Sfârșitul indiferenței sociale? Artă şi Politică în Rusia de azi

Redacția
Texte selectate sau scrise de echipa redacţională: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Florin Poenaru.

Săptămîna aceasta, alături de  grupul “Chto Delat?”, avem un alt invitat special: Alexandr Ivanov.  CriticAtac vă invită vineri 26 octombrie, ora 19.30, în strada Dianei 4, la evenimentul: Artă şi Politică în Rusia / Art and Politics in Russia. Detalii aici.

Alexandr Ivanov în dialog cu Ilia Budraitskis

Alexandr Ivanov – director editorial Ad Marginem, filozof. Ilia Budraitskis – artist, teoretician, istoric, profesor, activist civic. Un dialog despre evenimentele care au loc în Rusia de aproape un an de zile, despre cele care nu au avut loc și despre ce se sfârșește, mai exact, acum.

Ilia Budraitskis: Tot mai multă lume anunță în ultimele luni renașterea politică a Rusiei și apariția unei noi vieți civice active (cel puțin în Moscova și în alte câteva orașe mai mari). Dar am, în paralel cu entuziasmul nețărmurit pe care îl împărtășesc în mod absolut cu toată lumea, senzația tot mai acută a sărăciei noastre teribile, în primul rând, a sărăciei politice, intelectuale. Să recunoaștem, am fost luați prin surprindere în multe privințe de această nouă turnură. Principala trăsătură politică a situației actuale rezidă în aceea că numărul mare al participanților de rând, proliferarea maselor depășește cantitativ numărul liderilor, al conducerii. Asta pare să ducă într-o fundătură comună sau la o problemă generală (ori, dimpotrivă, e un motiv general de mândrie) a acestei mișcări, pe care a remarcat-o mai toată lumea. Dar de unde vine această sărăcie? În sfârșit, de ce există un asemenea decalaj între experiența de participare la manifestații, o experiență vie și cu adevărat influentă în schimbarea unor situații, și penuria, chiar inepția, discursului politic prin care această mișcare își exprimă cererile?

Alexandr Ivanov: Sunt total de acord. În principiu, până mai ieri am continuat să ne aflăm într-o stare de agregare postsovietică, pe care de altfel nu o putem înțelege, însă eu o înțeleg mai degrabă deducând de aici dependența negativă față de colapsul socialității postsovietice. Rămâne importantă, mai cu seamă, una din trăsăturile acesteia și anume individualismul extrem care s-a ivit de pe ruinele societății postsovietice, în care absolut toate legăturile sociale au fost golite de orice conținut, exceptând contactul fizic dintre oameni; când toate tipurile de activitate au fost absolut atomizate și a luat naștere intelectualul singuratic, cu un feedback social extrem de inconsistent și, pe de altă parte, cu o înclinație pentru închiderea în sine, pentru încapsulare, pentru crearea unei vieți perfect închisă.

Această tendință s-a mai rarefiat puțin între anii ’80-’90, însă perioada Putin a făcut să renască această formă extremă a individualismului, inclusiv prin fetișismul mărfii și instaurarea consumului individual. Mă refer aici, în egală măsură, și la consumul cultural. Asistăm la un nivel extrem de disociere – iar această disociere a materiei sociale poate fi foarte ușor manevrată.

În acest context, orice declarație, orice teză generalizatoare provin exclusiv din sfera mass-media. Mass-media a fost singurul nostru factor „general”, însemnat și totalizator. Teoria a avut tot timpul tendința să devină o teorie a mediilor, teoria comunicării totale, a tuturor cu toată lumea. Am împrumutat din surse occidentale tot felul de teorii ale media, teorii ale reclamei, teorii ale imaginii ș.a.m.d. Dar în ultima jumătate de an ne-am confruntat cu niște situații în care se întrevede, prin anumite simptome, sfârșitul acestei perioade.

Cei din stradă nu mai sunt deja nici măcar generația ta, ei sunt generația unor oameni care nu au avut nici o tangență cu experiența învățământului sovietic și nu au nici o legătură cu tradiția atomizării postsovietice. Ei au trăit această atomizare mai degrabă în cheie burgheză, fetișistă, în atmosfera celor mai crunte traume sociale, în timpul prăbușirilor economice și culturale, care s-au înrăutățit în anii 2000. Așa a luat naștere o reacție destul de ciudată la adresa inerției sociale și culturale. Au apărut activiști spontani, neorganizați, iar a investiga unde și cum au căpătat aceste deprinderi e destul de dificil.

Poate că vine din experiența contactului direct cu realitățile sociale europene și americane, de care mă lovesc tot mai adesea în calitate de editor. Văd tineri pe la târguri care spun: „Am citit cartea asta în franceză, în germană, în engleză. Mă întreb cum sună în traducere rusă.” Sau poate că e vorba de o reacție la noua relație dintre părinți și copii, la acel generation gap al anilor 2000, când copiii părinților bogați, un număr nu prea mare de fapt, un procent mic chiar, au început să înțeleagă că a împărtăși ideologia fetișismului față de commodity e un lucru îngrozitor de învechit. Ei nu mai vor să trăiască într-o țară din lumea a treia, total înrobită diverselor tipuri de consum absolut.

