Noam Chomsky, Intervenţii, Editura Vellant, 2008
Traducere şi prefaţă de Bogdan Lepădatu.
Noam Chomsky
Noam Avram Chomsky s-a născut pe 7 decembrie 1928, în Philadelphia, Pennsylvania. Părinţii săi au fost William Chomsky, unul dintre cei mai importanţi profesori de ebraică ai secolului trecut, şi Elsie Simonofsky Chomsky. Limba idiş, prima limbă a părinţilor săi, era interzisă acasă, aşa că Noam a crescut citind în ebraică şi apoi a urmat cursuri în ebraică. Din 1945, urmează cursurile de ligvistică, matematică şi filosofie ale Universităţii din Pennsylvania, iar în 1955 îşi ia doctoratul. Institutul de Tehnologie din Massachusetts îl angajează în acelaşi an, iar în 1961 Chomsky devine profesor în cadrul Departamentului de Lingvistică şi Limbi Moderne. În total, a predat mai mult de 50 de ani la MIT, timp în care contribuţiile sale în domeniul lingvisticii au influenţat şi limbajele de computer şi matematice. Studiile de gramatică generativă, dezvoltate din interesul pentru logica modernă şi fundamentele matematicii, sunt considerate a fi cele mai importante realizări ale sale.
Începând cu opoziţa sa cu privire la războiul din Vietnam, Chomsky s-a detaşat ca un critic important şi controversat al politicii duse de SUA în interiorul şi în afara graniţelor.
A primit un număr record de titluri onorifice din partea universităţilor americane şi străine, printre care se numără Universitatea din Londra sau Universitatea din Chicago. Potrivit Arts and Humanities Citation Index din 1992, în perioada 1980-1992 Chomsky a fost citat ca sursă mai des decât oricare alt savant în viaţă.
*fragmente* (publicate cu acceptul editurii Vellant)
Statele Unite şi Naţiunile Unite
17 octombrie 2003
Confruntându-se cu eşecuri remarcabile în ocupaţia militară a Irakului, Statele Unite au decis să ceară Naţiunilor Unite să acopere o parte din costurile acestei operaţiuni.
Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite aprobă rezoluţia propusă de Statele Unite şi Marea Britanie (Rezoluţia 1511) în unanimitate, dar nu şi neechivoc. China, Franţa şi Rusia, membri permanenţi ai Consiliului de Securitate s-au opus acestei rezoluţii şi nu vor oferi trupe militare sau mai mulţi bani, dar, împreună cu Germania, Pakistan şi numeroase alte ţări, se supun în cele din urmă presiunii americane doar pentru păstrarea unei unităţi simbolice.
Diferenţe majore de opinie persistă mai ales privitor la momentul în care şi chiar dacă aceste forţe de ocupaţie vor transfera puterea politică şi militară irakienilor. Răspunsul ambiguu pe care l-a oferit comunitatea internaţională acestei rezoluţii este un răspuns pe măsura aroganţei cu care este tratată de Statele Unite – aceeaşi aroganţă cu care tratează chiar şi Organizaţia Naţiunilor Unite.
Războiul condus de americani în Irak a fost declanşat fără aprobare ONU. Washingtonul a acţionat în conformitate cu Strategia de siguranţă naţională care fusese anunţată de administraţia Bush anul trecut, în septembrie (2002) şi potrivit căreia SUA îşi rezervă dreptul de a folosi unilateral forţa pentru a contracara un potenţial inamic.
Atunci când Organizaţia Naţiunilor Unite nu funcţionează ca simplu instrument american, ea va fi invariabil ignorată de Washington. Anul trecut (2002), de exemplu, Comitetul ONU pentru Dezarmare şi Securitate Internaţională a adoptat două rezoluţii – una care făcea apel la adoptarea unor măsuri ferme care să prevină militarizarea spaţiului, şi alta care reafirma Protocolul încheiat la Geneva în 1925 împotriva folosirii gazelor toxice şi armelor bacteriologice. Ambele rezoluţii au fost adoptate în unanimitate, cu excepţia Statelor Unite şi Israelului care s-au abţinut. În practică, abţinerea americană este echivalentă unui veto.
Din perioada anilor 1960, Statele Unite sunt de departe statul care a votat cel mai mult împotriva rezoluţiilor Consiliului de Securitate ONU, chiar şi împotriva celor care făceau apel la respectarea dreptului internaţional. Marea Britanie se află pe locul doi, urmată la mare distanţă de Franţa şi Rusia. Chiar şi acest clasament este denaturat de faptul că enorma putere a Washingtonului obligă adesea la atenuarea termenilor acelor rezoluţii pe care nu le agreează, sau chiar la evitarea în totalitate a menţionării unor probleme cruciale.
