„SOLIDARITATE”: performance „Și eu sunt gunoier”

Adi Dohotaru
Combinaţie de istoric, jurnalist, scriitor şi activist civic. Toate în devenire. Îmi place să citesc, să fac mişcare (alergare prin parcuri şi păduri, sporturi de echipă, plimbat cu biţa), să beau alături de prieteni cafea ori bere în centrul Clujului. Aş vrea să alerg la un maraton la Polul Nord la -30 grade, însă aş avea nevoie de cel puţin 10.000 de euro ca să particip. Poate mă ajutaţi. Ştiu, aş fi al doilea român în alergare la Pol, dar cred că aş povesti mai bine cum e cu Marele Alb-Albastru. Am 27 de ani şi m-am născut în aceeaşi zi cu Hitler, constelaţie fatidică ce îmi atenuează opţiunile radicale de stânga.

a3pataret3Eseul de mai jos, publicat în volumul Protestatarul, descrie un moment de kairos, de emoție participativă, de vibrație accelerată, un timp havuz în opoziție cu timpul cronofag de care suntem copleșiți, cu a sa cadență când monotonă, când stresantă, utilitară și secvențială, consumatoare de timp și resurse. Performance-ul la care fac referire este similar cu evenimentul în cadrul căruia provocăm levitația primăriei clujene și la care vă așteptăm în număr cât mai mare, luni de la ora 17.00, în fața porții principale. La astfel de acțiuni procesul implicării afective, asamblarea spontană și entuziasmul relaționării între actanți devin mai importante în raport cu rezultatul scontat. Și totuși breșele sunt adesea mai relevante față de manifestația clasică sau față de petiționarea zguroasă, după cum lasă să se întrevadă finalul textului:

Prin intermediul participanților de la Școala Populară de Artă Contemporană (ȘPAC), organizată de artiștii și univer­sitarii cu vederi de stânga din Proiect Protokoll, sunt răspân­dite prin oraș o serie de stickere în timpul manifestațiilor: „Vă rugăm să ne scuzați / Nu producem cât furați”, „Răs­pundem la sfidare cu un protest mai mare”„Democrația e participativă”, „Disprețul vostru / Protestul nostru”, între „TAXĂ” și „DIJMĂ” apărea un semn de egalitate tăiat. S-a scris și cuvântul SOLIDARITATE nu doar în limba română, ci și în maghiară și germană. S-ar fi scris și în limba romani, dar nu o știa niciunul dintre noi. Piețele din România au fost un prilej de solidaritate cum rar am văzut în spațiul autohton, dincolo de vederile diferite dintre pensionari, monarhiști sau tineri din mediul asociativ, ca să numesc doar trei grupuri dintre cele mai distincte. În ciuda tensiu­nilor dintre grupările diverse s-a găsit un numitor comun, deși probabil cel mai mic numitor comun, în scandările an­ti-guvernamentale. Am privit atunci cu simpatie o duzină de romi care strigau câteva zile în piață împotriva Partidei Romilor, taxat pentru corupția și incompetența sa politică.

Spiritul solidarității a fost prezent în grupuri restrânse ca Tinerii Mânioși și după ce s-au potolit manifestațiile din iarnă, ca și cum s-ar fi creat o crăpătură într-un zid al neputinței. Spre uimirea mea, la Cluj, un spațiu pe care îl privesc uneori cu tristețe ca fiind cvasi-provincial și autar­hic în problematizările publice, s-au desfășurat în primă­vară proteste de solidarizare cu grecii afectați de măsurile de austeritate impuse de troica Uniunea Europeană – Fon­dul Monetar Internațional – Banca Mondială. A mai avut loc, alături de comunitatea siriană locală, o manifestaţie simbolică de solidarizare cu victimele civile din Siria care au luptat împotriva unui regim dictatorial. Ne-am mobili­zat cu diverse ocazii și în sprijinul romilor de la Pata Rât, groapa de gunoi a Clujului, în jurul căreia trăiesc vreo 2.000 de oameni. Din zecile de intervenții din interiorul campa­niei de desființare a ghetoului de la Pata Rât, îl ofer pe cel de mai jos pentru că este la îndemâna oricărui cetățean cu o minimă empatie socială să participe la astfel de acțiuni de solidarizare sau, de ce nu, să le inițieze.

 

Grupul de Lucru al Organizaţiilor Civice (gLOC) s-a con­stituit spre sfârşitul lunii ianuarie 2011 cu scopul de a găsi soluţii la problema locuirii în condiţii precare şi a segregării rezidenţiale a celor câteva zeci de familii rome mutate de că­tre autorităţile locale în decembrie 2010 de pe strada Coas­tei în zona Pata Rât. La scurt timp după constituirea aces­tui grup informal, am prezentat autorităților, asociațiilor internaționale, presei locale și naționale, cetățenilor interesați etc. situația inadecvată de trai a comunităților de la Pata Rât. Sunt patru la număr, cea mai veche este bo­tezată autoironic Dallas din cauza serialului despre bogata familie texană pe care îl urmăreau cu jind gunoierii, cea de pe str. Cantonului Fără Număr unde au fost evacuate persoane care nu reușeau să își plătească utilitățile și chiria în oraș sau care proveneau din case retrocedate, Noul Pata Rât cu cele peste 250 de persoane evacuate dintr-o zonă rezidențială de pe str. Coastei și micro-comunitatea care trăiește efectiv la câteva zeci de metri de rampă. În campa­niile succesive, în munca de organizare s-au implicat zeci de persoane din afara Pata Rât și din Pata Rât, la eveni­mente au participat sute, iar prin media events am ajuns în casele a milioane de persoane. Cu toate acestea, epicentrul campaniei era format din trei persoane: antropologul Eni­kő Vincze, sociologul Cristina Raț și cu mine.

Este cea mai complexă campanie la care am participat, încă în derulare și care se va desfășura ani buni de acum înainte. O voi descrie pe îndelete în alte eseuri. A presupus manifestații, petiții, articole, propuneri de strategii și ne­gocieri cu instituțiile statului, advocacy, conferințe și mese rotunde, realizarea de articole, studii etc. De pildă, doar într-un interval de un an și jumătate am inițiat o jumă­tate de duzină de manifestații, care au generat, din ce am contabilizat, vreo 200 de materiale mediatice și preluarea subiectului Pata Rât pe agenda publică. În linii generale, propunerile gLOC vizează, în spiritul justiției sociale, in­cluziunea locativă a persoanelor din Pata Rât și care au mi­nima posibilitate de a se integra în oraș, îmbunătățirea infrastructurii de la Pata Rât, condiții decente de locuire, stoparea evacuărilor forțate către Pata Rât, slujbe lega­le pentru romii care lucrează în rampă fără contracte de muncă, în condiții toxice etc.

Obosit de repetarea protestelor legate de Pata Rât, la care au participat de la 70 la 150 de oameni, dar și de manifestații în general, la care am mers zilnic în iarnă, am propus un eveniment care îmbina activismul social și arta angajată, performance-ul „Și eu sunt gunoier” (vi­neri, 23 martie, 2012, la orele amiezii). A fost mai ușor de organizat, pentru că nu implica o activare largă, accentul fiind pus pe un mesaj non-conformist și sugestiv, ceva care să scurtcircuiteze protestul clasic, bazat pe mobilizare lar­gă, dar doar cu câteva bannere și o atitudine demnă ori su­părată, evitând astfel ceea ce anglo-saxonii denumesc self-righteousness. Mobilizarea s-a făcut ca event pe facebook, au participat vreo 25 de oameni, dintre care 5 de la Pata Rât, și s-au mai alăturat vreo 10 colegi jurnaliști. Textele de mobilizare de pe facebook atât la GAS cât și la gLOC aveau o structură concisă (de ce, ce facem, ce vrem, când, unde, cine suntem).

Subliniez că e la îndemâna oricui să se implice similar când constată, mai ales la nivel local, variate conflicte soci­ale. De pildă, eu aflasem din ziare că autoritățile derulează un proiect de gestionare a deșeurilor de câteva zeci de mi­lioane de euro. Sunasem apoi la Consiliul Județean pen­tru a afla cum va afecta proiectul zona, dar reprezentanții instituției mi-au zis ingenuu că nu s-a luat în considerație modul în care noile stații de depozitare vor afecta comuni­tatea din Pata Rât lăsată fără surse de venit și fără să ofere locuri de muncă pentru cei care lucrează în rampa veche. Când cadrul dezbaterii este definit prea strâmt sau dialo­gul cu autoritățile lipsește cu desăvârșire, trebuie punctată cât mai clar falia conflictuală. Media nouă sau tradițională este de ajutor în redarea conflictelor, mai ales că e posibil pentru un grup de cetățeni dintr-un oraș mai mare să facă rost de o listă exhaustivă de jurnaliști locali sau regionali de la o instituție publică sau de la jurnaliștii înșiși. Așadar:

De ce: La Pata Rât se află cel mai mare ghetou din Europa din jurul unei gropi de gunoi. 2.000 de oameni trăiesc într-un an­samblu de patru comunități, trei în apropierea rampei, una în rampă. Mulți dintre acești oameni lucrează în colectarea selectivă a deșeurilor, în condiții de exploatare extremă, sub gi­rul autorităților și serviciilor de salubrizare, fără contracte de muncă.

Consiliul Județean demarează un proiect de aprox. 250 de milioa­ne de lei pentru un Centru Integrat de Management al Deșeurilor. Singura comunitate neintegrată rămâne cea de la Pata Rât. Investiția publică nu a luat intenționat în calcul modul în care proiectul afectează comunitatea de la Pata Rât pe considerentul că proiectul este unul „tehnic”, nu unul social. În ciuda beneficii­lor materiale obținute, autoritățile și firmele de salubrizare nu au recunoscut până acum rolul pozitiv al acestei comunități în reali­zarea colectării selective în serviciul orașului Cluj.

Este timpul ca noi, clujenii, să recunoaștem meritele unei munci umile, dar demne, și efectuate în condiții extrem de toxice.

Ce facem: scormonim gunoiul din centrul orașului și colectăm selectiv deșeurile, într-un gest simbolic de apreciere a muncii oa­menilor din Pata Rât. Deșeurile sunt duse la Consiliul Județean. Vino și tu cu un mesaj de susținere!

Ce vrem: Autoritățile trebuie să realizeze politici publice care să conducă la desființarea ghetoului și incluziunea socială a rezidenților din Pata Rât atât pe piața muncii cât și în plan rezidențial ori educațional.

Când: vineri, 23 martie, ora 13.00

Unde: Piața Unirii din Cluj

Cine: membri ai Grupului de Lucru ai Organizațiilor Civice (gLOC), susținuți de Tinerii Mânioși și Amnesty International

Inițial, trebuia să ne întâlnim în Piața Unirii, dar poliția avea o manifestație în paralel de care nu știam. Am vrut să ne desfășurăm acolo spunând că nu le vom întrerupe activitățile și că performance-ul nostru va dura vreo 15 mi­nute. Ne cereau o autorizație, dar i-am zis șefului poliției că legea adunărilor publice spune la articolul 3 că nu e nevoie de notificarea autorităților pentru evenimente culturale. Șeful poliției devenea din ce în ce mai nervos, a spus că o s-o „încurcăm” dacă încercăm să ne facem evenimentul alături de ei. Spunea de un articol de lege care stipula că nu sunt posibile două manifestații în același timp. Iar eu insistam hâtru că nu e vorba de o manifestație, ci de un eveniment artistic, cu implicații sociale. Un alt polițist îmi cere datele de buletin și mă întreabă ce tip de „performanță” facem. Îi răspund că e un fel de happening. Se uită neîncrezător, dar totuși afabil din cauza presei. Completez că e un eveniment cultural și nu mai are vreo replică. Ne întreabă ce vom face, îi spun că vom căuta prin gunoaie. Se încruntă.

Înconjurați de câteva zeci de polițiști prezenți la Ziua Poliției, care ar fi acționat în forță dacă am fi decis să ră­mânem cu performance-ul în Piața Unirii, preferăm să ne mutăm la monumentul dedicat Memorandiștilor, pe B-dul Eroilor, la „Clopot”, la vreo sută de metri distanță de manifestația poliției. Polițiștii ne escortează. Ne spun să ne mutăm și mai departe ca nu cumva în materiale fo­tografiate sau video să apară manifestația lor. Nu ne mu­tăm, îl asigur teatral că nu atentăm la siguranța statului și a poliției. Cei veniți din Pata Rât desfășoară un banner pe care scrie „Vrem locuri de muncă”, dau interviuri, iar noi adunăm selectiv gunoaiele găsite: PET-uri, hârtie, sticle. Avem saci, mănuși de plastic, oamenii se opresc pe stradă și ne întreabă de ce căutăm printre gunoaiele din pubele. Eram îmbrăcați elegant, tocmai pentru a arăta demnitatea unei munci a cărei relevanță este ignorată sau disprețuită, cel puțin din ce am observat, de către românul mediu. Este apreciată munca asistentei sau a unei mame care curăță rahatul unui organism vârstnic, de ce nu este apre­ciată, le povesteam hiperbolic cunoscuților neîncrezători, munca acelor sute de oameni care curăță defecațiile orga­nismului industrial al orașului și care trăiesc în cimitirul consumului?

Romii care locuiesc la marginea rampei se hrănesc din cadavrele societății de consum. Nu toți, desigur, iar acțiunea noastră îi viza doar pe cei care căutau să trăiască din colectarea deșeurilor. Deșeurile sunt transfigurate, re­înviate, reintroduse în circuitul schimbului. Și totuși, rolul lor nu este recunoscut. Așa-zisa economie de piață din pa­radigma liberală clasică, după care ne ghidăm încă în linii majore, se bazează pe mecanismul cererii și ofertei, costu­rile sociale și de mediu fiind marginalizate, dacă nu elimi­nate complet din mentalul colectiv. Iar ei fac munca pe care statul român și producătorii corporatiști, pe principiul UE „poluatorul plătește”, ar trebui să o regleze mult mai efici­ent, responsabilități care sunt eludate de multinaționale prin raportări fanteziste de recuperare a deșeurilor ori prin negocierea unor cote cât mai mici de colectare. România colectează selectiv doar în proporție de 1% față de media europeană de 42%. În aceste condiții, restul colectării, în afara statisticilor, care ne apropie, probabil, de media UE o fac lumpenii societății, cei mai mulți fiind romi. Nu sunt ei de facto ecologiștii României, și nu ecologiștii din proiec­tele de responsabilitate socială corporatistă marca Dragoș Bucurenci, campanii care eludează prin sponsorizări gene­roase mult mai importantele obligații sociale?

Romii pleacă înapoi la muncă, în Pata Rât, iar noi, după manifestație, mergem cu sacii colectați la Consiliul Județean unde ne întâlnim cu reprezentanți ai instituției. Dacă înainte ni se spunea că proiectul e „tehnic” și că nu sunt locuri de muncă pentru romii de la Pata Rât, acum se vorbea de câteva zeci, eventual o sută. E un început?

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole