naturale şi gestionarea lor transparentă de către stat; se acceptă concesiuni (pe perioade de timp determinate şi reduse/nu mai mult de 20 de ani[41]); reînnoirea lor este posibilă, cu respectarea transparentă a prevederilor legale), dar numai dacă exploatarea respectivelor resurse nu se poate face de către întreprinderi ale statului şi numai în schimbul unor redevenţe echitabile (adică cel puţin 50% din profit)[42],
  • reducerea salariilor – şi desfiinţarea salariilor şi pensiilor speciale ale – tuturor cadrelor birocratice de conducere. (În fond, revenirea la legea iniţiată de guvernul Boc şi cauză a căderii acestuia: revenirea la principiul contributivităţii[43]). Să nu echivalăm aviatorii cu ofiţerii care au stat 20 de ani într-un birou. Aviatorii şi marinarii, de exemplu, au cel mai mare drept la sporuri, inclusiv la pensii speciale. Dar nu coloneii şi generalii care au stat în birou, şi nici judecătorii şi procurorii al căror argument pentru sporurile şi pensiile speciale a fost acela al antidotului împotriva corupţiei. Cum am văzut, nici un statut special nu a oprit categoriile birocratice de mai sus să se integreze cu succes în sistemul corupţiei. Dacă un medic poate avea o pensie de 20 de milioane după 40 de ani de muncă, de ce trebuie ca un cadru dintre cele de mai sus să aibă de câteva ori mai mult? Şi de ce trebuie ca o instituţie de stat să dea salarii de mii de euro pe lună[44]?

 

À propos de dezvoltare:

 

  • Investiţiile statului în re-industrializarea[45] României: nu în primul rând pentru export, ci pentru satisfacerea nevoilor interne. Căci nu vom putea niciodată să plătim  ceea ce cumpărăm din afară dacă nu avem ce da. Nu pledăm deci pentru autarhie. Dar comerţul exterior trebuie şi el să se supună nevoilor interne: reale – şi, datorită faptului că trăim într-o societate reală, care nu mai are nevoie de nici o iluzionare, deci nu mai are nevoie să înlocuiască fundamentalismul pieţei cu acela al planului – şi raţionale, adică cele ale societăţii în noul context al naturii şi resurselor sale în criză. De ce să producem ambalaje sofisticate şi bunuri necerute – şi nu datorită faptului că lumea nu are bani – nocive şi subvenţionate de stat? Ce ar însemna trendul pe care ne-a pus întreaga clasă politică de 24 de ani încoace? Să vindem tot – resurse minerale, păduri, pământ – şi să importăm tot, inclusiv alimente.

 

Aceasta ar însemna şi re-localizarea industriilor (deci inclusiv a agriculturii performante) – în asta, un timp cel puţin capitalul local e interesat –  şi  subordonarea economiei faţă de obiectivul non-profit (ceea ce, desigur, nu înseamnă defel anularea instrumentelor de eficientizare a muncii şi nici a celor ale pieţii[46]). Iar filosofia economică a unui stat care ar permite şi ar susţine aceste procese la scara întregii ţări ar avea drept cheie de boltă şi „independenţa economică” şi restructurarea „capitalului local” în sensul de a-şi asuma răspunsul la nevoile raţionale.

 

Ar mai fi acesta din urmă Capital? Hm. Logica lucrurilor împinge fie la opoziţia furibundă a marelui capital care îşi vede puterea lovită de economia bazată pe piaţă „curată” (adică de cererea reală, necompensată de ajutoare de stat), şi nu pe relaţiile capitaliste, (şi care, à propos de experienţe occidentale, nu acceptă monedele locale şi localismul decât ca mod de a atrage turişti, de a creşte consumul, deci profitul care, indiferent cât de local, este întreţesut cu cel naţional şi mondial, şi economic şi politic), fie la o trecere treptată a capitalurilor locale spre asigurarea câştigurilor prin îndeplinirea nevoilor locale[47]. Ale tuturor? Este o problemă aceasta. Dar, dincolo de acest aspect, ultima alternativă este puţin probabilă. Şi atunci? Ceea ce vedem şi în ţara noastră, comportamentul iraţional şi imoral al clasei conducătoare, nu îndreptăţeşte la nici un „optimism”[48] în înfăptuirea „încetul cu încetul” a trecerii la un capital(ism) mai uman.