Înclinația liberală pentru „miliardul de aur” apare, destul de ciudat, și în cadrul criticii sociale de stânga, care ia, între altele, forma criticii miliardului de aur, ca parte indispensabilă a consensului liberal de stânga. În Rusia, în acest moment, activismul liberal de stânga evoluează cu pași mari, grăbiți, dar și feluritele practici liberale de stânga, legate de ideea de autonomie și ideologie anticorporatistă, evoluează totodată. Aceasta e o ideologie uzuală de un liberalism de stânga extrem de burghez și, în același timp, social, solidar și de aceea de stânga. Cam așa aș descrie trendul general al Occupy din Moscova. Acolo – și cred că inclusiv vizual s-a putut observa acest lucru – au existat mai mulți tineri defavorizați decât în cazul mișcării Occupy din New York, unde cea mai mare parte era formată din locuitorii săraci ai orașelor, ai noului proletariat.

Acum am să deviez puțin de la subiect. Cunosc un arhitect spaniol care a trăit experiența revoluției franceze din ’68 și care mi-a povestit că Mai ‘68 (Pasolini a scris foarte frumos despre asta) a fost mai degrabă o revoltă a copiilor burghezi. Însă într-un anumit moment, acestora li s-au alăturat și tinerii din suburbii. Iar când acești copii de la periferie au văzut gloata de studenți și poliția care îi bloca, au început să strige: „Hei, băieți, păi, da’ ăștia sunt gabori, iar gaborii trebuie pizdiți!” Și a început o încăierare banală, specifică pentru orice periferie proletară. Gaborii au început să pizdească și ei, la rândul lor, iar copiii burghezi, în învălmășeală, au profitat de acest impuls. Asta s-a întâmplat aproape involuntar, dar s-a întâmplat: o manifestație burgheză destul de pașnică s-a transformat într-o mișcare radicală.

Acest gen de radicalism nu văd să existe deocamdată la noi. Poate doar în cazul ciocnirilor din Piața Bolotnaia, când au început să arunce cu pietre și sticle în OMON[1], dar acestea nu aveau legătură cu alăturarea celor defavorizați, într-un număr destul de mare în fapt. Aceasta a fost o reprezentare nu atât a atitudinii celor defavorizați, cât a nașterii atitudinii radicale în general. Ceea ce este, într-un oarecare sens, un fenomen progresist, dacă e să interpretăm Rusia ca o insulă politică sau un arhipelag, încă destul de arhaic.

E limpede că anii ’90 și anii 2000 au fost ratați în Rusia, în sens teoretic, adică în sensul interesului pentru sfera socială. Asta se vede, spre exemplu, în gusturile publicului rus de la Moscova. Nici un text marcat social, film sau proiect vizual nu are pic de succes aici. Iar ceea ce în Polonia sau România constituie adevărata hrană intelectuală – dezbaterea problemelor politice, problematicile exclușilor, suprimarea minorităților – în Rusia nici măcar n-a atins sensibilitatea publicului. Această atitudine de indiferență socială a început să predomine încă din perioada dizidenței sovietice din anii ’70. Evident, aceasta e o imagine concludentă a atitudinii liberale de dreapta și a convingerii că democrația și capitalismul vor salva lumea, e nevoie doar de încă puțin capitalism. Tu ce crezi despre asta?

Il.B.: Da, anii 2000 au gravitat în jurul faptului că elita rusă, autoarea realității postsovietice, nu-și dorea decât să trăiască în lumea a treia, raportându-se la partea ce mai privilegiată a acestei țări, la învingătorii absoluți sută la sută.

A.I.: Iar asta seamănă cu situația Egiptului.

Il.B.: Da. Elita anilor 2000 se afla în situația unei hegemonii depline. Iar această hegemonie a alimentat predominanța ideilor liberale de dreapta chiar și în rândurile intelectualilor nu tocmai înstăriți, printre reprezentanții clasei mijlocii, aflați într-o situație social-economică de-a dreptul precară. Iar undeva pe treptele cele mai de jos exista majoritatea absolută a populației, care a continuat și în anii 2000 să trăiască „viața nudă”. Adică să consume. Nivelul consumului a crescut astfel treptat, însă această majoritate a populației a fost exclusă cu totul din procesul decizional, privată de orice discurs propriu și, în genere, nu a interesat pe nimeni: nici clasele de mijloc și nici, cu atât mai puțin, pe cele de la vârf.

Dacă e să duc mai departe analogia ta cu anul ’68, atunci reiese că reorientarea clasei de mijloc spre o poziție publică activă, spre o politică de opoziție și de la liberalismul de dreapta la cel de stânga, înseamnă, de fapt, încercarea acesteia de a se rupe de elite, care până acum le-a menținut pe o poziție dominantă, iar acum, evident, nu le mai poate oferi această dominație. E limpede că elitele încearcă acum să îndrepte situația într-un fel sau altul, e foarte posibil ca la nivel politic asta să aibă legătură cu anumite concesii întreprinse de Putin, cu o renovare cosmetică a sistemului. Dar e clar și că această predilecție de clasă s-a disipat și a început deja să se schimbe. După cum limpede e și că schimbarea este ireversibilă.

Iar aici principala problemă rămâne aceea a majorității absolute neincluse niciunde. Cum va proceda? Se va alătura studenților clasei de mijloc pentru a lupta împreună cu poliția? Sau va deveni o parte a noului și monstruosului bloc conservator, alăturându-se elitei și întreținând un populism îndoielnic.

Așa a fost dintotdeauna, atât în țările dezvoltate, cât și în cele din lumea a treia am văzut cum funcționează perpetuarea dominației elitelor: pe seama religiei, pe seama valorilor morale, a recursului la ura animalică față de devianți, homosexuali, minoritari. Iar aici, problema responsabilității culturii devine foarte importantă, mult mai importantă decât în anii 2000, când cultura a fost mai mult sau mai puțin absorbită de acel model solid de dominație care acum ține de trecut și nu se va mai întoarce. Tu ce crezi despre asta?