Rutina folosirii veto-ului de către acest campion mondial al împotrivirilor este în general ignorată sau considerată neimportantă în Statele Unite, atunci când nu este aclamată ca o luare de poziţie principială a Washingtonului încolţit. Iar această adoptare de poziţie nu este interpretată ca având un efect de erodare a legitimităţii şi credibilităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite, după cum şi este de fapt. Mai degrabă, ea este percepută ca o încăpăţânare a restului lumii de a accepta rolul conducător al SUA – o aroganţă care nu prea reuşeşte să provoace admiraţia lumii.
De-a lungul întregii dezbateri ONU în problema Irakului, Washingtonul a insistat asupra prerogativelor sale de a acţiona unilateral. La o conferinţă de presă desfăşurată pe data de 6 martie (2003) de exemplu, Bush afirma că există “doar o singură întrebare: S-a conformat regimul irakian, total şi necondiţionat, solicitării formulate în Rezoluţia ONU 1441 de a se dezarma, sau nu?” Nu mai rămânea niciun dubiu că decizia aparţinea de fapt exclusiv Statelor Unite şi, cu siguranţă, că nu aparţinea Naţiunilor Unite. Mai mult decât atât, el nu mai lasă nicio îndoială că răspunsul pe care l-ar fi primit putea conta în vreun fel, continuând să afirme: “atunci când este vorba de propria noastră siguranţă, chiar nu avem nevoie de permisiunea nimănui”.
Din această cauză, toate inspecţiile Naţiunilor Unite şi toate dezbaterile Consiliului de Securitate au fost o farsă, şi chiar respectarea totală şi verificabilă a tuturor termenilor acestei rezoluţii nu ar fi avut vreo relevanţă. Statele Unite tot ar fi instaurat regimul pe care şi-l doreau, indiferent dacă Saddam s-ar fi dezarmat complet; de fapt, acest lucru s-ar fi întâmplat chiar dacă Saddam şi familia sa ar fi părăsit ţara, după cum a declarat preşedintele la întâlnirea la nivel înalt din Azore, chiar înaintea invaziei.
Atunci când armata de ocupaţie nu a putut găsi arme de distrugere în masă în Irak, administraţia Bush şi-a schimbat poziţia de “absolută certitudine” pe care o deţinuse până atunci despre existenţa lor, afirmând acum că Statele Unite au dreptul să atace orice naţiune ar avea chiar şi intenţia de a produce astfel de arme. Coborârea pragului de recurgere la forţă reprezintă cea mai semnificativă consecinţă a colapsului mult trâmbiţatelor motive care au stat la baza invaziei.
Astăzi, elementul crucial rămâne în continuare stabilirea cui se află la conducerea Irakului. Puţini sunt cei care au încredere în Statele Unite să instaureze un guvern căruia să i se permită să fie independent. Drept pentru care opinia publică mondială se declară ferm în favoarea preluării acestei sarcini de către Naţiunile Unite – un lucru care se reflectă şi în opinia publică din Statele Unite, judecând după sondajul de opinie întreprins în luna aprilie (2003) de către Program on International Policy Attitudes (PIPA) (Programul de testare a atitudinilor faţă de politicile internaţionale) din cadrul Universităţii din Maryland.
Opinia publică irakiană este dificil de analizat, dar un sondaj de opinie recent (2003) realizat de Gallup Poll arăta că, în Bagdad, personalitatea politică cu cel mai bun rating era Chirac, cu mult peste Bush sau Blair. Preşedintele francez Chirac a fost, evident, unul dintre criticii de marcă ai acestei invazii.
Printre toate schimbările de poziţie ale justificărilor şi pretextelor, un principiu rămâne imuabil: Statele Unite vor trebui să păstreze controlul efectiv asupra Irakului, sub o faţadă democratică oarecare, dacă acest lucru se dovedeşte fezabil.
Liniile fundamentale ale gândirii americane au fost ilustrate în organigrama “Administraţia civilă postbelică a Irakului”. În această organigramă există şaisprezece căsuţe, fiecare dintre acestea conţinând câte un nume tipărit în aldine şi o enumerare a responsabilităţilor persoanei respective, începând cu trimisul prezidenţial Paul Bremer, aflat în capul listei (al cărui superior direct este Pentagonul), şi până la sfârşitul ei. Şapte dintre aceste persoane sunt generali; majoritatea restului persoanelor din această organigramă sunt oficiali guvernamentali. Chiar la sfârşitul ei, există cea de-a şaptesprezecea căsuţă, cam o treime din mărimea celorlalte, fără să conţină vreun nume sau funcţie tipărită în aldine sau altfel, pe care scrie: “consilieri ministeriali irakieni”.