 

Şi o a doua întrebare: nu ar duce această politică de îndeplinire prioritară a nevoilor interne cu industria şi agricultura la protecţionism şi la tensiunile care urmează? Nu, deoarece, dacă toţi urmează această politică, se realizează peste tot tocmai economia ecologică şi economicoasă ce eliberează timpul tuturor pentru creaţie. Tensiunile au loc numai în logica sistemului actual.

 

Aşa că, deşi măsurile discutate au în vedere ţara noastră, şi urgenţa situaţiei actuale şi transformarea capitalismului sunt procese globale. „Soluţiile noastre” vin din situaţia din ţara noastră, aşa cum au loc peste tot[49], dar asta înseamnă că ele nu mai pot viza schimbări „într-o ţară”, realmente protecţioniste şi nezdruncinând logica mondială a capitalului.

 

Ca urmare, şi dincolo, din nou, de discuţiile despre revoluţie – eu nu văd nici o ameliorare semnificativă a societăţii noastre, inclusiv mondiale, în afara unei revoluţionări a organizării sociale – e cazul să reţinem cel puţin unele măsuri economice şi sociale nu doar necesare, ci şi posibile. Dacă există, cum se spune, voinţă politică. Şi dacă nu există? Adică voinţa politică însăşi este rezultatul unui raport de forţe. Iar dacă cel actual nu permite această voinţă, el trebuie schimbat.

 

Nu e locul aici de a discuta despre problema principală a locurilor de muncă. Un mic subiect de reflecţie:  cât spaţiu ar exista pentru constituirea identităţii (= a creativităţii), dacă oamenii ar putea: să-şi exercite realmente toţi dreptul de liberă mişcare (să aibă, deci, bani ca să fie turişti) şi, în acelaşi timp, să dezvolte posibilităţi locale de hrană şi tratament economicos al energiei[50]; în orăşelele britanice din experimentul citat, la iniţiativele de self-sufficiency pentru hrana locuitorilor, realizate inclusiv cu monedă locală[51], au contribuit şi deţinătorii locali de capital. O manifestare a contradicţiei dintre capitalul trans şi cel local? Da. Dar această contradicţie poate ea să fie folosită  pentru a realiza modalităţi alternative la consumismul, deci risipa, capitalismului trans de astăzi? Doar pentru un timp: dacă ne gândim că, în primul rând, deţinătorii locali de capital sunt legaţi de capitalul naţional şi trans şi că, în al doilea rând, ei tind mereu, în căutarea profitului, să-şi depăşească limitele locale. Totuşi, modelul comunităţilor locale ce tind la auto-suficienţă alimentară[52] este interesant: dacă îl vedem ca un model, o alternativă pentru trecerea la o economie alternativă, cea bazată nu pe profit ca măsură a progresului economic, ci pe îndeplinirea nevoilor raţionale – ecologic şi economic sustenabile –.

 

De aceea, deşi în analiză separăm, desigur, aspectele structurale de cele secundare, în practica noastră politică trebuie să fim la fel de vigilenţi faţă de ultimele.

 

În sfârşit aici, aceste măsuri privind sistemul financiar-bancar şi sistemul de producţie sunt de „socializare a monopolurilor”, adică de construire a unui „bloc social alternativ anti-monopoluri” şi „bloc social alternativ anti-comprador[53].

