De ce Putin NU e un dictator? Pentru că a murit Moş Hasan!

Vasile Ernuhttp://www.ernu.ro
Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom 2006, 2007, 2010) care a fost tradus în mai multe limbi. În 2009 publică la ed. Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului. În 2010 publică (Editura Polirom) împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. În 2012 publică (Editura Cartier) volumul Intelighenţia rusă azi.În 2013 publică (Editura Cartier) volumul Sînt un om de stînga. Alături de C. Rogozanu, C. Şiulea şi O. Ţichindeleanu este coordonatorul volumului Iluzia anticomunismului, ed. Cartier 2008. În ultimii ani a ţinut rubrici în România Liberă, HotNews, Adevărul, Timpul, Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.

vasile-ernu1

Temă: Est-Vest, România-Bruxelles

Dicţionar Est-Vest

Intro

Despre ţările din jurul nostru pe care, din păcate, le cunoaştem foarte puţin, ştim mai ales din ce citim în presa occidentală. Nu că ar fi rău că citim presa occidentală; doar că perspectiva occidentală domină informaţiile şi politica internaţionale, îşi urmăreşte propriile strategii şi interese – ținând de realităţi de multe ori mult mai complicate. Îi vedem pe vecini aşa cum îi văd occidentalii, iar vecinii ne văd pe noi cam după acelaşi calapod. Acum câţiva ani, am colaborat cu două televiziuni: una rusească şi una britanică. Aceleaşi teme, aceleaşi subiecte: ţigani, copiii străzii, trafic de carne vie, revoluţie, Ceauşescu etc. Colonialismul media a devenit de mult arma forte a lumii occidentale, care cedează doar capitalului. În ultima perioadă, lucrurile au mers însă mult mai departe: ne vedem până şi pe noi prin intermediul mass-media şi al instituţiilor occidentale. Tot ce spun FMI & UE şi tot ce se scrie în ziarele de la Londra, Berlin sau New York este literă de lege pentru noi. Nicio îndoială, nicio întrebare sau critică nu ne mai bântuie. Colonialismul e una, cu el se mai poate lupta. Însă autocolonialismul e cu totul altceva: este poate forma cea mai gravă de degradare a unei comunităţi sociale (cea naţională mă interesează mai puţin).

Despre dicţionarul Est-Vest

Povestea este mult mai veche. Cel mai bun mediator – un soi de dicţionar sau traducător al relaţiilor dintre statele comuniste şi capitaliste – era dizidentul. Dizidenţii erau parte a sistemului comunist, dar ştiau bine limba celor două regimuri: dizidentul traducea celor din interior ceea ce credea lume liberală despre comunism şi în același timp povestea lumii occidentale, în jargonul liberal, ceea ce se întâmplă în spaţiul comunist. Cât timp a existat comunismul, îi mai puteam auzi glasul în diverse forme; însă după căderea lui, am rămas doar cu grila de interpretare a celor care au învins, adică a lumii occidentale şi a dizidentului. Bine, rău, asta avem. Ştim despre noi în mare parte ceea ce este validat de grila liberală occidentală. Formele de interpretare mai puţin cușer au sorţi de izbândă cel mult în lumi marginale; însă nicidecum nu vor fi bine primite de puterea oficială.

În acest sens, am susţinut şi încă susţin cu multă convingere că, dacă vrem să aflăm lucruri mult mai importante despre noi şi despre trecutul nostru, nu trebuie să punem mare accent pe textele dizidenţilor (pentru curajul cărora am un mare respect). Discursul lor a devenit un soi de mantră, mult prea cunoscută şi aproape deloc fecundă. Ca să aflăm lucruri cu adevărat semnificative şi importante despre istoria noastră recentă, ar trebui să chestionăm zone marginale precum bandiţii, sectanţii şi alte grupuri ultramarginale. Ca om foarte pasionat de aceste zone, vă garantez că vom afla despre perioada comunistă lucruri mult mai interesante, lucruri care ţin de interesul general al societăţii, nu al unor grupuri minore şi restrânse precum cele ale intelectualilor.

Rusia lui Putin şi Occidentul….

Despre Rusia lui Putin vehiculăm cam aceleaşi clişee: totalitarism, autoritarism, dictatură, corupţie, drepturile omului, mână forte, comunism etc. Mă veţi întreba: şi nu e adevărat? Parţial adevărat, şi pot chiar să spun că lucrurile sunt mult mai grave de atât. Ceea ce mă deranjează însă foarte mult este sensul de interpretare – total incorect sau uneori rău intenţionat. Aceasta, până la urmă, ne duce pe piste false de înţelegere a vecinului nostru şi, mai ales, de anticipare a mişcărilor lui.