Preşedintele Bush a vrut să împartă doar costurile, nu şi puterea în Irakul postbelic. Washingtonul este cel care trebuie să conducă, nu Naţiunile Unite şi nici poporul irakian.
Marele suflet al puterii
13 iulie 2006
Încercarea selectării unor teme din remarcabila suită tematică a muncii şi vieţii lui Edward Said constituie o sarcină mai mult decât dificilă. Mă voi opri de aceea la doar două dintre acestea: cultura imperiului şi responsabilitatea intelectualilor, sau a celor pe care îi numim “intelectuali”, atâta vreme cât deţin privilegiile şi resursele care să le permită intrarea în această arenă publică.
Sintagma “responsabilitatea intelectualilor” ascunde o ambiguitate crucială: ea estompează distincţia dintre “ar trebui” şi “este”. Din punctul de vedere al lui “ar trebui”, responsabilitatea pe care o au aceşti intelectuali este exact cea pe care o are orice fiinţă decentă, şi totuşi ceva mai mare decât atât, deoarece privilegiul conferă oportunităţi, iar oportunităţile conferă, la rândul lor, o responsabilitate morală.
Condamnăm astfel, pe bună dreptate, intelectualii obedienţi din state brutale, violente, pentru “servilismul conformist pe care-l manifestă faţă de regimurile care se află la conducerea acestor state”. Împrumut această frază de la Hans Morgenthau, unul dintre fondatorii teoriei relaţiilor internaţionale.
Cei la care făcea referinţă Morgenthau, însă, nu aparţineau clasei comisarilor vreunui inamic totalitar, ci intelectualilor Occidentali, a căror crimă este mult mai gravă deoarece ei nu pot pleda frica, ci numai laşitatea şi servilismul faţă de putere. El descria ceea ce “este” şi nu ceea ce “ar trebui” să fie.
Istoria intelectualilor este scrisă de intelectuali, astfel că nu surprinde pe nimeni faptul că aceştia sunt înfăţişaţi în postura de apărători ai drepturilor şi justiţiei, de susţinători ai celor mai înalte valori, care înfruntă puterea şi răul cu integritate şi cu un curaj admirabil. Numai că istoria ne arată ceva diferit.
Modelul de “servilism conformist” este vechi de când lumea. De aceea, cel care a fost nevoit să bea cucută a fost cel acuzat că “a corupt tineretul Atenei” cu “zei falşi”, şi nu cei care-i slăveau pe adevăraţii zei ai sistemului doctrinal. O parte însemnată a Bibliei este dedicată unor oameni care condamnau crimele de stat şi practicile imorale. Ei sunt numiţi “profeţi” – o traducere dubioasă dată unui cuvânt obscur. În termeni contemporani, aceşti “profeţi” erau “intelectuali disidenţi”. Nu mai este nevoie să reamintim felul în care au fost trataţi: mizerabil, conform normei aplicate tuturor disidenţilor.
Mai existau însă şi intelectuali ţinuţi în mare stimă în această epocă a profeţilor: linguşitorii curţii. Evangheliile ne previn că aceşti “falşi profeţi care ni se înfăţişează în haine de miei nu sunt, pe dinăuntru, decât nişte lupi rapaci. Îi veţi putea deosebi după faptele lor”.
Dogmele care susţin nobilitatea puterii statului sunt aproape invulnerabile, în ciuda erorilor ocazionale şi eşecurilor pe care criticii îşi pot permite să le condamne. Un adevăr predominant a fost exprimat, în urmă cu două secole, de preşedintele american John Adams: “Puterea crede mereu că are un suflet mare şi o perspectivă care depăşeşte cu mult înţelegerea celor slabi”. Aceasta este rădăcina adâncă a combinaţiei de sălbăticie şi ipocrizie care infectează mentalitatea imperială – şi într-o anumită măsură, fiecare structură de autoritate şi dominaţie.
Putem adăuga aici că veneraţia pentru acest suflet mare este poziţia adoptată în mod frecvent de elitele intelectuale care, de obicei, mai adaugă faptul că ei sunt cei care ar trebui să deţină aceste instrumente de control, sau măcar să se afle în imediata lor apropiere.