 

…Şi soluţiile noastre „punctuale”

 

Concomitent cu activitatea de modelare teoretică, să avansăm un „plan de tranziţie”, adică un set de cereri urgente pornind din nevoile urgente ale momentului: cereri/soluţii politice, în primul rând, constituind primele elemente ale unui „program de tranziţie”[54]:

  • Schimbarea legii partidelor politice (vezi discuţia începută de http://www.criticatac.ro/24412/dincolo-de-rezisten-mesaj-de-la-pungeti/#comment-70347),
  • Schimbarea legii finanţării partidelor politice,
  • Impunerea transparenţei în întreaga activitate a statului (deci controlul public asupra tuturor instituţiilor statului),
  • Desecretizarea totală – în afara amănuntelor tehnice – a documentelor  care privesc activitatea statului,
  • Controlul public asupra instituţiilor private care au legătură cu statul,
  • Oprirea ca în Constituţie să fie prevăzute articole ce permit încălcarea principiilor democratice[55],
  • Deci, de exemplu, impunerea egalităţii tuturor cetăţenilor, deci şi a demnitarilor, în faţa legii.

 

Ceva mai specific:

 

  • Anularea legii foştilor şefi de stat, oricum nu susţinerea cu rentă a „casei regale”.
  • Separarea statului de Biserică (s-a tot discutat pe CA: oricum, nu se aduce nici un fel de atingere nici credinţei, nici instituţiei bisericeşti[56]).
  • Continuarea menţionării în Constituţie a proprietăţii statului asupra subsolului. Deoarece altfel unii vor accepta chiar exploatarea gazelor de şist sau alte exploatări neconvenţionale. Or, asemenea exploatări nu au urmări exclusiv în perimetrul proprietăţii vândute iar, pe de altă parte, controlul asupra firmelor se poate face eficient numai de către instanţele statului, singurele ce pot transmite interesul general[57].
  • Anularea legilor care obligă populaţia la finanţarea unor afaceri private[58].
  • Interzicerea exploatărilor neconvenţionale prin Lege. De aceea, bucuria că o instanţă sau alta a dat dreptate ţăranilor care nu vor fracturare hidraulică, deoarece gazele de şist nu figurează în Lege, nu este prea durabilă[59]: dar când ele vor fi puse în noua Lege, ce se va întâmpla?
  • Controlul public asupra administraţiilor locale.
  • Impozitul progresiv. Mişcarea anti-taxe – ce confundă taxele impuse populaţiei cu cele cerute capitalului – are loc în numele proprietăţii private individuale şi al luptei împotriva hoţiei şi birocraţiei[60]. Dar soluţia – reducere drastică a impozitelor pe capital – nu rezolvă nici una dintre problemele sociale.

 

Da, trebuie să protestăm, dar protestele fără soluţiile noastre specifice nu mai valorează nimic: adică nu mai trebuie „să cerem” – oricum nu se îndeplineşte – ci să oferim alternativa noastră: iar dacă oamenii nu o doresc, de vină nu e că n-am ştiut să explicăm, ci faptul că nu există o masă critică interesată de această alternativă.

 

Măsurile de mai sus sunt realmente anti-corupţie. Adică noi ne asumăm acest obiectiv în mod mai serios – mai consecvent – decât dreapta discursurilor, dar îi dăm de la început sensul nostru. În acest sens, sau de aceea, programul nostru este şi minimalist şi maximalist: sau este vorba de propriul nostru minimalism ca „program de tranziţie”. Maximalismul indică: îndeplinirea nevoilor democratice reale ale majorităţii nu poate avea loc în capitalism, şi nu se poate înfăptui dintr-o dată. Ca urmare, paşii – ce folosesc tocmai procesele dezvoltate în capitalism (şi care îi conferă acestuia rolul istoric superior faţă de trecutul feudal, arătase Marx) – adecvează principiile maximaliste la realitate.