Dacă în Rusia este omorât un jurnalist, presa occidentală va scrie foarte mult şi bine face. Dacă vor fi arestate fetele de la Pussy Riot care cântă o rugăciune-punk anti-Biserică şi anti-Putin, presa liberală occidentală va fi în delir. Iar dacă opoziţia liberală condusă de şahistul Kasparov va fi arestată (încape toată într-o dubă rusească), presa occidentală iarăşi va face valuri. E bine? Fireşte că e bine. Problema nu e însă că fac valuri presa şi instituţiile occidentale atunci când cei care vorbesc pe limba occidentală sunt nedreptăţiţi, ci faptul că tac sau nu vor să informeze şi despre alte fenomene mult mai importante din societatea rusească. Nu veţi auzi vorbindu-se des despre revoltele muncitorilor de la diverse fabrici şi uzine, despre faptul că sunt arestaţi, pedepsiţi pe nedrept, omorâţi pentru că se revoltă împotriva proprietarilor (mulţi dintre ei occidentali în tandem cu ruşi). Despre lichidarea grupurilor de presă radicală care atacă la fel de dur şi poziţia lui Putin, dar şi despre demersul şi discursul occidentale, iarăşi nu veţi auzi nimic. Presa occidentală va scrie tone de texte despre arestul de o oră al lui Kasparov, dar va tăcea mâlc despre arestul de un an al lui Limonov. De ce? Pentru că Gary Kasparov vorbeşte pe limba şi în interesul occidentale, în timp ce, atunci când apare un „naţional-bolşevic” (care de altfel a fost mult timp aliat cu Kasparov), se preferă business-ul cu Putin – care e un soi de Angela Merkel pe ruseşte, dar mult mai neoliberal.

Aţi văzut pe cineva din mainstream-ul occidental îngrijorat foarte tare de faptul că marile privatizări şi terapia de şoc au creat fenomene catastrofale în pături sociale foarte largi? Fenomenele despre care vorbim sunt comparate cu catastrofe precum cel de-al doilea război mondial sau represaliile staliniste. La aceste procese au participat bine-mersi mai toate instituţiile importante occidentale. Iar dacă au fost şi ele părtaşe, atunci e linişte şi pace. A îngrijorat pe cineva faptul că neoliberalismul lui Putin (ambalat pentru uz intern cu o frescă naţionalistă) este mai radical şi mai dur decât în ţările lui de obârşie, sau că proiectele de privatizare a sănătăţii şi educaţiei în patria comunismului vor produce catastrofe care vor arunca Rusia în secolul al XIX-lea? Nu. Nu veți citi despre asta decât în unele tratate universitare şi cărţi pretenţioase. În mass-media şi în zona mainstream-ului, Putin va fi criticat doar pentru fapte pe înţelesul şi gustul mainstream-ului occidental: libertatea presei (de mult cumpărată), dezvoltarea societăţii civile care trăieşte pe surse diverse interne şi mai ales externe ș.a.m.d. În rest, când e vorba de business şi interese comune, tăcem şi împărţim profitul. În acest sens, Depardieu şi-a ales foarte bine destinaţia: Rusia este în acest moment bastionul neoliberalismului adaptat nevoilor puterii din Rusia (gazele rămân în mâinile Kremlinului pentru manevrele politice şi economice strategice în spaţiu intern şi extern; în rest, privatizăm tot).

Părerea mea este că imaginea de puternic om de stat, care controlează şi de care se tem toţi, construită de însuşi Putin şi de prietenii lui, este în mare măsură susţinută artificial şi de presa ori de structurile de putere occidentale. E mult mai comod să ai imaginea unui lider „autoritar” în Rusia decât a unui Elţîn în stare avansată de beţie. Occidentul ştie prea bine că e infinit mai util să ai un duşman cu o imagine puternică și ameninţătoare decât un prieten beat pe care nimeni nu-l ia în serios. De fapt, povestea se repetă: în spatele imaginii luptei politice dintre bine (Vest) şi rău (Est) se ascunde un consens al business-ului transnaţional unde toate lighioanele financiare trăiesc în pace.

De ce Moş Hasan dovedeşte că Putin e slab?

