Legea Macovei: cronica unei dezamăgiri anunțate

Victoria StoiciuEvenimentele petrecute în justiție în ultima săptămână par să fi întors lucrurile pe dos mai mult ca niciodată în ultimii ani, într-un mod de-a dreptul dramatic și caraghios în același timp: războiul dintre Ponta și Băsescu devine, dintr-o dată, coabitare cu iz de capitulare, Antenele și Voiculescu se pomenesc peste noapte – aparent, desigur – în aceeași tabăra cu Daniel  Morar și Monica Macovei, Kövesi se transformă într-un soi de personaj dubios, după ce ani la rând fusese percepută ca o campioană a anticorupției. Justiția nu mai este sub atac, așa cum era acum nu mai departe de două luni, când se alegea conducerea CMS – brusc, descoperim,  prin vocea lui Traian Ungureanu, că avem o justiție consolidată, care nu mai poate fi avariată! Nebunie curată…

Situația în care am ajuns este deopotrivă neliniștitoare și tristă, aici împărtășesc nemulțumirea  celor scandalizați de aranjamentele de culise făcute pe seama justiției. Dar nu împărtășesc surpriza lor. Nu vreau să fiu asemenea cinicului care nu așteaptă nimic și tocmai de aceea nu poate fi dezamăgit, însă era de așteptat și era inevitabil ca o asemenea situație să survină mai devreme sau mai târziu. Câteva observații se cuvin a fi făcute pentru plasarea lucrurilor și a situației în context:

Prima observație: ceea ce s-a întâmplat zilele acestea – propunerea de către ministrul Justiției (Victor Ponta)  a procurorului-șef la DNA și la PG respectă întru totul litera legii. Articolul 54 din Legea statutului magistraților conferă în mod explicit aceasta prerogativă ministrului Justiției, fără a pomeni ceva despre concurs sau proceduri. Povestea cu procedurile transparente de numire este o solicitare făcută de Comisia Europeană în raportul MCV – dar este, mai mult, o chestiune de bună practică în domeniul justiției decât de respectare a cadrului legal. Nu putem, prin urmare, vorbi despre o încălcare a statului de drept, dacă înțelegem prin stat de drept doar respectarea legii. Asta, desigur, nu înseamnă deloc că ceea ce se întâmplă este bine. Repet, ceea ce s-a întâmplat zilele acestea spulberă orice speranță cu privire la progresele în domeniul independenței justiției – azi, după atâtea eforturi, descoperim că justiția este, în continuare, obiectul unor trocuri politice și al unor negocieri transpartinice.  Simplu spus, că ceva este legal nu înseamnă că este și corect sau neapărat în interesul public.

Și aici intervine cealaltă observație, care explică lipsa de surpriză: am ajuns unde am ajuns pentru că legea este proastă. Să recapitulăm: până în anul 2005, legea prevedea ca procurorul-șef de la PG și procurorul-șef  al DNA să fie numiți de către președinte, la propunerea CSM și cu recomandarea ministrului Justiției. În 2005, ministru al Justiției era Monica Macovei, iar CSM-ul era compus în exclusivitate din magistrați reprezentând vechea gardă, antireformistă, care nu ar fi numit în vecii vecilor un om ca Daniel Morar în fruntea DNA. Și atunci, Monica Macovei,  prin legea 147/2005, a schimbat  modalitatea de numire a procurorilor-șefi de la DNA și PG, transferând responsabilitatea propunerii procurorilor de la CSM la ministrul Justiției. Asta a fost o greșeală, chiar dacă  pe termen scurt a părut să impulsioneze lupta anticorupție, deschizând posibilitatea numirii (prin concurs, e drept) a lui Morar la DNA și a lui Kövesi la PG. Dar o lege nu e făcută ca să servească un interes conjunctural, oricât de bun și nobil ar părea el în acel moment – o lege trebuie croită având în vedere consecințele ei pe termen lung și trebuie să fie capabilă să servească interesul public indiferent că e aplicată de politicieni bine intenționați sau rău intenționați. Or, transferul propunerii șefilor de la parchete în curtea ministrului Justiției este, oricum ai da-o, o invitație deschisă  la politizarea desemnării procurorilor, pentru că ministrul este un om politic, chiar dacă poate fi un om politic cu bune intenții. Și este o iluzie să ne amăgim că  procedurile de selecție ne pot salva de sabia politizării: nu pot, și asta s-a văzut forte clar în rateul concursului organizat de Mona Pivniceru acum câteva luni. Atunci când procedura stă sub semnul și sub oblăduirea politicului, rareori și doar din întâmplare vom avea proceduri pe bune, riscul cel mai pregnant e să avem o farsă de concurs, o butaforie cu alură democratică și legală. Tot respectul pentru atitudinea lui Daniel Morar și a celor peste 90 de procurori de la DNA care i s-au alăturat în prezent în semn de revoltă, însă dacă voiau proceduri și concurs după actuala lege, trebuiau să-și depună candidaturile atunci când acest concurs a fost organizat de Mona Pivniceru. Nu au făcut-o, pentru ca nu aveau încredere în transparența și corectitudinea concursului. Foarte bine, dar atunci să fim coerenți și să nu strigăm azi că vrem proceduri când ieri tot noi le-am boicotat. Nu lipsa procedurilor este problema centrală. Procedurile ne-au dus în trecut fix unde suntem azi: la propunerea lui Tiberiu Nițu. Problema e că avem o lege proastă, care va perpetua politizarea și care presupune riscul crescut al unor proceduri mimate și riscul, la fel de crescut, al unor trocuri politice.

Singura soluție pentru ieșirea din impas este schimbarea legii și redarea atribuțiilor pentru propunerea șefilor parchetelor, la fel ca până în 2005, Consiliului Superior al Magistraturii.  Nu neapărat pentru că CSM ar fi un garant sută la sută al corectitudinii și transparenței – numirile judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) sunt, adesea, o poveste de tristă notorietate, laolaltă cu tot concursul organizat pentru asta. Dacă vom transfera prerogativa propunerii procurorilor la CSM, nu vom avea garanția unor proceduri transparente, însă vom avea garanția unui grad de politizare mai mic. O instituție publică nu este scutită, desigur, nici ea de riscul politizării.  Dar șansele de a avea reprezentate în interiorul acestei instituții  inclusiv interese nepolitice sunt semnificativ, incomparabil  mai mari decât în cazul unui ministru.

Atunci când  în trecut pleda pentru numirea procurorilor de către ministrul Justiției, Monica Macovei susținea că numirea acestora de către CSM ar crea un sistem  în care nimeni nu ar răspunde atunci când procurorii „nu lucrează dosare“, prin urmare, trebuie să asigurăm un sistem de răspundere atunci când cineva greșește. Sigur că în teorie orice instituție politică, rezultată în urma unor alegeri libere, este mai pasibilă de a fi trasă la răspundere decât o instituție publică aleasă de un corp profesional. Doar că în practică, longevitatea unui procuror general sau a unui procuror-șef la DNA este mai mare decât cea a unui ministru de Justiție și chiar decât a unui guvern: presupunând ca Morar ar fi făcut niște greșeli, cum o putem noi trage azi la răspundere pe Monica Macovei, ministrul care l-a propus în funcție? Să nu mi se spună că prin votul popular, exprimat cu ocazia alegerilor, vă rog frumos! În plus, tocmai am văzut că și membrii CSM pot fi trași la răspundere – revocarea judecătorilor în iarna acestui an s-a făcut neconstituțional, dar asta nu înseamnă că mecanismul revocării nu este la îndemâna magistraților, iar membrii CSM nu pot fi trași la răspundere pentru acțiunile lor din timpul mandatului. Prin urmare, argumentul tragerii la răspundere este unul fals și infirmat de practică.

Mai mult decât atât, părerea mea e că orice reformă a justiției ar trebui să meargă în sensul creșterii independentei procurorilor și al asigurării unui statut al procurorilor similar cu cel al judecătorilor. În timpul crizei din CSM din această iarnă, marea spaimă a multora, printre care și a taberei Macovei, era aceea că miza politică a conflictului este scoaterea procurorilor din  rândul magistraților și transformarea lor în funcționari publici (aceasta propunere a și fost făcută de PNL în tezele înaintate de acest partid pentru revizuirea Constituției). Or, dacă vrem un statut a procurorilor similar cu cel al judecătorilor și dacă vrem mai multă independență pentru procurori, un prim pas este schimbarea modalității de numire a șefilor de la PG, DNA etc. și armonizarea procedurii de numire a acestora cu procedura de numire a judecătorilor de la ICCJ (la propunerea CSM). Nu, nu vom avea nici o garanție că acest lucru va schimba radical lucrurile în bine și va produce o revoluție în depolitizarea justiției, dar va scădea, în mod cert, riscurile politizării. Nu suntem într-o tragedie greacă, cum îmi spunea un prieten – e mult mai banal, suntem în fata unei situații care este rezultatul unei alegeri greșite făcute în trecut și din care există o ieșire: schimbarea legii. Sigur, în acest moment, pentru că legea nu poate fi schimbată peste noapte, solicitarea de proceduri transparente este singura opțiune valabilă – dar e o opțiune de moment și o opțiune minimală, nu una pe termen lung.