 

Cât timp nu avem un program de tranziţie, rămâne în continuare PSD – dar care, nici măcar declarativ, nu mai este astăzi un cât de firav apărător al celor mulţi – sau dreapta declarată: ambele, în indiferent ce coaliţii – ce nu sunt, nici una, „contra naturii”, din moment ce toate componentele sunt reprezentante ale dominaţiei – şi cu diferite grupuri şi voci de presiune radicale. Astăzi, populaţia manifestă doar scârba faţă de discursurile duplicitare şi hoţia unora sau altora. Dar această scârbă este foarte bine integrată în sistem de către „elite”. Ceea ce depăşeşte această situaţie este programul nostru de tranziţie.

 

Nu vrem nimic parţial în acest „program de tranziţie”, ci doar începem. Deja de mult am depăşit „jos unii, pentru a venii ceilalţi”, personalizarea răului prin unul sau altul.

 

Anul acesta, de alegeri, nu trebuie să ne confruntăm cu aceleaşi discuţii sterile despre „răul mai mic”. Şi nu putem preîntâmpina aceste rele, mici sau mari, decât prin poziţia noastră proactivă.

 

● publicitatea punctului nostru de vedere şi

● provocarea partidelor – acum se va vedea, în treacăt, şi cât de „la stânga PSD”, „revoluţionare” şi „comuniste” sunt diferitele organizaţii fantomă, create, cel puţin unele dintre ele, cu sprijin securist vigilent – de a răspunde raţional, cu argumente, la acest punct de vedere. Adică de a-şi expune punctul lor de vedere, cu argumente falsifiabile, la problema fundamentală a existenţei şi perspectivei poporului nostru.

 

 



[1] http://info.publicintelligence.net/GlobalTrends2030-TalkingPoints.pdf;

http://publicintelligence.net/global-trends-2030/. (Eu am văzut Raportul şi chiar această cifră. Între timp, Raportul a fost scos dintre documentele date publicităţii).

[3] International Federation of Red Cross and Red Crescent Societies, Geneva, 2013, Think differently, Humanitarian impacts of the economic crisis in Europe, 10/2013, http://www.croix-rouge.be/PUB_131010_ifrc_rapport_crise_economique_en.pdf

(Five years on: From bad to worse).

[4] Kevin Anderson (Tyndall Centre for Climate Change Research), Climate Change: Going Beyond Dangerous – Brutal Numbers and Tenuous Hope, September 2012, http://www.whatnext.org/resources/Publications/Volume-III/Single-articles/wnv3_andersson_144.pdf;  Climate Change Faster Than Predicted, November 9, 2012, http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=climate-change-faster-than-predicted; Turn down the heat : climate extreme, regional impacts, and the case for resilience, A Report for the World Bank by the Potsdam Institute for Climate Impact Research and Climate Analytics, June 2013, http://www.worldbank.org/content/dam/Worldbank/document/Full_Report_Vol_2_Turn_Down_The_Heat_%20Climate_Extremes_Regional_Impacts_Case_for_Resilience_Print%20version_FINAL.pdf.

[5] http://www.worldbank.org/en/about: BM WB Group has 2 ambitious goals: end extreme poverty within a generation and boost shared prosperity.

[10] Sub forma fondurilor de investiţii – putând fi, la origine, şi fonduri de pensii – care sunt, în fond, speculative, dar care prin origine sau caracterul lor popular (ca şi, desigur, prin acţionariatul popular, adică prin posibilitatea oricui de a specula la bursă) par a dezminţi concentrarea şi centralizarea capitalului. dar dezminţirea este doar aparentă. De exemplu, chiar fondul norvegian Government Pension Fund Global, cel mai mare din lume, deţine doar 1% din totalul acţiunilor mondiale, cf. Norwegians become crown millionaires as sovereign wealth fund hits benchmark, 10 January 2014, http://www.abc.net.au/news/2014-01-09/all-norwegians-become-millionaire-shareholders-in-world27s-big/5191480.

