Până în 1989, conviețuirea îndelungată, când tolerantă și înțelegătoare, când agresivă și constrângătoare, a decalogului realismului socialist cu autonomia și rezistența esteticului a dus la articularea a două canoane paralele: unul explicit și instituționalizat, în care supunerea față de rigorile artei angaja(n)te garanta o mediocritate bine răsplătită instituțional și carieristic; unul tacit și eroic, în care redescoperirea romanțată a interiorității și lirismului burgheze ofereau, în schimb, un destin de glorie culturală aproape certă și marginalizare socială destul de probabilă.
După 1989, lucrurile s-au mai schimbat – și nu prea. Pe de o parte, realismul – și realitatea – au fost eliberate de preformatarea „socialistă” obligatorie; pe de altă parte însă, această eliberare și dez-ideologizare nu i-au recâștigat neapărat realității sociale vreo relevanță artistică, și cu atât mai puțin vreo credibilitate. Pe scurt,
eliberarea de realismul socialist s-a precipitat într-o eliberare de social tout court, după cum emanciparea de imperativul mobilizării și angajării politice a fost tradus cel mai adesea în imperativul artistic al transcenderii obligatorii a oricărui aspect „doar” social, a oricărui sens doar „material”.
Există literatură și artă socială în România după 1989? Dar și invers, există vreo relevanță socială, generală, a literaturii și artei contemporane din România? În ce forme mai are astăzi loc întâlnirea dintre artă și societate – altfel decât în obișnuitul lor autism paralel, în care procesului de sublimare interioară a socialului în autenticitatea eului creator îi răspunde din exterior indiferența îngăduitoare cu care societatea consemnează arta „autonomiei” (i.e. irelevanței și marginalității) sale. Există, din perspectiva raportării lor la chestiunea socialului, diferențe considerabile între diferitele forme artistice de la noi? Există o limită – și dacă da, care? – de la care arta nu se poate deschide mai mult către social fără a sfârși să mai fie artă – și nu e vorba doar de limita superioară, de arta care se prostituează în propagandă, ci de limita inferioară, de cultura populară socială (hip hop, manele) care nu va fi admisă vreodată în palatul artelor adevărate?