A.I.: Din punctul meu de vedere, nu e vorba atât despre cultură, cât despre niște practici cotidiene. Într-o măsură mai mare sau mai mică, predispoziția clasei de mijloc ruse este clară: munca de birou, familia, stilul de viață și consumul, concediul. Aici cultura nu mai e dominion privilegiat, ci e dispersată pe toate aceste segmente. Cea mai mare parte a lucrătorilor la birou percepe cultura ca pe o sferă de agrement, nu ca pe o sferă a efortului intelectual și a gândirii critice, ci ca un moment de petrecere a timpului liber. Dar mai există un strat, nu foarte mare (să fie vreo 15-20%), care poate extinde această zonă de agrement dincolo de granițele Rusiei. Fie chiar și Turcia sau Egipt…

Dar și simpla comunicare cu țări precum Turcia poate fi extrem de fructuoasă. Cramponarea de „miliardul de aur”, atât de specifică elitei ruse, ar trebui să fie înlocuită, chiar și în sens intelectual, dacă nu cu o cramponare, atunci măcar cu o atenție sporită pentru țări precum Turcia, Brazilia, India sau Egipt. În mod ciudat, acestea sunt niște țări care pot oferi astăzi Rusiei o foarte bună lecție de solidaritate. Mă refer la o anumită zonă a solidarității discursive care există acolo, o solidaritate culturală și socială. Așa e, spre exemplu, zona de asanare civilă a spațiului (aici mă refer în special la Turcia) în interiorul unei societăți construite pe baze religioase. Dar și interesul pentru zona solidarității sociale în genere, caracteristică mai mult pentru statele în curs de dezvoltare, decât pentru cele ale „miliardului de aur”.

Asta vizează, spre exemplu, practicile vieții cotidiene din zonele urbane, în locurile de dezvoltare a spațiilor locale și de revenire la adevăratele funcții ale unui habitat necontrolat de forțele externe. Pentru Turcia, acesta este un proces foarte important, chiar și pentru revoluția egipteană s-a dovedit a fi important. Mi-am revizuit atitudinea față de Frăția Musulmană când am aflat ce funcție socială importantă îndeplinesc instituțiile lor laice – diverse case de întrajutorare, organizații care sprijină nevoiașii, alte organizații care se ocupă de reparația caselor, ajutorarea văduvelor, sprijinul familiilor rămase fără pensia de veteran ș.a.m.d. O puternică dinamică socială la baza de jos a piramidei, în vârful căreia se află Frăția Musulmană, dar a cărei dimensiune laică funcționează destul de activ. Cred că e mai important ca publicul rus cu orientări liberale de stânga, care s-a atașat extrem de puternic și în foarte multe privințe necritic de reprezentările fetișiste ale țărilor „miliardului de aur”, să privească și spre instituțiile civile și laice din țări ca Turcia sau Egipt.

Trebuie observat gap-ul care s-a creat între reprezentările propagandei putiniene și realitatea economică, socială și cea a sferei civile – este neapărată nevoie de conștientizarea prăpastiei deasupra căreia s-a pomenit țara, și înțelegerea lucidă a imposibilității de a păși peste această prăpastie prin intermediul orientării înspre fetișismul reprezentărilor „miliardului de aur”, înspre reprezentările consumului pur. Întoarcerea, în răspăr, către ideea aproprierii spațiului vieții imediate, a cuceririi acestui spațiu și a reaproprierii lui, mi se pare un început important.

Exact acest început s-a ițit în timpul mișcării Occupy de la Moscova. Aceasta nu seamănă deloc cu cea de la New York, la noi, spre exemplu, n-a apărut deloc în discuție tema opoziției față de capitalul bancar. Nu s-a pus deloc problema responsabilității corporațiilor pentru criză și pentru ceea ce astăzi constituie o problemă reală a „miliardului de aur” – vlăguirea și îngustarea clasei de mijloc, laolaltă cu proletarizarea societății. Aceste probleme n-au interesat Rusia deocamdată sau, mai exact, Moscova: la Moscova are loc o rotație destul de mare și formarea păturii manageriale. Oamenii din provincie vin aici, se angajează, există o anumită dinamică, există un oarecare orizont de speranță și așteptare. Acel grup de oameni destul de activ care a ieșit în stradă în timpul manifestațiilor (nu mă refer aici la lideri, ci la moscoviții tineri obișnuiți) mi se pare interesant prin faptul că, în primul rând, a materializat practica recuceririi spațiului urban – chiar dacă a fost o cucerire neideologizată și fără un scop precis.

Iar în al doilea rând, a scos în evidență nu ideea unei mișcări anticorporatiste sau anticapitaliste, ci ideea unui tip antiautoritar de raportare la spațiul public. Această mișcare nu a fost împotriva capitalismului ca sistem, ci împotriva feudalismului autoritar rus și a metodelor de forță de suprimare a diverselor tipuri de autonomie. Asta mă bucură și în calitate de editor, pentru că noi încurajăm și promovăm ideea legăturilor orizontale între editori, mă refer la Nezavisimîi Alians [Alianța Independentă] pe care am fondat-o anul acesta. Toate acestea se află în siajul unui orizont comun al unei anumite atitudini specifice, sper, mediului urban al Rusiei de astăzi. Și nu mă refer doar la Moscova, ci și la Perm, Ekaterinburg, Piter – orașe în care am scanat, mai mult sau mai puțin, aceleași atitudini și predispoziții, chiar dacă, vorbind în termeni de reprezentativitate socială, sunt ceva mai locale și mai reduse numeric, decât la Moscova.

Nu știu ce perspectivă pot avea aceste atitudini. Am impresia că, în mod ciudat, nu există politică în acest caz, nu există nici în atitudinile celor pe care suntem tentați să-i numim elite, acest strat este și el extrem de depolitizat. Dar mă tem că nu există politică nici în zona conducerii de stat. Nu demult am fost invitat la o întâlnire din cadrul Ministerului Presei[2], la care au participat și reprezentanții celor mai mari edituri, iar eu am vorbit în numele editurilor mici.

Erau acolo adevărați funcționari și businessmeni, reprezentând adevărate concernuri, iar totul avea un aer de întâlnire de afaceri. A luat cuvântul mai întâi viceministrul și ne-a întrebat care sunt problemele cu care ne confruntăm noi, editorii, astăzi. Ne-a întrebat dacă avem nevoie de o micșorare a TVA-ului sau poate avem nevoie de altceva… I-am spus: „Ascultați, poate ne puteți oferi o teză politică? Nu vă cer să fiți un Malraux al Rusiei, pur și simplu, avem nevoie să formulați o teză legată de politica culturii, de la care să ne îndreptăm apoi către economie ș.a.m.d. Doar nu suntem la o întâlnire de afaceri.”

Acești oameni, care stăteau la aceeași masă, în incinta unui Minister, erau ca un acvariu în care pluteau la un loc rechini și pești mici, hrana de bază a rechinilor și care are, la rândul ei, o hrană de bază – larve, alge… Dacă discutăm despre hrana noastră de bază, aceasta pur și simplu nu există, pentru că noi, editurile independente, ar trebui să fim hrana de bază a acestor concernuri – rechinii. De aceea, propun să începem discuția cu o politică a culturii, să începem, să zicem, cu teza că lectura n-are nici un căcat de legătură cu succesul social, nici cu tema prestigiului, a modei, ci cu un anumit tip de existență a omului în oraș.

Cu alte cuvinte, începând cu secolul al XVIII-lea, orășeanul este omul care citește cărți, iar aceasta e una din formele lui reale de existență într-un oraș. Acesta a învățat să comunice prin cărți, a creat spațiul public, fie acesta spațiul unei cafenele, al bibliotecii, piațetei, iar dacă statul ar emite o astfel de teză, spre exemplu, să scoatem din cărți tema succesului social ca temă a conștientizării totale și să prezentăm cartea ca pe un factor social, antropogen și sociogen, vom cădea de acord cu toții că este extrem de important să citească toți cărți. Pentru că aceasta e o teză importantă a politicii culturii. Să eliminăm din cărți ideea fetișismului, a consumului, a pieței ș.a.m.d. și să prezentăm lectura ca pe o anumită formă de viață umană.

Dar nu putem avea astfel de așteptări.

Teza lor principală este schimbarea puterii. Dar noi vedem că aceasta e o teză ce poate fi demontată foarte ușor, o criticăm cu lejeritate, într-atât de inconsistentă e în situația de față, când încă nu sunt foarte clare fundamentele vieții sociale, când încă nu a avut loc nici un catharsis social care să poernească de la regândirea foarte multor lucruri și de la un consens național ce vizează, spre exemplu, întregul secol XX sau evenimentele din perioada ’91- ’93, momentul de bază și consecințele privatizării.

În Rusia contemporană, acestea sunt niște aspecte neconsensuale. Aici politica, la fel ca pe vremea lui Brejnev, comportă un caracter ascuns, inconștient, un caracter al simbolurilor care din când în când izbucnesc, ies la iveală, are un caracter simptomatologic, de eritem și eczeme pe corpul social, și nu al unor teze distinct formulate în cadrul unei gândiri consensuale de grup. Iar asta vizează, fără excepție, absolut toate grupurile sociale și straturile societății ruse. Este o societate profund depolitizată. Pe scurt, societatea rusă nu are nici măcar gust pentru politică.

Pentru că politica e un lucru destul de erotic. Ea e destul de atractivă. Ea produce senzația spațiilor deschise și a variabilității, a plasticității lumii. Or așa ceva nu există. Iar întrebarea asta ți se adresează acum mai mult ție: este posibilă, iar dacă este posibilă, atunci cu ce preț, nașterea politicii în Rusia? Și nu mă refer la ce se prezintă aici drept politică și la ce ni se arată în teatrul media… Dacă îți amintește, astfel de simboluri și semne erau destul de celebre prin anii ’90-2000: „Evroremont”, „Evroprestij”[3]. Pare cumva inconfortabil să pici într-un apolitism total.

Politica e o parte a civilizației, iar Rusia, prin intermediul așa-ziselor sale elite, își dorește această civilitate, însă o civilitate consumistă, ea își dorește, mai exact, să aibă mașini bune, țoale, iahturi, însă nu dublează această dorință cu aceea de a construi acea garnitură politică și socială în rezultatul căreia să apară și aceste mărfuri. Cu alte cuvinte, se negociază la modul următor: „Dați-ne Maybachuri și Mercedesuri, dar cât privește societatea civilă, organizarea municipală a puterii în Germania, sistemul executiv și cel legislativ, justiția independentă, de toate astea nu avem nevoie, sunt prea complicate, ne descurcăm cu specificul nostru. Dar Maybachurile și țoalele voastre sunt mișto. Dați-ni-le și nouă. Noi avem petrol, vi-l dăm la schimb pe țoale și mașini.”.

