Minunata aventură a unor coate goale într-un club de elită

rogoBunaEstul şi Vestul, din nou o temă fierbinte în România. Sau, mai curînd, o repoziţionare superficială – asta n-o face mai puţin influentă în agenda publică – în veşnica luptă europenizanţi (gulere albe, capitalişti pur-sînge, antreprenori) şi tradiţionalişti de diverse confesiuni (naţionalişti de rit interbelic, de rit ceauşist).

Aşa de mare a fost frica în ianuarie 2012 cînd s-au auzit idei periculoase precum jos privatizările, jos FMI, că fiecare a tradus repede în cum a putut. Cînd USL a mai venit şi cu ideea să i-o tragă anticipat lui Băsescu înainte de alegeri, şi Europa, şi elita business-politică românească au răsuflat uşurate: era de fapt gena estică sau românească, cea care erodează statul de drept, cea profund coruptă, cea care distruge visul estcapitalist. Erau pulsiuni obscure, nu erau cereri periculoase de reformă radicală. Din eprubeta sulfuroasă a lui ianuarie s-au extras doar esenţe sigure: ceva ecologism, ceva urbanism curăţel, ceva cultură oropsită de tradiţionalişti şi cam atît.

Poziţionarea în noua polarizare e imposibilă din nou. Dacă critici superficialitatea şi agresivitatea de tip „recomandări europene”, te-ai dat cu ruşii sau mai rău te-au apucat pandaliile naţionaliste. Dacă subliniezi autocolonizarea şi contaminarea progresismului real cu discurs neoliberal de speţă joasă, eşti deja suspect de oriental, patriarhal, autoritar sau, de ce nu, fascist. Cînd critici pornirile naţionaliste de doi bani cu care îşi vopseşte noua putere un tip de politică la fel de austeră precum precedenta (n-au ce face, troica!, veşnica scuză nu deloc neîntemeiată, că doar votul naţional e o chestie stranie care doar încurcă ideile BCE, CE etc.), eşti vîndut vestului. Dacă totuşi se prind că nu eşti lipit de nici una dintre tabere, atunci în sfîrşit ai nimerit în căcatul tradiţional: eşti comunist, adică chiar cel mai mare duşman al democraţiei şi civilizaţiei euro-atlantice, sau eşti un ridicol (fără o glumiţă cu stîngişti naivi ce-ar fi un guler alb?).

Cum mai e scăpare de aici? Nu prea e. Am căutat totuşi  unghiurile din care încă mai putem vorbi de Est-Vest fără să jucăm  neapărat partida noului război rece, cum numea Hillary Clinton mai nou tensiunea socială şi politică estică. Scopul fiind unul singur: dacă există o cale de ieşire din marele rahat naţiune versus UE, aceea ar fi internaţionalizarea criticii Uniunii în forma actuală, concomitent cu anihilarea noilor porniri naţionaliste pe care UE în varianta ei tehnocrată e mai mult decît bucuroasă să le întreţină ca partener. Două fronturi deschise, moarte aproape sigură.

Simplist, singura şansă a Estului este să devină un subiect de antagonizare fertilă în interiorul unui Vest apatic care nu mai are chef de nici o discuţie despre chiar fundamentele cu care au defilat istoric. Deja vedem o faţă primitivă incredibilă la simpla ameninţare că se vor deschide complet graniţele pentru muncitori estici.

RomBulgaria. Perry Anderson în a sa excelentă The New Old World (Verso, 2008) atrăgea atenţia că s-a mai prăbuşit unul dintre argumentele forte în comparaţiile atît de dragi europenilor vestici cu SUA: coeficientul GINI. America, patria inegalităţii, iată încă un mit care s-a dus. Nu pentru că ar fi făcut americanii ceva să-şi rezolve problema, ci pentru că au intrat România şi Bulgaria în UE. Cu cît intrarea a fost mai tîrzie cu atît costurile pentru integrare dinspre Vest au fost mai drastic reduse. Iar condiţiile de intrare au fost ideologizate fără rest. Ctitorul social-democrat Năstase a fost regele neoliberalismului şi a imprimat direcţia pentru un deceniu. UE şi-a integrat un “inamic” comod, estul sărac, cu un bilet de lux la peluză.

La ce e bun Estul? De ce ne-au primit dacă nu din generozitate, nu-i aşa? Ce mare lucru aveam noi de oferit? Iar bazinul de mînă de lucru poate era şi mai bine să fi fost ţinut izolat şi aproape de UE şi fără integrare. Să mergem la urmările unirii celor două Germanii, act fondator al expansiunii către Est, şi un proces al trecerii către capitalism oricum mai uşor şi cu o mai mare plasă de siguranţă decît oriunde în fostul bloc ex-comunist. Venirea Estului a făcut posibil dublul şantaj: slăbirea sindicatelor din Vest şi micşorarea salariilor. Germania a devenit competitivă în exporturi nu atît pentru că ar fi înregistrat un boom în productivitate, cît pentru simplul fapt că a reuşit să scadă salariile (Anderson, 255 şi urm.) avînd Estul pe post de sperietoare şi de armată de rezervă. Germania de Est s-a umplut de manageri în cel mai pur american înţeles al cuvîntului. O nouă generaţie cyber-liberală; noi aveam să ştim ce-i asta după un deceniu. Între 2003 şi 2007 profitul corporatist a crescut în Germania cu 37%, salariile cu 4%.

Munca la negru. Închisorile secrete CIA par glume diversioniste pe lîngă marea tăcere din jurul unei practici din tot Vestul: milioane de angajaţi din Vest în condiţii semiprecare sau direct la negru. Dubla mişcare e aceeaşi: îi punem la respect pe muncitorii noştri şi mai şi facem treabă. Tolerarea muncii precare a imigranţilor NU e fapt divers, deşi ştirile cu “sclavia esticilor” se bat pe rubrica respectivă cu ştirile despre infracţionalitatea venită de la răsărit. Încă un iepure împuşcat: burgheziei şi angajaţilor vestici li se oferă ultima redută de apărare, naţionalismul excesiv, placa cu închiderea graniţelor (pentru oameni, pentru capital încă nu).  În rest, statul de drept nu s-a clătinat nici sub evidenţa acceptării torturii ca practică de interogare, nici sub evidenţa exploatării la scară largă şi în mod primitiv a muncitorului estic. Imigrantul e tabloid. Ce-a mai rămas din sindicatele lor intră la rubricile “social” şi “dezbateri”.

Ideologia plecatului. Acuzaţia de hipsterism apare instant cînd  te apuci să vorbeşti în numele celor plecaţi, care de fapt o duc bine, “ce şansă ar fi avut aici?” şi mai ştiţi şi voi. Mai important, cei plecaţi care mai au şi timp de idei pe facebook au o gîndire majoritară zdrobitor conservatoaare. Nu se strigă doar “la muncă”, se strigă “hai la integrare mai repede”. Mai sînt şi teoriile “celor ultractivi şi dotaţi care pleacă lăsînd prostimea în ţară”. Iar prostimea trebuie biciuită intens că să fie scoasă din mizerie. Merkel e din Est, asta e. Iar imigrantul-ca-aliat-cu-patronul e un personaj tea-party european mai discret, dar puternic.

Stat minimalist. Tot Anderson rezuma foarte bine situaţia UE acum: e exact statul minimalist multvisat. Hayek măcar îl visa ca pe o consecinţă a democraţiei, urmaşii lui deja au probleme cu democraţia în toată ecuaţia. Democraţia e doar o relicvă care încurcă treburile. Am intrat într-o librărie şi am deschis vreo 4-5 titluri de la edituri diverse în care se explica cu avînt cît de construit e tot mitul ăsta al democraţiei. Pînă şi demitificatorul de serviciu, domnul Boia, a dedicat o broşurică special acestei teme: “mitul democraţiei”. Însă cu cele cîteva mii de funcţionari şi 1% din GDP la îndemînă, UE e visul minimalist: poate să taie în carne vie strict birocratic, fără responsabilităţi suplimentare.

UE-wellfare. Nu trebuie să rîdem foarte tare cînd auzim noile fantezii de la foşti liberali fanatici care acum se întreabă de ce nu salvează UE industria. Săracii, încearcă să se convertească, să-i ajutăm. De ce nu “naţionalizează” UE industrii?, întreba disperat un comentator în Ziarul Financiar (sic!). Din cam acelaşi motiv pentru care UE nu are nici măcar un radio central  – UE nu e o voce comună, e doar o entitate care suferă ca pieţele, telenovelistic. Pieţele plîng şi rîd toată ziua. În rest tehnocraţii lucrează lucruri pe care nu sîntem destul de pregătiţi să le înţelegem. Uneori scot din joben chiar bisturiul, cum e cazul Ciprului acum, de s-au trezit oameni din toate părţile să sară să apere taxarea speculatorilor care-şi ascund banii pe insulă. O fi debutul unei noi strategii: tehnocraţii vor ameninţa că naţionalizează şi toţi progresiştii socialdemocraţi sau liberali vor face front comun împotrivă.

UE tehnocrată. Critica UE aşa cum e acum are vibraţii transnaţionale doar de pe poziţii naţionale şi naţionaliste. Fărîmiţarea e maximă în rest. Se poate coagula o critică internaţionalistă? Foarte greu tot din cauza unor raţionamente de fier. Mantra “politici publice” e repetată la nesfîrşit: hotărîm chestii greu de înţeles de popor la centru, iar chestiile uşor de înţeles se votează naţional. Sărăcia trebuie să fie recunoscută ca transnaţională. Patria ei nu e Estul, este UE. Forţăm UE să recunoască problema rombulgariei sau Greciei, Spaniei ca pe o problemă comună?, atunci mai avem o şansă.

Formele fără fond. Adăugăm la schisma europelor cu două viteze şi o tendinţă ştiută a periferiei: aceea de a purta lupta dintre evoluţia prin propriile puteri şi evoluţie prin impuls extern. O analiză excelentă a opoziţiei cu pricina este făcută de Victor Rizescu în “Tranziţii discursive”. Lupta este cunoscută mai ales în varianta sa Lovinescu vs. tradiţionalişti. Nu e chiar aşa de simplu. Lovinescu sau Zeletin aveau vizuini destul de mecaniciste şi deloc preocupate de fineţuri democratice aşa cum au fost recuperaţi retrospectiv. Să mai vorbim de griji sociale? Formele creează fondul, un slogan recuperat din plin, ca şi discuţia despre blocajul în birocraţie şi inhibarea antreprenoriatului prin funcţionărime. Necazul cu opoziţia asta e că produce două partide aflate de aceeaşi parte a baricadei: conservatori şi neoliberali care se întrec unii pe alţii în soluţii de salvare a clasei dominante.

Oligarhie şi revoluţie portocalie. Tot Rizescu aduce în discuţie o opoziţie uitată, dar semnificativă. Critica lui Lucreţiu Pătrăşcanu la adresa social-democraţilor români care au aderat la lupta cu “oligarhia”, un pretext pentru alierea lor cu clasele dominante. Burghezia şi oligarhia nu sînt în opoziţie, spune Pătrăşcanu, sînt aliaţi naturali. De pe poziţii liberale, Lovinescu şi Zeletin văd oligarhia ca pe un pas necesar în ţările întîrziate.

Asta îmi aminteşte de observaţia unora care pun  pe seama unui conflict asemănător, între milionari şi miliardari, revoluţiile portocalii ale începutului de mileniu. În România, lupta mai e denumită lupta dintre capitalismului elitei comuniste şi noilor capitalişti “curaţi”, mai corporate, mai relaxaţi în ce priveşte averea patriei şi integritatea ei.

Cum apare lupta contra oligarhiei şi mogulilor (deja imaginari, doi în închisoare şi al treilea tremurînd în faţa ultimei instanţe) în ecuaţia Est-Vest? Ca o susţinere pentru tot ce înseamnă monopol vestic, ca o garanţie a curăţeniei investiţiei. O politică pe cît de aparent naivă, pe atît de nocivă. De partea cealaltă, fărîmele rămase din aşa-zisa oligarhie românească se regrupează sub forme naţionalist-liberale practicînd discursul dublu firesc: pro-vestici, sigur, dar vrem şi noi ceva din plăcintă.

Influenţa UE a fost mai curînd pozitivă în zona asta, scria Andrei State acum cîteva luni (aici) şi în bună parte sînt de acord cu poziţionarea strategică pe care o propune stîngii în textul respectiv. Însă tot strategic ar fi să vedem că dacă mai putem spera dinspre stînga la un soi de internaţionalism, el nu poate fi colorat decît eurosceptic. Cum scoatem din euroscepticism tumora extremsit-naţionalistă, asta e o întrebare indecent de grea.

Putem  doar spune lucid cîteva lucruri mici şi clare: că milioane de români care muncesc peste graniţă, că milioanele precarizate după accelerarea neoliberală din ultimul deceniu, în marşul lor de “integrare” s-au călcat în picioare ca vitele, sub directa indiferenţă a celor care au livrat discursul civilizator. O oarecare presiune pusă de UE pe corupţii României a venit totuşi cu un cost indecent.

1% sau 20% sau 30%? Pînă la urmă, acel 1% al indignaţilor s-a dovedit cea mai paralizantă formă de critică. Pentru că nu avem o luptă uşoară cu 1% uşor de identificat. Casta tehnocrată UE nu străluceşte doar prin indiferenţă şi lucru cu hîrtii, ordonanţe şi tratate stufoase. Troica are şi o gîndire de tip oracol. Se ia cîte o decizie misterioasă şi vitele se agită apoi în ţarc. FMI-ul însuşi s-a colorat cu un discurs anti-austeritate mai nou (destinat Vestului doar: Spania mai ales) care poate uşura critica instituţiilor centrale: îi putem critica cu armele lor, cu declaraţiile lor. Mult mai coerente şi mai dureroase în acţiunea lor decît 1% rămîn clasele dominante în varianta lor tradiţională, cu ceva mai multe procente şi ceva mai hotărîte să-şi apere statutul. Mai e capabil cetăţeanul european să descopere acest tip de critică şi să iasă din paralizia lui 1%? Un început pentru Est ar fi să-şi redescopere problemele – că au ajuns din ţări slab dezvoltate lumpen curat, atras în alianţe dubioase. Pentru vestici poate ar fi momentul să recitească nişte clasici care le spun că aceia cu care au ei probleme nu-s, din păcate, doar 1%.

Estul ar trebui să impună discursul şoc al egalizării forţate, să insiste pe teme utopice care totuşi au fost enunţate (salariul minim european). “Cetăţean  european” însemna cîndva o chestie. Era un soi de membru într-un club de elită. Cu România şi Bulgaria UE nu mai sînt club exclusivist. Asta e, pînă şi Polonia şi Ungaria trebuie să renunţe la fanteziile cu central-europenismul.  Au venit vreo 30 de milioane care au dat tot ce aveau pe biletul UE; de aici confruntarea trebuie să devină directă, nu se mai primesc discursuri despre corupţia profundă localizată geografic, o discutăm la pachet sau deloc. Dacă în Vest se vor găsi aliaţi în denunţarea unor politici dezastruoase pentru  mase, acestea vor trebui să înceapă să înţeleagă estul într-o cheie nouă. Iar Estul progresisit, atît cît o mai fi, va trebui să-şi găsească drum printre autocolonizare agresivă şi derapaje naţionaliste.

Opoziţia Est-Vest e din nou fierbinte, la fel de fierbinte precum Sud-Nord  nu doar pentru că fantezia germană a zonelor tampon de diverse grade în jurul elitei europene nu mai poate să ţină. RomBulgaria e fierbinte şi pentru că au apărut ceva convulsii după şocurile electrice de tip baltic aplicate după 2007. Nu ştim exact dacă sînt doar spasmele de dinaintea transformării în zombies în toată regula sau e doar puţină greaţă de la prea multe lecţii de stat de drept înghiţite cu facturi şi rate prea mari.

 

Bonus: Work-Leaks

După tiparul wikileaks, avalanşa de documente – secrete mai mult sau mai puţin – care ne-au spus o mulţime de lucruri pe care le ştiam deja, se pot face nişte documente de tip work leaks. Ipocrizia vestului în ce priveşte exploatarea imigranţilor nu mai poate dura. Munca la negru nu e fapt divers. E o barbarie pe care Vestul nu mai are voie să o bage sub preş.
Danemarca. Caz clasic pe care l-aţi auzit de mii de ori:

Vasile Stoica a plecat in Danemarca impreuna cu sotia sa, Natalia, fiul lor si fratele sau mai mare, Ioan Florin. Romanii au fost adusi in tara de barbatul aflat in spatele companiei de curatenie JD Cleaning, Jimmy Nika. Angajatorul furnizeaza de ani de zile mana de lucru companiei United Service, a doua ca marime din Danemarca, ce are un milion de contracte, cu statul, regiunile si municipalitatile. Familia Stoica nu a primit niciun salariu pentru munca prestata prin JD Cleaning pentru United Services.

Frankfurt. După construirea unui cartier de lux, muncitorii români au trecut prin exploatare totală cu un final totuşi fericit. La presiunea presei, şi-au luat într-un final banii promişi.

Ne-au dat 50 de euro pentru mâncare şi după o lună de muncă, 17 septembrie-20 octombrie, am primit 1.500 de euro, sumă pe care trebuia să o împărţim celor 13 muncitori din grupul nostru. Conform unui calcul simplu reiese că luna aceea ne-au plătit 1,09 euro pe oră”, s-a plâns muncitorul român. Unul dintre proprietari s-a solidarizat cu muncitorii şi a scris pe o pancartă: Locuinţa mea exclusivistă se datorează exploatării muncitorilor români. (sursa)

Suedia. Români plecaţi la cules de afine se revoltă după ce primesc bani mai puţini. Presa locală îl citează copios pe patron care “lămureşte” situaţia, unii sclavi erau mai harnici:

Peste 100 de romani au oprit lucrul, miercuri, si au iesit in strada. Acestia spun ca angajatorul le-a promis 50 de euro pentru 50 de kilograme de fructe de padure culese pe zi. In schimb, au primit aceeasi bani pentru 70 de kilograme de fructe culese zilnic.

Insa patronul, Naturbemanning och Brygg AB, Mika Riikonen, sustine ca muncitorii romani sunt singurul grup care nu a reusit sa isi faca norma de fructe de padure culese. El a subliniat ca un grup de thailandezi strange in medie 215 kilograme pe zi, iar romanilor li s-au furnizat informatii false in tara lor. Sincer, sunt niste lenesi, a declarat el. (sursa)

Exploatarea ia şi forme mai subtile. Atunci cînd se pun la pachet educaţia şi voluntariatul, apare munca neplătită în schemă, iar rezultatele au fost într-un caz din Norvegia tragice (pe larg, aici).

Simina Guga are un material excelent despre traseul exploatării unor muncitori români în Cehia. Treaba începe în România cu firme de recrutare şi se termină cu o păcăleală la destinaţie, după o perioadă scurtă de muncă intensă:

La o lună după aceste întâmplări, lucrurile au luat o turnură la fel de brutală pentru un alt grup de 14 români care erau izolaţi într-o zonă muntoasă a ţării. Aceştia au ameninţat că vor înceta lucrul şi că se vor duce la poliţie, după 58 de zile de muncă în care nu primiseră decât 6 euro pe săptămână pentru mâncare. Şeful le-a dat fiecăruia câte 200 de euro, promiţându-le că o să primească restul în zilele următoare. După câteva ore însă, muncitorilor li s-a spus că nu mai este nimic de muncă în acea zonă şi au fost îmbarcaţi într-un autobuz cu un şofer ceh care nu le-a spus nici ce se întâmpla, nici unde urmau să ajungă.  După 4-5 ore de mers cu autobuzul oamenii au fost abandonaţi noaptea, pe un drum în apropiere de Praga. (sursa)

Dickens revine în forţă:

Mai multi copii romani, dintre care unii aveau mai putin de noua ani, au fost obligati sa lucreze in conditii foarte aspre, la o ferma din Worcester, Marea Britanie. Cei sapte copii, care faceau parte dintr-o echipa de 50 de muncitori romani care lucra la adunat praz pe un camp, au fost descoperiti, saptamana trecuta, de autoritati, a anuntat, duminica, The Independent. Minorii erau obligati sa lucreze, intreaga zi, imbracati in haine subtiri, in conditiile in care temperaturile coborau pana la zero grade. (sursa)

În Olanda, sechestraţi într-o fermă:

Politistii si inspectorii de munca din orasul olandez Someren au descins la ferma pentru a-i elibera pe cei 38 de romani, care munceau ca sclavii impreuna cu niste polonezi si portughezi aflati in aceeasi situatie, relateaza BN Destem. Patroana le confiscase angajatilor, la sosirea in Olanda, pasapoartele si actele de identitate, iar baracile in care traiau acestia nu aveau nici macar ferestre.  Muncitorii primeau doar 50 de euro pe saptamana, lucrand de dimineata pana seara pe plantatia de sparanghel, in conditiile in care li se promisese un salariu de 13 euro pe ora. (sursa)

Un caz interesant de conflict între state. Imigranţii exploataţi au ajuns strategie de business şi de sabotaj, iar criticile belgienilor ne arată cît de pe faţă se lucrează cu „avantajul estic”:

Doi miniştri belgieni au anunţat că depun plângere la CE împotriva Germaniei din cauza condiţiilor de muncă precare şi a salariilor extrem de mici cu care sunt plătiţi imigranţi români şi bulgari care lucrează în abatoare germane, relatează cotidianul Le Soir, în ediţia electronică. Cei doi miniştri, al Economiei Johan Vande Lanotte şi al Muncii Monica De Coninck, au decis să depună plângere împotriva autorităţilor germane la Comisia Europeană (CE), în baza unor mărturii ale muncitorilor, sindicatelor şi miniştrilor regionali germani. “Vom scrie CE pentru a-i cere să pună capăt acestor practici. Nu căutăm confruntarea cu altă ţară, ci este vorba despre a denunţa practici scandaloase”, au anunţat Vande Lanotte şi De Coninck, citaţi de Le Soir. Miniştrii au luat această hotărâre în urma unor acuzaţii formulate de actori din industria cărnii din Belgia. “Multe dintre aceste întreprinderi au început să se restructureze sau să se delocalizeze către Germania, deoarece nu mai reuşesc să facă faţă acestei concurenţe. Una dintre ele nu mai efectuează tranşarea cărnii în Belgia, ci taie carcasele în patru şi le trimite în Germania. Acolo, muncitori cu salarii foarte mici se ocupă de tranşare şi este mult mai rentabil. Aceste practici sunt inadmisibile”, a declarat unul dintre miniştri. Potrivit Le Soir, Germania respectă directivele europene, acceptând detaşarea muncitorilor din Europa de Est, dar există numeroase fraude ce au ca rezultat faptul că mii de muncitori lucrează în această ţară în condiţii deplorabile, nu cu titlu provizoriu, aşa cum prevede legea, ci în mod definitiv, prin intermediul unor societăţi fictive. De asemenea, în anumite sectoare, ca cel al cărnii, dar şi în horticultură, cultivarea legumelor şi prelucrarea lemnului, în Germania nu există salariu minim. “Atunci, totul este permis. Nu este încălcată legea, pentru că nu există una”, denunţă Vande Lanotte. (mediafax)