O expresie comună pentru această opinie prevalentă o constituie faptul că există două categorii de intelectuali: grupul responsabil, sobru şi constructiv al “intelectualilor care deţin o viziune tehnocratică asupra modului în care ar trebui trasate politicile publice” şi adunarea sinistră a “intelectualilor aflaţi în căutarea valorii comerciale”, care reprezintă o ameninţare la adresa democraţiei prin “preocupările pe care le au pentru derogarea conducerii, contestarea autorităţii şi demascarea instituţiilor consacrate”.
Citez aici dintr-un studiu întreprins în 1975 de Comisia Trilaterală – formată din internaţionalişti liberali provenind din Statele Unite, Europa şi Japonia. Aceştia reflectau asupra “crizei prin care trece democraţia” generate în anii 1960, atunci când anumite categorii sociale – de obicei, pasive şi apatice – denumite “interese speciale” au dorit să intre în arena politică pentru a-şi exprima problemele care le frământau.
Aceste iniţiative inadecvate au dus la ceea ce acest grup de lucru denumeşte “criza democraţiei” – o patologie care se manifestă prin funcţionarea necorespunzătoare a instituţiilor statului din cauza unui “grad excesiv de democraţie”. Pentru rezolvarea crizei, aceste interese speciale trebuie să revină la stadiul iniţial de observatori pasivi care li se cuvine, pentru a putea permite grupului “intelectualilor care deţin o viziune tehnocratică asupra trasării politicilor publice” să îşi îndeplinească activităţile lor constructive.
Printre astfel de interese speciale, care au un caracter brizant asupra cadrului social, se numără femeile, tinerii, bătrânii, muncitorii, fermierii, minorităţile, majorităţile – pe scurt, populaţia. Există doar un singur interes special care nu este menţionat, şi anume: sectorul corporatist. Numai că acest lucru este coerent din punct de vedere logic. Sectorul corporatist reprezintă “interesul naţional”, drept pentru care nu poate încăpea vreo îndoială cu privire la faptul că puterea statului este exercitată în scopul protejării interesului naţional.
Reacţiile la aceste tendinţe periculoase de civilizare şi democratizare şi-au pus amprenta asupra epocii contemporane.
Pentru cei care doresc să înţeleagă ce urmează să se întâmple în viitorul probabil, este fundamentală analizarea amănunţită a principiilor care au stat în mod tradiţional la baza deciziilor şi acţiunilor întreprinse de cei puternici – în zilele noastre, cele ale Statelor Unite, în primul rând.
Deşi nu reprezintă decât unul dintre cele trei centre majore ale puterii economice mondiale, SUA depăşesc orice putere din întreaga istorie a lumii din punct de vedere militar – o putere care continuă să se extindă cu rapiditate şi care, de obicei, se poate baza pe suportul Europei şi al Japoniei – cea de-a doua putere industrială a lumii.
Există o doctrină clară a contururilor politicii externe a Statelor Unite. Aceasta domină cu autoritate jurnalismul Occidental, precum şi majoritatea cercetărilor academice, chiar şi printre criticii politicilor americane. Tema majoră o constituie “excepţionalismul american” – teza potrivit căreia Statele Unite nu se aseamănă niciunei mari puteri din trecut şi din prezent datorită faptului că deţin un “scop transcendent”: instaurarea egalităţii şi libertăţii în America” şi, într-adevăr, în lumea întreagă, de vreme ce “arena în care Statele Unite sunt nevoite să apere şi să-şi promoveze scopul a devenit mondială”.
Această versiune a tezei pe care tocmai am citat-o aici este deosebit de interesantă, în primul rând datorită sursei sale: Hans Morgenthau. Astfel, primul citat provine din timpul lui Kennedy, înainte ca războiul din Vietnam să erupă în toată sălbăticia lui. Acest ultim citat datează din 1970, când ne aflam deja într-o fază mai critică a gândirii sale.
Personaje de cel mai înalt calibru intelectual şi moral au susţinut ideea “excepţionalismului” (nu doar) american. Gândiţi-vă la eseul clasic scris de John Stuart Mill, “Câteva cuvinte despre non-intervenţionism” (În original “A Few Words on Non-Intervention.” – n.t.).
Mill a ridicat întrebarea oportunităţii intervenţiei Angliei în lumea cea rea şi urâtă, sau dacă trebuia să-şi vadă de treabă lăsându-i pe barbari să îşi ducă la capăt sălbăticiile de care erau capabili. Concluzia la care ajungea în acest exerciţiu retoric nuanţat şi complex era aceea că Anglia era datoare să intervină, chiar dacă făcând acest lucru avea să atragă calomniile şi oprobriul europenilor, care aveau să o bănuiască de “motive josnice” din cauza inabilităţii lor de a înţelege faptul că Anglia reprezintă “o noutate în lume”, o putere angelică ce nu doreşte nimic pentru sine, şi ale cărei acţiuni nu urmăresc decât beneficiul altora. Deşi Anglia suportă cu altruism costurile acestei intervenţii, ea împarte beneficiile acţiunilor sale cu ceilalţi, în mod egal.
Excepţionalismul pare să fie un lucru cvasiuniversal. Bănuiesc că dacă am fi avut dovezi scrise din perioada lui Genghis Khan, am fi găsit exact acelaşi gen de aprecieri.
Acest principiu operaţional este amplu ilustrat de-a lungul istoriei: politicile se conformează idealurilor exprimate numai dacă idealurile respective coincid cu interesele urmărite. Termenul “interese” folosit aici nu se referă în vreun fel la interesele populaţiei, ci la “interesele naţionale” – acele interese ale concentrărilor de putere care domină societatea.
În articolul intitulat “Cine influenţează politica externă a SUA?” (În original “Who Influences U.S. Foreign Policy?” – n.t.) pe care Lawrence Jacob şi Benjamin Page îl publicau în 2005, în American Political Science Review, ei descopereau, nesurprinzător de altfel, că influenţa majoră este exercitată de “corporaţiile ale căror afaceri au o orientare internaţională”, deşi admiteau existenţa şi a unui efect secundar din partea unui grup de “experţi” care “ar putea fi, la rândul lor, influenţaţi de mediul de afaceri”. În schimb, opinia publică are “prea puţină sau chiar nicio influenţă directă asupra oficialilor guvernamentali”.
Orice goană după dovezi care să ateste existenţa unui gen de înţelegere superioară sau a unor abilităţi speciale din partea celor care exercită o influenţă majoră asupra creării politicilor publice, dincolo de ceea ce înseamnă protejarea propriului interes, este deşartă.
Marele suflet al puterii se extinde dincolo de state, către fiecare domeniu al vieţii, începând de la celula familiei şi până la universul afacerilor internaţionale. Şi în toate aceste domenii, fiecare formă de autoritate şi dominaţie poartă obligaţia riguroasă de a face dovada justificativă. Nu este vorba aici de auto-legitimizare. Iar atunci când nu poate suporta această obligaţie, aşa cum se întâmplă de obicei, forma respectivă ar trebui pur şi simplu desfiinţată. Acesta a constituit refrenul călăuzitor al mişcării anarhiste, începând de la originile sale moderne, care au adoptat multe dintre principiile liberalismului clasic.
Cred că una dintre evoluţiile cele mai sănătoase care s-au petrecut în Europa, în paralel cu evoluţia structurilor federale şi cu fluiditatea crescută datorată Uniunii Europene, o constituie descentralizarea puterii statale concomitent cu revigorarea culturilor tradiţionale, a limbilor naţionale şi a unui anumit grad de autonomie regională. Aceste evoluţii ne permit să întrevedem crearea în viitor a unei Europe a regiunilor, în care autoritatea statală are un grad avansat de descentralizare.
Realizarea unui echilibru corespunzător între cetăţenie şi obiective comune, pe de o parte, şi autonomie comunitară şi varietate culturală, de cealaltă parte, nu este un lucru uşor de îndeplinit, pe măsură ce problematica controlului democratic al instituţiilor se extinde, în egală măsură, şi în alte sfere sociale. Asemenea chestiuni ar trebui să aibă un loc privilegiat pe ordinea de zi a oamenilor care nu se închină la sfintele moaşte ale marelui suflet al puterii, a oamenilor care caută să salveze lumea de forţele distructive care ameninţă efectiv supravieţuirea speciei şi care continuă să creadă că o societate mai civilizată poate fi vizualizată şi chiar creată în cele din urmă.
Notă: Acest editorial este adaptat pentru “Prelegerea comemorativă Edward Said” susţinută la Universitatea Americană din Beirut, în mai 2006. Textul în variantă completă apare în Inside Lebanon: Journey to a Shattered Land with Noam Chomsky (Înăuntrul Libanului: O călătorie către un tărâm distrus alături de Noam Chomsky), 2007.
detroit institute of arts
bed bath and beyond printable coupon
college essay topics
citibank student loan
federal perkins loan