[11] Where is the Wealth of Nations? Measuring Capital for the 21st Century, 2006, The World Bank, http://siteresources.worldbank.org/INTEEI/214578-1110886258964/20748034/All.pdf.

[12] Vezi şi Domenico Losurdo, La lotta di classe. Una storia politica e filosofica, Roma, Bari, Laterza, 2013.

[13] Vezi Raúl Zibechi, Latin America Rejects the Extractive Model in the Streets, 27 October 2013, http://www.cipamericas.org/archives/10983.

[14] V.I. Lenin, „Ultimul cuvânt al tacticii „iskriste” sau farsa alegerilor ca un nou motiv al insurecţiei” (1905), în Opere, vol. 9, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1955, p. 361.

[15] Antonescu scade sub Basescu la incredere. PNL, sub PDL la europarlamentare – sondaj CSOP, 28 decembrie 2013, http://www.ziare.com/alegeri/sondaj/antonescu-scade-sub-basescu-la-incredere-pnl-sub-pdl-la-europarlamentare-sondaj-csop-1274946.

[16] După Stéphane Hessel, Indignez-vous!, Montpellier, Indigène éditions, 2010, a urmat Engagez-vous!, entretiens avec Gilles Vanderpooten, Éditions de l’Aube, 2011.

[17] Şi dacă, în mod concret la noi, 42% dintre romani nu au utilizat niciodată internetul, http://www.yoda.ro/online/ce-42-dintre-romani-nu-au-utilizat-niciodata-internetul-doar-5-acceseaza-servicii-publice-online.html.

[18] Oana Uiorean, Noi toţi suntem Roşia, Moşna şi Pungeşti?, http://www.criticatac.ro/24451/noi-toi-suntem-roia-mona-pungeti/.

[19] Karl Marx, „Contribuţii la critica economiei politice. Prefaţă” (1859), în Marx, Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura Politică, 1962, p. 9: comunismul nu este sfârşitul istoriei, ci „sfârşitul preistoriei”.

[20] O snoavă scrisă de un autor al cărui nume nu mi-l amintesc, din păcate, Urâtul Bu, sună astfel: Bu, guvernatorul oraşului, era foarte urât. Într-o zi, plimbându-se el incognito prin piaţă, auzi două femei: vai, urât mai e, orice oglindă îi spune asta. Atunci, urâtul Bu dădu ordin să se spargă toate oglinzile din oraş. După asta, la o altă plimbare, auzi: A spart el oglinzile, dar apa lacului nostru îi spune la fel. Atunci urâtul Bu dîdu ordin ca nişte funcţionari să lovească mereu cu nişte bâte lungi apa lacului, în aşa fel încât acesta să nu poată oglindi nici un chip. Iar mai târziu, urâtul Bu auzi: bine, dar ochii tuturor îi văd hidoşenia. Atunci urâtul Bu dădu ordin să li se scoată ochii oamenilor. Dar la asta, oamenii n-au mai stat: s-au răsculat şi l-au alungat din oraş pe urâtul Bu.

[21] Vezi în istoria recentă,  Herbert Marcuse, The Problem of Violence and the Radical Opposition (1967), http://www.marxists.org/reference/archive/marcuse/works/1967/violence.htm. Dar şi sarcinile mult prea grele pentru umerii tinerilor:  Hans Bertram, From the Skeptical to the Overburdened Generation, 2012, http://www.congrex.no/filestore/Klientweb_bilder/ESFR2012/BertramSkeptical-OverburdenedGeneration.pdf

[22]  Gelu Sabău,  De ce au participat naţionaliştii şi anti-capitaliştii la protestele anti-RMGC, 14 decembrie 2013, http://www.apcrc.ro/de-ce-au-participat-nationalistii-si-anti-capitalistii-la-protestele-anti-rmgc/.

[23] Si totuşi: Survey: U.S., European, and Turkish Publics Oppose Intervention in Syrian Conflict, Favor Democracy over Stability in MENA Region, September 5, 2013, http://trends.gmfus.org/survey-u-s-european-and-turkish-publics-oppose-intervention-in-syrian-conflict-favor-democracy-over-stability-in-mena-region/.

[24] Vezi excelentul avertisment al lui Claude Karnoouh, Roşia Montană sau opţiunea morală ca anti-politicăhttp://revistacultura.ro/blog/2013/10/rosia-montana-sau-optiunea-morala-ca-anti-politica-un-eseu-de-claude-karnoouh/.

[25] „Dacă e să se-aleagă praful, ce să-i faci” zic ipocriţii care acceptă întreaga distrugere a României ca preţ pentru salariile şi pensiile chiar nesimţite, adică necorespunzătoare nici contribuţiei reale la construcţia societală şi nici contribuţiei băneşti pentru pensie.

[26] Dacă 2 treimi dintre greci se descurcă, unii chiar cu mare dificultate, şi doar o treime nu poate (http://greece.greekreporter.com/2012/11/02/most-greeks-find-it-hard-to-make-ends-meet/), nu este evidentă baza medierilor în urma cărora o oarecare majoritate votează alternanţa între partide/coaliţii pe care le-au experimentat deja ca nocive? Dar iată, chiar dacă 4 din 5 americani se confruntă cu nesiguranţa vieţii (Andre Damon,  Four in five Americans economically insecure, 29 July 2013, http://www.wsws.org/en/articles/2013/07/29/pove-j29.html), nu are loc acelaşi proces?

[27] Astăzi, mai mult decât în anii 70 ai secolului trecut – când au apărut teoriile ştiinţifice ecologiste – se pot deja aplica principiile ecologiste (o economie ecologică, inclusiv anti-risipă, prin generalizarea proceselor economice circulare active): dar nu în economia bazată pe profitul privat.

[28] Vezi doar câteva exemple în http://www.ziare.com/liviu-dragnea/ministrul-dezvoltarii-regionale/dragnea-a-numit-o-cantareata-de-muzica-populara-in-fruntea-serviciului-anticoruptie-din-minister-1266080. Dar acest proces e de 24 de ani şi în parlament şi în guvern şi administraţii locale şi în instituţii ca Avocatul Poporului, etc.

[29] Vezi acelaşi fenomen în America secolului al XIX-lea, în care avocaţii au constituit „trupele de şoc ale capitalismului”, Charles Sellers,  The Market Revolution: Jacksonian America, 1815-1846 (1991), New York, Oxford University Press, 1994.

[30] Vezi şi tot felul de petiţii, pe plan intern şi internaţional. În esenţă, acest mod de opoziţie este unul petit bourgeois, cu totul integrat în sistem şi, în fond, ineficient.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Vezi faptul că mecanismele de a rezolva datoria suverană – în fond, totdeauna nu doar prin măsuri de austeritate, ci şi prin continuarea împrumuturilor, adică prin înscrierea ţării în fluxul de vărsare a capitalului în ţări dezvoltate, mai corect, în bănci din aceste ţări – au avut în vedere tradiţional ţări în curs de dezvoltare/dependente/periferice: or concurenţa internaţională ce a dus în mod direct la criza actuală a dus la pericolul datoriilor suverane pentru ţările dezvoltate. Din păcate, mecanismele de mai sus sunt tratate în economia ortodoxă în maniera ruptă de economia reală, cf. şi descrierii a UN General Assembly Special Event on    Sovereign Debt and Debt Resolution Mechanisms din 25 octombrie 2012, Bhumika Muchhala, „UN General Assembly Special Event on    Sovereign Debt and Debt Resolution Mechanisms (Part I)”, Southnews, No. 21, 7 February 2013.

[35] Un exemplu recent: National Bank of Greece vinde divizia de imobiliare într-o tranzacţie de peste un miliard de euro, 17 noiembrie 2013, http://www.economica.net/national-bank-of-greece-vinde-divizia-de-imobiliare-intr-o-tranzactie-de-peste-un-miliard-de-euro_66906.html.

[36] Iar în acest sens nu trebuie să uităm un mare fondator al bioeconomiei/economiei ecologice, Nicholas Georgescu-Roegen.

[37] Modelul din Legea învăţământului superior – înainte de tot felul de ajustări făcute de către USL – de a penaliza corupţia universitară indiferent când a avut loc, arată că este posibilă această anulare a prescrierii corupţiei.

[39] Dincolo de exemple locale, vezi şi faptul că Fed a încetat să publice date despre masa monedei în circulaţie şi despre depozitele pe termen lung, acorduri de răscumpărare şi datele despre depozitele în dolari în bănci din afara Statelor Unite, cf. Raúl Zibechi, Towards a “de-Americanized world”: the strategic view, http://alainet.org/active/68562&lang=es.

[40] Excelentul articol al lui Ovidiu Gherasim-Proca, Noi nu uităm, http://www.criticatac.ro/24546/noi-nu-uitm/.

[41] Acum este, cum se ştie, de 49 de ani.

[42] Fiţi convinşi că firmele specializate vor accepta, căci altfel nu vor avea, pur şi simplu, nimic. Doar că nu vor mai avea profiturile imense de acum (mulţumită unei clase politice corupte, trădătoare şi dependente de capitalul internaţional).

[43] Deoarece ofiţerii superiori au avut oricum salarii mai mari decât un medic sau un profesor sau un actor, pensiile lor vor fi, de drept, mai mari decât ale civililor enumeraţi. Iar anularea pensiilor speciale – ce neagă principiul general al contributivităţii, care se aplică celorlalte categorii – nu reprezintă anularea vreunui drept: deoarece nu cuantumul pensiei este dreptul, ci pensia ca atare.

[44] Directori de bănci de stat. Sau dive la postul public de televiziune.

[45] Importanţa industrializării este evidenţiată şi de istoria marilor ţări în curs de dezvoltare/chiar noi ţări dezvoltate: dacă nu s-ar fi industrializat, în condiţiile internaţionale excepţionale de 2-3 decenii de dinainte de 2008, nu ar fi putut să îşi revină, chiar mai mult decât ţările dezvoltate, în ultimii ani. Vezi Yilmaz Akyüz, “Where Next for Developing Countries? Future Prospects and Risks for South’s Economies”, South Views, 99, 23 December 2013.

[46] Dar, cum s-a spus nu o dată, economia de piaţă nu este neapărat şi capitalistă. Vezi şi Samir Amin, Économie du marché ou capitalisme des oligopoles?, http://www.forumdesalternatives.org/FR/readarticle.php?article_id=5306.

[47] Vezi teoria localistă oficială din Thailanda. Totuşi, pe de o parte, localismul este socotit drept auxiliar capitalismului, nu alternativă, iar pe de altă parte, capitalismul intră în coliziune cu el şi determină înfăptuirea sa în mod limitat.  Vezi şi  Kevin Hewison,  Localism in Thailand: a study of globalisation and its discontents, 1999, http://www2.warwick.ac.uk/fac/soc/csgr/research/workingpapers/1999/wp3999.pdf.

[48] Termenul e împrumutat de la Eric Kaufmann, “Review: Kenichi Ohmae, The End of the Nation-State”, Nations and Nationalism 2 (2), 1996, pp. 342-344, care sublinia (şi punea sub semnul întrebării) optimismul lui Ohmae privind posibilitatea oamenilor de a-şi satisface nevoile doar în calitate de consumatori ai unor bunuri „de piaţă”.

[49] Cele din America Latină sunt astăzi cele mai importante.

[51] Vezi şi Town that gave itself a licence to print money: Lewes in East Sussex hopes to safeguard its traditions by issuing a local currency, 17 August 2008, http://www.theguardian.com/business/2008/aug/17/currencies.britishidentity. Dar moneda locală este un duşman al marilor bănci.

[53] Samir Amin, Curaj, mai mult curaj!, 2011, http://www.criticatac.ro/11973/curaj-mai-mult-curaj/.

[54] Oricât de cinică este, în fond, semnificaţia dominantă a statului de drept – căci e clar pentru „elitele conducătoare” că ei sunt cei care fac chiar legea aceea cu „nimeni nu e mai presus de lege”, noi trebuie să-i dăm semnificaţia noastră, nominală sau la propriu, ca să spun aşa: noi trebuie să realizăm transparenţa şi democraţia. Adică asta înseamnă să-i batem cu armele lor. Dar tocmai pentru că democraţia este terenul care vulnerabilizează „elitele” deoarece le confruntă cu privirea publică directă şi permite ca arma lor să fie îndreptată împotriva lor înşişi, ele caută să anuleze această armă „învechită”. „Ce atâta democraţie”? Ei bine, noi suntem cei care avem nevoie de democraţie, s-o apărăm, s-o reconstruim.

[55] Da, în perioada următoare preocuparea noastră trebuie să se concentreze pe Constituţie: modificările preconizate de actuala clasă politică trebuie urmărite şi contracarate în modul cel mai hotărât. Clasa politică se blindează cu legi şi Constituţie şi crede că e imbatabilă. Dar legea nu este decât consfinţirea raporturilor de forţe şi poate fi schimbată. Clasa politică se ascunde în spatele „apărării legii” – pe care, cum am văzut, tot ea o calcă – dar răsturnarea legii sale nu este mai puţin în ordinea legii decât a fost preluarea puterii de către ea în decembrie 1989.

[56] Cred că toţi cei care folosesc diversiunea de a discuta despre credinţă şi Dumnezeu în loc să se confrunte cu/pentru a nu se confrunta cu problemele instituţiei Bisericii ar trebui să fie oneşti.

Pentru destindere, vezi http://www.ziare.com/social/biserica/ips-teodosie-s-a-intalnit-cu-directorul-chevron-nici-nu-am-inteles-ce-a-vrut-sa-mi-ceara-1273847 şi comentariul Tragicomedian, Rank user: x5, 20.12.2013, 09:40: A fost o intalnire tehnica

Chevron va baga in bugetul pe anul viitor cateva capitole adaptate situatiei din RO:
– slujbe in aer liber acolo unde se vor face explorari,
– sfiintiri de puturi de extractie,
– afurisenii contra celor care sunt… contra,
– exorcizari ale satenilor posedati (care se opun),
– binecuvantari patriarhale si… donatie la Catedrala Manuirii.

Mai serios, cum cred unii că Biserica s-ar opune exploatării sălbatice a resurselor şi poporului, când numai de aici îi vin banii statului?

[57] De aceea, Mihai Giurgea (http://capitalismpepaine.ro/2013/09/02/rosia-montana-o-afacere-comunista/) nu are dreptate: bogăţiile subsolului nu sunt ale oamenilor care deţin pământurile, iar „redevenţele de miliarde” care ar umfla buzunarele sătenilor – lăsând la o parte asimetria dintre puterea de negociere a proprietarilor şi a firmelor – sunt însoţite de consecinţe dramatice de mediu pentru mari comunităţi şi pentru urmaşii cărora trebuie să le transmitem un mediu locuibil.

[58] „nu se pot da/vota/propune legi care obligă populația la finanțarea unor afaceri private. Chestia cu pensiile private obligatorii e pe același plan cu Roșia Montană și frackingu’”, http://www.criticatac.ro/23416/manifestul-mana-de-lucru-roia-montan-mai-mult-decit-roia-montan/#comment-64936.