În realitate, Putin, chiar dacă a avut momentele lui de reconstrucţie a „verticalităţii puterii” de la Kremlin, dovedeşte în ultimii ani că este un lider slab, tot mai slab. Nu mai amintesc că marile reforme anunţate, un amestec straniu între misticism şi tehnocraţie, nu au avut loc. Putin a putut păstra o anumite bunăstare a populaţiei doar pentru că a reuşit să controleze o bună parte a energiei, iar preţul ei a permis acest lucru. Marile argumente care dovedesc slăbiciunea de fond a „invincibilului KGB-ist” ajuns „Ţar la Kremlin” ţin însă nu de zona atât de dragă mainstream-ului occidental, ci de domeniul asupra căruia puterea moscovită se împacă foarte bine cu puterile occidentale. E vorba de zona economică. Adevăraţii critici interni ai lui Putin se întreabă pe bună dreptate: cum e posibil ca în ultimii 10 ani să fie distrusă totalmente una din cele mai mari industrii aeronautice din lume, deschizând drumul şi oferindu-le pe tavă profituri uriaşe unor companii multi/transnaţionale? Cum e posibil ca o bună parte a oligarhilor apropiaţi Kremlinului, care fac bani grei în Rusia mai ales în domeniul resurselor naturale, să plătească prin diverse mecanisme economice impozitele în ţări precum Elveţia, şi nicidecum în Rusia? Cum e posibil ca, lunar, din Rusia să iasă pe diverse căi prea puţin ortodoxe peste 8 miliarde de USD? Etc. etc.

Acum, revenind la limbajul atât de drag în mass-media occidentale: cine a ucis-o pe Politkovskaia? S-a scris enorm de mult pe subiect şi nu am să spun decât un singur lucru: faptul că nu a exista un răspuns credibil din partea puterii arată cât de slabă e această putere. Mai nou se înmulţesc manifestaţiile anti-Putin, dar care nu aduc veşti bune nici pentru Putin, nici pentru marea parte a populaţiei. Şi acest lucru arată cum puterea de la Kremlin, pe zi ce trece, devine tot mai slabă.

În loc de concluzie, am să vă spun povestea cu care, de fapt, voiam să încep. Ca să înţelegem cum stă puterea unei ţări ca Rusia nu e nevoie să citim presa şi să întrebăm intelectualii. Ei ştiu în zilele astea cel mai puţin din ce se întâmpla în ţară, pentru că sunt cei mai rupţi de realitate. Prima regulă ca să aflaţi ceva despre o ţară din Est (e valabil şi pentru Vest) e să nu citiţi presa şi să nu discutaţi cu intelectualii. Vorbiţi cu oamenii simpli, cu taximetristul, conductorul, beţivul de la crâşmă, portarul şi veţi afla sintetic, chiar dacă poate dezarticulat, cele mai importante lucruri despre ce se întâmplă în ţara cu pricina. Grupurile marginale sunt cel mai bun indiciu. Bandiţii, ceea ce se întâmplă cu ei de exemplu, sunt cel mai bun indicator al stării societăţii. Ei sunt ca peştii înainte de cutremur.

De ce Putin nu e un dictator, ci doar un preşedinte slab? Unul care cunoaşte bine realitatea lumii ruse ar răspunde simplu: pentru că a murit Moş Hasan! Pe data de 16 ianuarie, în miez de zi, într-unul din restaurantele bune ale Moscovei, au avut loc schimburi de focuri în timpul cărora a fost împuşcat unul dintre capii lumii interlope (un soi de naş): MOŞ HASAN (Aslan Usoean). Moş Hasan nu e un ONG-ist sau jurnalist ca să facă valuri în presa liberală occidentală. Omul e unul din cei mai mari bandiți, deci o autoritate în societate („Forbes-ul” lumii interlope îl plasează în primii trei cei mai influenţi şi puternici bandiţi din fostul spaţiu sovietic). Aici ar trebui poate să reamintesc că, în ţări precum Rusia sau SUA, bandiţii sunt cei mai populari eroi, iar cultura produsă de aceştia este una foarte populară în păturile de la baza societăţii. Când bandiții din Rusia încep să împuşte hai-hui (iar în ultimii doi ani acest fenomen ia amploare) e un semnal foarte puternic pentru populaţie şi o prevestire foarte urâtă pentru Kremlin. De data aceasta, confirmarea că Putin e tot mai slab vine exact din zona cea mai sensibilă, zona care dă cele mai sigure semnale: lumea bandiţilor. Poporul ştie bine că, atunci când bandiţii se împuşcă de capul lor în centrul oraşului, nu mai exista ierarhie, reguli, respect, centru, deci Putere. Ei ştiu că, cu cât puterea oficială este mai slabă, cu atât bandiţii sunt mai zgomotoşi. Ce va urma e greu de spus; dar am un vag sentiment că bandiţii sunt alternativa reală la actuala putere (şi asta nu doar în Rusia), nicidecum societatea civilă sau partidele alternative. De ce? Asta e deja o altă poveste.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole