Lupta de clasă. Faza pe cultură

mina autor-pngde Veronica Lazăr, Alex Cistelecan

Suprapunerea dosarului despre BOR din CriticAtac cu evenimentele recente de la Muzeul Țăranului Român a furnizat un bun prilej pentru stânga independentă de a descâlci, chiar în apropierea imediată a faptelor, o serie de probleme practico-teoretice extrem de delicate: granițele secularității în lumea noastră „post-seculară”, actualitatea criticii religiei (sau a clericalismului) pentru stânga românească de astăzi, posibilele linii de alianță care trebuie trasate (de clasă – cu poporul religios, sau de „cultură și civilizație” – cu tânăra clasă de mijloc emancipată sexual și mai mult sau mai puțin atee). Din păcate, ocazia a fost mai degrabă ratată. Din diverse motive – care merg de la imperativul pragmatismului și al realismului, la imparțialitatea liberală și democratică, până la suspiciunea unor finanțări oculte din spatele campaniei LGBT și al mișcărilor seculariste – coordonatorii CA au preferat să trateze cu indulgență și profundă înțelegere reafirmarea publică a fenomenului religios, inclusiv în manifestările sale violente, rezervându-și în schimb ironiile exclusiv pentru facțiunea laicistă, secularistă, progresistă.

Dar să luăm problemele pe rând.

1. BOR, problema care nu-i nici o problemă: Pentru un dosar despre biserica ortodoxă și resurgența fiorului religios inițiat de un site de stânga, e trist și surprinzător să vezi cât de ieftin scapă cele două fenomene. Autorii din dosar au fost atât de „caritabili” în înțelegerea acestora, încât toată critica și bășcălia au trebuit să fie îndreptate către tabăra cealaltă. E ceva frustrant în tot dosarul despre BOR. Nu doar că lipsește orice urmă de ateism militant (care ar fi fost singura poziție principială de plecare – dar, ce să-i facem, nu ne mai putem permite să fim atât de idealiști și intransigenți încât să pretindem că noi avem dreptate și majoritatea se înșeală), dar lipsește cu desăvârșire și orice fel de anticlericalism. Una peste alta, BOR iese aproape neatinsă din tot dosarul: de fiecare dată când riscă să se abată critica asupra ei, ricoșează în altă direcție: statul e problema; corupția e problema; gardienii de la intrarea MȚR sunt problema… Păi dacă nu BOR e problema, ci e doar o deturnare de la agenda serioasă, la ce bun dosarul despre BOR? Cât despre critica religiei, aceasta lipsește cu desăvârșire. Motivul: s-a făcut deja, e chestie fumată. Fără îndoială că s-a făcut – deși nu neapărat la noi. Dar, în fond, câte chestii originale apar pe platforma CriticAtac, și, în plus, câte argumente și poziții principiale avem la dispoziție? Cu siguranță un număr limitat, ceea ce implică inevitabila repetare și reluare a unor lucruri deja știute de unii. E, până la urmă, un risc asumat al oricărei munci de propagandă.

2. Argumentul democrației liberale: și fasciștii protestează, adesea în forme ilegale, tot așa cum protestăm și noi. Deja, protestul în sine e o chestie așa de dorită și așteptată că trebuie aplaudat oriunde apare. – Atâta doar că egalitatea în fața principiului formalist al echității accesului la microfon a taberelor care așteaptă să se exprime (de parcă am fi la un concurs de poezie pentru liceeni) e o mare gogoașă, foarte utilă de obicei celor care sunt deja mai tari, mai mulți, pentru că exprimarea și cuvintele sunt, de fapt, și fapte politice. Dar asta e numai o insignifiantă eroare de perspectivă pe lângă înclinația inexplicabilă de-a examina conflinctele nepartinic și totuși minimalizant și infantilizant, ca niște moderați și dilematici care iau în serios ficțiunile formaliste și mai au, eventual, și înțelepciunea să recunoască că nimeni nu deține adevărul absolut, cu atât mai puțin o minoritate nepopulară, deși suntem în plină Kulturkampf. Sau pe lângă credința în valoarea terapeutică a „expresiei” și a „manifestării opiniilor”, prin care militantismul religios, scos la suprafața discursului public, și-ar pierde puterea de contaminare și, în lumina rampei, s-ar arăta drept ceea ce este, o mică prostioară prea ridicolă ca să nu se disipeze de la sine. De parcă regimurile fasciste ar fi apărut vreodată din mișcări underground care au ieșit pe neașteptate la lumină – și, odată văzute sub reflectoarele rațiunii publice, ar fi dat înapoi rușinate (mulțumiri Nataliei Buier pentru această observație).

Oricum ar fi, e poate timpul să se decidă dacă o asemenea mișcare religioasă e periculoasă, iar asta pentru că identitatea ei e dată de ideile intrinsec și agresiv antisocialiste și antimoderniste, sau dacă, dimpotrivă, e numai un efect al austerității, refulat dar reversibil printr-o binevoitoare psihanaliză economică (sînt militanți anti-gay pentru că nu au cu ce-și plăti facturile, iar o dată ce vor înțelege ce-i mână de fapt, mintea li se va lumina și vor deveni potențiali aliați în lupta de clasă).

3. Argumentul criticii de intenții și interese: confuzia constantă între o critică a intereselor și finanțării particulare a grupărilor de activiști LGBT și critica principiilor libertății sexuale și laicismului. De exemplu, în textul echidistant și așezat al lui Vasile Ernu, ironia liberală nu pare a fi tocmai lucrul cel mai egal împărțit din lume: avem o ironie blândă, aproape părintească față de fasciști (că umblă cu icoane trase la xerox) și una tăioasă, cinică la adresa progresiștilor („civilizații” care au prins și ei o agendă din zbor – a libertății sexuale și a ateismului – și pe care o exploatează profitabil din fonduri europene). Și cu asta, cu dezvăluirea caracterului auto-interesat al militanților din campania LGBT, par să fie compromise iremediabil inclusiv principiile în numele cărora militează dânșii. Brusc, libertatea religioasă și epurarea spațiului public de convingerile ortodoxiste par să fie exclusiv o campanie a imperialismului american – pe care trebuie să o demascăm ca atare, în același timp în care ar trebui, probabil, să recunoaștem, implicit, autenticitatea și reprezentativitatea populară a fiorului neolegionar. (Dar parcă și socialismul era o doctrină străină de neamu’ nost’, fără aderență la popor și cu simpatizanți doar prin clasele de mijloc – hai să renunțăm atunci și la ipocrizia asta.) Problema cu această critică este că ea poate fi foarte ușor întoarsă împotriva CA: în fond, se prea poate ca obiecțiile lor principiale față de falsitatea campaniei LGBT să fie văzute, de fapt, ca o luptă strâmtă pe brandurile și vizibilitatea din câmpul mișcărilor progresiste, ca o demarcare furioasă de alte grupări care, cu siguranță mai cinice, mai interesate și mai bine finanțate, se raportează cam la același public restrâns al „societății civile” emancipate din capitală. Foarte probabil că așa stau lucrurile, foarte probabil că această bătălie pentru sufletul stângii independente se duce, în vecini, cu arme murdare și finanțări necurate. Dar una e să critici, cu date și nume precise, ipocrizia și falsitatea unor organizații pretins progresiste, și cu totul altceva să abandonezi însăși ideile libertății sexuale și laicismului doar pentru că s-a întâmplat să figureze pe cererea de finanțare a unor ONG-uri obscure.

4. Critica ideologiei civilității occidentale: inițial legitimă și relevantă – atunci când viza papionada și scandalul de la ICR, isteria loviturii de stat, ajustările structurale în numele europeismului și, în general, scindarea socială care ascunde inegalitățile de clasă sub preșul unor diferențe legitime și firești de cultură și civilizație –, își depășește aici sfera de aplicație și, din nou, de frica de a nu fi identificați cu snobilimea societății civile, textele CA riscă să sacrifice sau să-i abandoneze dușmanului două din obiectivele noastre elementare: emanciparea sexuală și eliberarea de religie. Așa cum uneori tind să sacrifice sau să se desolidarizeze de intelectuali captivi ai unei proletarizări și precarizări tot mai accentuate, din resentiment pentru vechii elitiști și din desconsiderare pentru un cîmp social prea puțin important pentru chestiunea economiei capitaliste. Or, dacă limbajul drepturilor pare să fie monopolul direcției europeiste care simpatizează cu ideile neoliberale – sau care e măcar dispusă să conceadă vânzarea pe doi lei a resurselor și forței de muncă românești de spaima barbariei estice și a incapacității absolute a statului –, aici e și vina stângii intelectuale, care n-a știut să codeze discursiv formele de opresiune proprii sau nu capitalismului în așa fel încât să nu discrediteze pe cei care luptă împotriva lor, chiar atunci când aceștia provin din tabăra liberală, și aruncând astfel și copilul o dată cu apa din copaie.

Dar asta și pentru că, adesea, în preocuparea de-a lega teoria și practica, lucrurile ajung să se petreacă exact pe dos. În cazul MȚR, nu era vorba să se stabilească care-s ierarhiile relevanței teoretice: s-a produs o agresiune (nu o dezbatere de idei în vreo gazetă), reacția ar fi trebuit deci să fie clară și imediată, indiferent dacă ne interesează sau nu altminteri politicile identitare; tendința din textele CA (al lui Vasile Ernu, mai ales) a fost, în schimb, o luare peste picior a partidei agresate. Invers, în chestiuni mai sistematice și globale, în special capitalismul și criza, e mai necesară și mai la îndemînă o lămurire teoretică – care să indice posibilitățile, direcțiile și limitele acțiunii pentru noi – decît un impuls nestăpînit de-a acționa. Nu ajungem întodeauna la fel de departe și cu teoria și cu practica, uneorie ele sînt pur și simplu decalate.

5. În fine, problema principală: poziție obiectivă de clasă sau subiectivare politică? Aici, impresia e că poziția autorilor din dosar pare să pice automat în cel mai naiv populism: doar pentru că ortodoxiștii ar fi (conform unei idei primite de-a gata și încă neverificată) din clasa populară, în vreme ce progresiștii sunt niște mironosițe sclifosite din clasa de mijloc, s-ar zice că trebuie să ne aliem sau să avem măcar grijă să nu-i supărăm pe primii. (Ca în faimoasa interpretare uluitor de ratată a lui Pasolini, care în luptele dintre polițiști și studenți din Italia anilor 60 le plângea de milă primilor pentru că, spre deosebire de mic-burghezii de studenți, polițiștii erau niște bieți oameni sărmani.) De unde și până unde? Poziția obiectivă de clasă e doar half the story. Fără o subiectivare politică emancipatoare – și e limpede că subiectivarea politică a ortodoxiștilor e departe de așa ceva – oricâtă înțelegere am avea pentru sărmanii de ei, oricât am putea explica în termeni neutri și obiectivi mecanismul fatal al alienării lor, oamenii aceștia nu joacă în echipa noastră. Deși prin poziția lor socială ar putea fi aliații noștri, din punct de vedere politic au fost și rămân armata de rezervă a reacțiunii. Și fără o critică radicală a alienării lor ideologice, nu avem nici o șansă să ne solidarizăm și să atacăm cot la cot problemele obiective și „cu adevărat importante”.

Tocmai exemplul recent al revoltelor din Egipt (sau Iran 79), așadar al unor mișcări politice de masă din societăți în care „critica religiei nu a fost încheiată” – sau nici măcar antamată – ne arată că degeaba pornim de la aceeași condiție obiectivă de clasă dacă o codificăm cu totul diferit din punct de vedere politic; și că orice alianță generoasă a stângii laice cu poporul asuprit dar înfiorat religios se întoarce inevitabil împotriva primeia, atâta vreme cât nu îndrăznim să intrăm cu bocancii criticii ideologiei în sălașul intim al credințelor și valorilor religioase ale claselor populare. Sigur, și noi și ei protestăm împotriva austerității, și noi și ei ajungem la aceeași limită a sărăciei. Dar trebuie să ținem cont că, dincolo de această apropiere obiectivă, ne desparte totuși ceva – deocamdată – ireductibil: faptul că pentru ei salvarea nu e neapărat atenuarea austerității și scăderea facturilor, ci în primul rând revenirea la valorile religioase și, în cele din urmă, eliminarea devierilor seculariste; în vreme ce pentru noi soluția e schimbarea radicală a condițiilor sociale și, în cele din urmă, abolirea claselor. În această chestiune, politizarea subiectivă face parte din condițiile obiective. Fără acest aspect dialectic, marxismul e doar statistică și sociologie.

Ca să încheiem în spiritul religios al dosarului, dar într-o cheie profund anti-ecumenică și, vai, anti-majoritară: în lumea noastră tristă, scindată de f(r)acturi de clasă și pansată jalnic cu ispite culturaliste și fetișisme civilizaționale, e aproape un miracol să fii marxist – să bifezi, așadar, atât condițiile obiective cât și politizarea subiectivă care-ți permit să înțelegi totul. N-ar trebui să ne jenăm de acest privilegiu doar pentru că majorității îi este, deocamdată, interzis.

 

Comments are closed.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.