Schimbul petrolului pe mașini – fără politică și instituții sociale – ne-a băgat într-o fundătură. Iar întrebarea e: cum putem ieși din această fundătură și dacă există semne că am putea să ieșim?

Il.B.: Este foarte precisă observația ta cu privire la înlocuirea totală a politicii cu tehnologia. Începând cu puterea care conduce și terminând cu opoziția, politica e înțeleasă ca o procedură formală și nu ca ceva care ar deține un conținut.

A.I.: Nici măcar ca procedură în sens juridic, ci ca un mijloc oarecare de rezolvare a problemelor. „Să lăsăm vrăjeala, avem probleme de rezolvat.”

Il.B.: Nici măcar necesitatea alegerilor libere nu mai are sens, e nereprezentativă. Oamenii se gândesc: „Nu mai contează pentru cine votăm, în ce vor consta aceste alegeri, important e că vom avea această posibilitate.”.

A.I.: Aici aș despărți următoarele două lucruri: formalismul juridic și tehnologia în sine. Puterea discută cu noi cam așa: „Noi suntem ruși, nu suntem niște nemți luați de ici, de acolo, noi știm doar că totul trebuie făcut la un alt nivel”. După care vine vreun libercugetător liberal, să zicem, Serghei Parhomenko, și spune: „Nu, nu, nu, noi avem nevoie de o procedură, avem nevoie de alegeri corecte. Aceasta e «decizia», acesta este acel unic lucru pe care ni-l dorim.”. Dar noi știm, situația alegerilor generale fusese analizată încă de Marx, când la primele alegeri generale din Germania a învins Bismarck. Fără tehnologie, fără practici sociale, fără tehnologiile mass-media și fără tehnologiile de guvernare nici o procedură nu poate funcționa astăzi. În principiu, ducem lipsă atât de proceduri, cât și de tehnologie. Nu deținem suficientă tehnologie a influenței, a hegemoniei, ne lipsesc nu atât legile juridice formale, cât practicile sociale concrete, adică și cele juridice.

Să ne imaginăm următoarea situație: în Rusia au loc alegeri absolut transparente și oneste, iar Putin câștigă din nou, chiar și primind cel mai mic procent din voturi. Asta se întâmplă pentru că opoziția nu deține tehnologiile influenței, nu realizează încă faptul că teza luptei parlamentare echitabile este insuficientă, un lucru pe care Lenin îl știa demult: această teză face parte din însăși lupta politică, toate puterile au o parte întunecată, chiar și cele mai democratice dintre ele. Iar aceasta e latura invizibilă a tehnologiilor influențării, a tehnologiei puterii discursive, când nouă, oamenilor preocupați de munca intelectuală, ni se cere să folosim anumite practici discursive incomode.

Mă refer aici, în primul rând, la vechea mantră că „Rusia nu poate fi cuprinsă cu mintea”[4] și la restul argumentelor care gravitează în jurul specificului și identității locale. E o atitudine extremă să fii incomod, nedemn, nevrednic ș.a.m.d. Dar e o muncă pe ani de zile de-acum înainte. Să ne imaginăm acum cealaltă situație: cucerirea radicală și în forță a puterii în Rusia – într-un spațiu social atât de dezorganizat, neinstituționalizat și atomizat această cucerire nu poate duce decât la o ruinare totală. Va avea loc, în mod destul de curios, mai degrabă o regresie la o stare barbară, decât o mișcare către progres. De aceea admit că procedura este importantă, dar la fel de importantă este și conștientizarea faptului că nu totul se reduce la procedură și că e necesară o tehnologie socială și politică, iar numai acestea împreună pot rezolva ceva.

Il.B.: În toată această mișcare, și în timpul manifestației „Occupy Abai” s-a făcut simțit faptul că sloganul alegerilor libere, până la urmă, n-a fost decât o dovadă a sărăciei unui discurs politic ce nu poate reflecta nevoile reale. Aceste nevoi sunt mai mult decât evidente: nevoia oamenilor de a trăi în alt fel și nu după regulile scrise la care apelează puterea. Spre exemplu, una din particularitățile uimitoare ale taberei de pe malul lacului Cistîie Prudî a fost nevoia oamenilor de a oferi în permanență bani, de a dona tot timpul pentru o cauză. Oricine trecea pe-acolo cu o cutie și strângea bani pentru ceva anume, nici măcar nu contează pentru ce, putea acumula într-o zi o sumă fenomenală. După o săptămână de activitate, s-au strâns câteva sute de mii de ruble.

Această situație nu ar fi putut fi imaginată acum câțiva ani, când pentru oameni aspectul practic și mercantil stătea drept măsură pentru orice acțiune a lor. Cred că nevoia de a trăi în alt fel va da naștere inevitabil unei noi căutări politice, unor noi practici. Iar de aici se poate ivi și o nouă politică. O mișcare populară similară a pornit tot din dorința de a trăi în alt fel, ca alternativă la o ordine instaurată de puterea existentă și impusă de tradiție. Aceasta e o premiză reală pentru apariția unei noi politici.

Întrebarea privind practica democratică directă și absența liderilor constă, mi se pare, nu în faptul că nu mai e nevoie în genere de lideri, ci că totul trebuie rezolvat prin consens. Eu nu sunt anarhist, iar această idee nu-mi e deloc simpatică. Dar cred că adunarea și practica directă a democrației funcționează aici și acum, pentru că dau naștere unei situații reale și unei nevoi semnificative de autoorganizare și căutare a unei noi politici.

Am ascultat nu demult un interviu cu scriitorul Dmitrii Bîkov, care, înconjurat de colegii săi liberali, explica de ce fel de om la putere are nevoie astăzi Rusia. Iată așadar ce spune Bîkov, care nu e nici un mare geniu, dar nici vreun gânditor colosal: „Cred că avem nevoie acum de un lider precum Lenin.”. Ceilalți sar în sus: „Dima, ce-ai pățit, ți-ai ieșit din minți, care Lenin!? Ești picat în cap?”. Iar Dima răspunde: „Cred că Lenin a fost singurul lider pentru care puterea era un simplu instrument. Primordială era ideea. Vreau să am un om la conducerea Rusiei pentru care puterea să fie pe locul doi în raport cu ideea, cu principiul, cu scopul reconstrucției și îndreptării către o lume mai bună.”. Actorul Efremov și ceilalți interlocutori au răsucit degetul la tâmplă, chipurile, lăsați-l, e scriitor, iar scriitorii sunt niște ciudați.

Dar eu cred că, în principiu, e nevoie de acest gen de lideri precum Lenin, Jaurès, Castro, de lideri care prin simplul fapt că există oferă o ieșire dincolo de limitele tehnologiei pure și ale managementului. Astfel de lideri nu mai există acum. Ei nu există nu pentru că nu am fi familiarizați cu istoria, ci pentru că tipul de cultură socială predominantă din anii ’90-2000 nu a mai putut fi creat de nimeni înafară de managerii cinici. Iată de ce oamenii nu au încredere în ei, aceștia simt că se află din start într-o poziție perdantă. Forța liderului care trecea de limitele tehnologiei consta în faptul că stăpânea o logică absolut inaccesibilă adversarului.

Adversarii lui Lenin, imperialiștii de prin guvernele Antantei, nu-l înțelegeau și de aceea le trezea o asemenea spaimă. Pe când astăzi, orice lider care se profilează la orizont este perfect comprehensibil și lizibil. Iar asta nu mai e nici măcar o problemă de conducere politică, ci în genere o problemă a politicii din această dinamică ce trebuie rezolvată. Cred că aceasta e o mare provocare pentru un număr mic de activiști, preponderent de stânga, care să aibă această cultură ideologică necesară, de pe urma căreia să apară, în cadrul acestei mișcări, liderul politic profund democratic.

A.I.: Da, sunt de acord. Însă, din nou, cred că tema liderului se lovește de o dublă problemă. Lenin este interesant pentru faptul că nu a fost un om exclusiv cerebral, lucid și rece. Faptul că nu le era simpatic intelectualilor se leagă mai degrabă de poziția alibiului intelectual în discursul acestora: „Trebuie să gândesc, trebuie să adun toate datele pentru a lua o decizie, trebuie să mă distanțez de asocierea directă cu ceva protestatar, să păstrez aparența distanței reflexive”.

Lenin a avut un cu totul alt tip de temperament politic, el era convins că numai „asocierea directă” și renunțarea la alibiul intelectual poate da naștere politicii. Adică numai înlăturarea zonei privilegiate din corpul societății, o zonă care se numește elită sau mișcare pur teoretică, iar în schimbul ei – descentralizarea dispersă a rațiunii revoluționare pe întreg spațiul activismului și al dinamicii.

Lenin, așa cum îl înțeleg eu acum, este un gânditor extrem de imanent și tocmai de aceea politic, însă deloc unul de tip clasic, cum fuseseră gânditorii liberali ai secolului al XIX-lea, precum Marx. În acest sens, până și Carl Schmitt, în comparație cu Lenin, se dovedește a fi un gânditor liberal, întrucât pentru el funcția limitei transcendentale are o însemnătate aparte, adică o limită instaurată prin intermediul unor disocieri reflexive și conceptual predefinite. Mai exact, el definește politica drept practică ce rezultă din diviziunea între prieteni și dușmani, însă această diviziune nu are loc în câmpul imanentului, unde e limpede că azi îmi ești prieten, iar mâine dușman (iar Lenin conștientizase foarte bine acest lucru), astăzi suntem cunoștințe bune, iar mâne ne omorâm unii pe alții.

Acesta este câmpul imanentului, unde nu există o zonă clar delimitată și rezervată analiticii transcendentale, care să permită afirmații de tipul: „Acesta e prietenul nostru, iar acesta ne este dușman. Acesta e război, pe când acestălalt – activism partizan, ilogic, iregular și subversiv”. Politica în calitate de zonă imanentă reclamă propriul limbaj descriptiv, pe care Lenin a încercat să-l creeze dar n-a reușit să ducă la bun sfârșit această întreprindere. Pentru că este clar: Stalin a însemnat o întoarcere la discursul conservator al puterii, inerent transcendentalismului clasic.

Continuare lui Lenin astăzi – în calitate de gânditor politic care înțelege politica în mod imanent – nu va arăta nicidecum ca o copie a vreunui anume leninism instituționalizat. Există, din fericire, un nucleu semantic în moștenirea lui Lenin, care nu poate fi instituționalizat cu nici un chip. Poate arăta cel mult ca o încercare foarte apropiată… nici măcar de analiza, ci de dansul politic imanent, dacă ne putem imagina așa ceva. Spre exemplu, aceasta e acea situație în interiorul căreia tu analizezi dansul din interiorul dansului, mișcările tale coregrafice devin instrument de analiză și în același timp de construcție a situației politice. Sau când analizezi prin intermediul marcajelor spațiul orașului, prin intermediul zonelor, cartierelor și străzilor catalogate ca fiind problematice pentru poliție. Și așa mai departe.

Întreprinzi astfel o demarcație subversivă, aproape partizană, a spațiului. Din câte înțeleg acum, Lenin a fost cu mult mai politic, decât în accepțiunea clasică a politicii, fie această accepțiune a politicului în versiunea lui Schmitt sau Hobbes. În plus, politicul la el nu a însemnat în nici un caz o întoarcere la starea reală, ci mai degrabă însușirea unei noi socialități, cu care Lenin a interacționat în calitate de practician, în  calitate de deținător al unui techne politic. A gândi politica în maniera lui Lenin înseamnă a o gândi ca pe un proces imanent în termeni de energie, dinamică socială, care se traduce în reprezentări ale dominației spațiale.

Cu fericirea e foarte greu să te lupți pentru că ea este imanentă, i.e. pozitivă. Iar Putin este exact opusul, o figură a nefericirii, obsesiei, urii sau resentimentului. Se vede că se află într-un moment de agonie, de frământări interioare, de permanentă strădanie de a demonstra ceva cuiva ori de a-și demonstra sie ceva. Acesta e semn de nefericire, vorbind în sens strict psihologic, semn al instabilității psihologice. Iar, bineînțeles, cea mai mare provocare pentru el sunt fețele tinere și vesele care protestează în stradă. Aceasta e o mare provocare pentru putere, o provocare fizionomico-antropologică.

Niște tineri cu astfel de fețe nu mai sunt o amenințare, ci de-a dreptul o provocare. Pentru că nu e limpede, din ce motiv sunt ei atât de fericiți. Nici măcar ei, la rândul lor, nu pot explica acest lucru. Și tocmai acest inexplicabil reclamă o vigilență neobosită.  Și, așa cum mi se pare, nu e nevoie să aruncăm imediat asupra lui o grilă conceptuală, să încercăm să mutăm această expresie, aceste semne de fericire în zona opțiunilor politice explicite. E un moment extraordinar. Înțelegem fericirea revoluționară, dar fără revoluție. Dar ce să faci cu o revoluție?

E clar că reprezentările clasice ale revoluției nu prea mai funcționează astăzi. Baricade urbane, gherile urbane. Mai degrabă, dacă se vor întoarce, nu cred că-i vom recunoaște în noile lor straie. E clar și că rămâne posibilă cucerirea puterii sau transmiterea ei, dar asta se va petrece mai degrabă într-un mod banal, printr-o oarecare „Declarație privind…” și prin ocuparea mass-mediilor mamut. Cât privește fizica socială, practica reală a acestei turnuri – nu știu de care va fi aceasta, dacă va fi în genere, dar ea pare să fie lucrul cel mai interesant și semnificativ totodată.

Cum vezi, interesele mele rezidă în prezent într-o zonă pe care aș numi-o fizică socială. Dar de unde aceasta analiză marxistă, „fizicistă”, a sociumului, de unde aceste concepte precum bază, suprastructură, mase, putere, relații? Aceștia sunt toți niște termeni din fizică. Uneori uităm că au fost împrumutați nu din științele sociale, ci din științele reale. Acest tezaur solid al cunoașterii științifice reale a fost întrebuințat prima dată de Marx pentru a analiza situația socială.

Asta înseamnă că relațiile spațio-temporale trebuie înțelese în alt mod. Relațiile referitoare la forțele sociale, la tensiunile sociale, la dinamicile sociale. Este extrem de importantă dimensiunea fizică a mișcărilor sociale și crearea unui discurs descriptiv mai adecvat pentru acestea, pentru că dinamicile actuale, bineînțeles, nu pot fi comparate cu dinamicile contemporane lui Marx, ele se apropie de viteza gândului. Dar tocmai de aceea aceste dinamici pot fi analizate acum.

Cred că astăzi, mai mult ca niciodată, e nevoie de oameni care să cunoască structura spațiului urban, oamenii unei orânduiri situaționiste. Evenimentele recente au scos la iveală importanța faptelor legate de modificarea spațiului urban, spre exemplu, spațiul bulevardului de pa malul lacului Cistîi Prud, un spațiu foarte marcat social, care, apropo, seamănă foarte mult cu Le Halles din Franța în anii ’80-’90, unde găsești mereu moscoviți „ne-centrali”, sosiți de pretutindeni, cerșetori, gotheri, diverse grupări tinere…

În mod ciudat, Occupy a conferit o nouă igienă acestui spațiu, acolo a devenit curat la propriu, n-a mai rămas nici o urmă a invaziei sociale umane. Poliția îi acuză că au lăsat haos și dezordine în urma lor, dar în realitate s-a întâmplat exact invers. Pentru prima dată, acel spațiu a devenit ordonat, mult mai organizat, mai muscular, s-a infiltrat dinamica în el. Același lucru se poate spune și despre Carnavalul de Primăvară. Spațiul orașului devine mult mai dinamic, mult mai adaptat corpurilor în mișcare, nu celor care stau la o bere pe bancă, ci corpurilor mobile. Adaptat corpurilor tinere. Un corp capabil să acopere cu mișcarea sa întreaga centură a Moscovei istorice, să dispară rapid din cale polițiștilor, să lanseze un manifest ori un slogan și să se ascundă. Astfel de figuri sunt, de asemenea, extrem de interesante. Demult nu s-a mai întâmplat așa ceva, aproape că uitasem cum e. Am cunoscut astfel de evenimente în episoade rare, de tipul Mișcarea 31 din Piața Triumfală sau atacurile antifasciștilor din 2010 la sediul administrației orașului Himki. Orașul se dinamizează în mod evident, iar asta e foarte interesant.

Problema stagnării este și o problemă de dinamică foarte scăzută a mediului urban, de conservare a acestuia cu scopul izolării anumitor ghettouri pentru distracții și „timp liber activ”. Am trecut acum câteva zile prin Parcul Gorki și am văzut această instalație a „euro-timpului liber” neomoscovit. Acolo, într-adevăr, e bine, dar se-adună o cantitate de oameni pur și simplu neverosimil de mare, iar spiritul locului e cu totul de neînțeles. Vizitatoare străine sau fete din împrejurimile Moscovei defilează în chiloți și pe tocuri înalte, iar hipsterimea relaxată se plimbă desculț și în pantaloni scurți, dincolo e o ședință de yoga, iar alături zeci de stradele pentru jocuri și pétanque, iar oamenii joacă. Ciudată mai e și istoria asta, dar și ea face parte din metamorfoza spațiului urban, din, ca să spun așa, „schimbarea de la vârf”.

Cred că sarcina intelectualului rus contemporan este să devină puțin poet – i.e. să dea ascultare noilor murmure, noilor ritmuri și sunete sociale, să încerce să le capteze nu doar la un nivel conceptual, ci și la nivelul metaforelor, al cuvântului neobișnuit, ciudat, care poate suplini funcția canalizării energiei protestatare mult mai eficient decât conceptul. La noi, din păcate, a devenit obișnuință accepțiunea liberalo-burgheză a conceptului ca fiind ceva abstract, neemoțional și nesenzorial ori palpabil. Nu există mai deloc acea raportare la întreg ca la ceva extrem de emoțional, extrem de încărcat de energie și extrem de individual. Și asta e o consecință importantă a revoluționării spațiului – faptul că totul apare dintr-o dată extrem de energic, extrem de încărcat erotic.

Orice formă de comuniune protestatară devine nu o formă de ciorovăială sau conflict, ci o formă energică de autoexpresie într-un grup de oameni care au aceleași idei, simt aceleași lucruri și sunt extrem de apropiați emoțional, antropologic – altfel spus, s-ar părea că spațiul revoluționar seamănă foarte mult cu spațiul iubirii. Acest aspect este extrem de interesant pentru înțelegerea lucrurilor. Trebuie să luăm parte la ele și să încercăm nu atât să le reflectăm, cât să le ritmăm. În acest punct, poate apărea și intelectualul atât în calitate de poet, cât și de gânditor sau muzician care conferă ritmul.

Cred că moderarea ritmică a spațiului mișcării sociale este astăzi lucrul cel mai interesant și semnificativ. Eu sunt convins că vor apărea de niciunde oameni care vor ritma, modera, după care vor reflecta această istorie. Cel mai periculos în acest moment mi se pare discursul actualei opoziții, un discurs lent, împrumutat de la alții și după alte creiere. Nu sunt decât vorbe goale ce ies din gura unora ca Rîjkov, Nemțov sau Parhomenko.

Aceste reziduuri țâșnesc din gura lor în calitate de cuvinte menite să ne explice chipurile ce avem noi toți de făcut, ce e aia democrația adevărată ș.a.m.d. Ăsta e un pizdeț total, bineînțeles. Oamenii ăștia sunt privați de un minim auz muzical, le lipsește total simțul ritmului, în timp ce politica e ca un dans, trebuie să dansezi politica în mod neîntrerupt și ritmic, nu să-ți ocupi timpul cu bu-bu-bu-pula, împrumutată din cine știe ce cărți prost citite, prost înțelese și prost gândite.

Traducere de Igor Mocanu

6 august 2012 – Polit.ru


[1] OMON (rus.) – „Otread mobilinîi osobovo naznaceniea”, adică „Detașamentul mobil în misiune specială” (n.tr.).

[2] Denumirea completă este „Federalinoe aghenstvo po peciati i massovîm komunikațieam”, adică „Agenția Federală a Imprimeriei și Mass-Mediilor” din cadrul Ministerului Comunicațiilor și Mass-Mediilor al Federației Ruse (n.tr.).

[3] Expresii cvasi-idiomatice încă la mare căutare în Rusia și în țările CSI, denumind tipurile de reparații, respectiv construcții cu ajutorul materialelor de construcții postmoderne și „la standarde europene”, cum sunt: termopanul, gipscartonul etc. (n.tr.).

[4] Primul vers din poezia compusă de Feodor Tiutcev pe 28 noiembrie 1866. Iată întregul catren, în traducere juxtalineară: „Rusia nu poate fi înțeleasă cu mintea, / Nu poți s-o măsori cu arșinul: / Ea are un ceva al ei – / În Rusia poți doar să crezi.” Ex-președintele Franței, Jacques Chirac, a citit această poezie în seara zilei de 12 iunie 2008, în Sala Gheorghievskii de la Kremlin, după primirea Premiului de Stat al Federației Ruse. În timpul unei vizite recente la Moscova, Vladimir Putin i-a recitat această poezie președintelui Nicolas Sarkozy, însă modificând ultimul rând cu versul: „În Rusia trebuie să crezi pur și simplu” în loc de „În Rusia poți doar să crezi” (n.tr.).

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole