A pune egal între antreprenorialism și orașul postsocialist ne face să credem, în mod greșit, că istoria începe cu capitalismul. Conform acestei narative foarte răspândite, până în anii 90 orașul est european era adormit: aici nu exista competiție sau alianțe interesate de expansiunea orașului, era doar coșmarul totalitarismului, care visa să producă un spațiu omogen si repetitiv. Dacă ne uităm însă la transformările de după anii 70 din orașele din România, iar eu am să o fac pornind de la cazul Clujului, putem vedea că, la fel ca și în cazul orașelor occidentale, se intensifica competiția între localități. Efectele similare sunt vizibile în amândouă spațiile: concentrarea spațială de resurse, fragmentarea și rivalitate inter-urbană. A crede că orașul antreprenorial a apărut în perioada post-socialistă, simultan cu piața neoliberală, înseamnă să ignorăm faptul că, cel puțin în contextul românesc, competiția spațială pentru resurse era foarte importantă și în perioada socialistă.
Antreprenoriat urban socialist
Sistemul socialist din România răspunde la criza globală din anii 70 prin instituționalizarea unor mecanisme de competiție teritorială. În 1968, noua lege a organizării spațiale renunță la conceptul de regiune și în locul celor 16 unități teritorial-administrative România este împărțită în 39 de județe. Scopul declarat al acestei fragmentări a fost să producă mai multe centre urbane prin care să se coordoneze procesul de investiție, redistribuție și oferte de servicii publice. În același spirit al omogenizării s-a stabilit un prag minim pentru planul de producție la nivel de județ, care dintr-un plan pe cote și produse s-a transformat într-un plan echivalat financiar. Un planificator urban își aduce aminte că: „Toate noile județe, la un moment dat, au primit sarcina de partid, de guvern, de stat, de la Ceaușescu, să realizeze o producție anuală de 10 miliarde de lei pe an la nivel de județ [HCM 1974/iunie]. Ceea ce era o poveste extrem de dură. Unele puteau, care erau deja industrializate, care aveau așa…, erau o sumă de alte județe care nu ar fi reușit dacă nu ar fi mințit” (B, 72 ani). Efectul indirect a fost că în locul omogenizării teritoriale s-au creat cadrele pentru o accentuare a competiției inter-teritoriale.
Județele înstărite sau cu mai multe resurse au fost puse în situația în care erau mult mai bine echipate să realizeze planul decât cele sărace și fără resurse. Pentru că planul era agregat din punct de vedere birocratic la nivel național, județele mai înstărite puteau să negocieze preluarea planului de la alte județe, în timp ce alte județe puteau sa cedeze din plan și resursele alocate de la nivel național pentru îndeplinirea acestuia. Clujul a fost intr-o poziție privilegiată în ceea ce privește disponibilitatea materialelor de construcție, iar acest lucru a avut un impact foarte important asupra numărului de locuințe care au fost construite. Managerii urbani (de la departamentele de urbanizare ale primăriei, județ, Institutul de Construcții și Proiectare, Antrepriza de Construcții) au putut negocia resursele financiare necesare unui proces amplu de investire, pentru că existau nu doar resurse naturale pentru panelurile de beton prefabricate utilizate in construcția de blocuri, ci și investițiile presocialiste pentru ca aceste resurse să fie exploatate în regim industrial.
„În Cluj s-au construit până la 9000 de locuințe, cu peste 5000 faţă de cât construiau alte județe, din două motive. Se dorea dezvoltarea orașului. Doream ca orașul să crească pe de o parte, aveam la dispoziție doua materiale esențiale în construcții: cimentul de la Turda şi oţelul beton de la Câmpia Turzii. Aveam materialele de bază pentru prelucrarea betonului. Existența acestor două materiale alcătuiau prefabricatul care era peretele blocului. Atunci ce a trebuit, un poligon de prefabricare. În Cluj existau două, două poligoane de prefabricate. Unul în Mănăștur, la fața locului, cum s-ar spune, și unul în Mărăști. Existenţa acestor poligoane de prefabricate care s-au dezvoltat extraordinar de rapid. […] Nu făceam 9000 de apartamente, ci făceam 3000, adică nici cât era in plan 5000. Nu puteam, pentru că mă costa mai mult să aduc materialele din altă parte” (F, 70, fost manager urban).
Boomul imobiliar a fost extraordinar. În doar două decenii, începând cu anii 70 până la sfârșitul anilor 90. populația Clujului aproape se triplează. Cea mai mare parte a acestei populații este găzduită în cartiere mamut, de exemplu cartierul Mănăștur, care până la sfârșitul anilor 90 concentrează aproape o treime din populația orașului, adică 90 de mii de persoane. Evident, calitatea acestor locuințe este destul de scăzută, atât în Cluj, cât și la nivel național avem aceeași politică de subinvestire per unitate locativă. În România avem practic cele mai ieftine apartamente din Europa de Est și Centrală, chiar dacă avem cel mai mare ritm de construcție din regiune. Pentru a reduce costurile per unitate locativă, locuințele au fost construite din beton armat turnat în plăci prefabricate, suprafețele locuințelor sunt mici, au fost construite mai multe locuințe cu două camere, au fost reduse la minim ornamentația fațadelor, balcoanele fiind transformate în singurele forme plastice; densitatea a fost crescută pentru a reduce costurile de infrastructură și s-a încercat să se standardizeze cât mai mult procesul de proiectare.
Aceste strategii de a reduce costurilor s-au aplicat la nivel național. Însă Clujul a fost un caz în mod particular de succes, câștigând de trei ori la rând Steaua Roșie a Muncii Socialiste pentru capacitatea deosebită în a depăși planul în construcții. Procesul de urbanizare a fost atât de intens aici pentru că s-a construit o alianță de creștere a orașului care a reușit să exploateze cu succes noul sistem de competiție inter-teritorială în interes local. Intelighenția locală a înțeles natura competitivă a reformelor de la începutul anilor 70 și faptul că județul se află într-o poziție foarte bună pentru a negocia resurse suplimentare. Clujul a fost unul din puținele orașe care avea (mai multă) industrie, datorită faptului că industrializarea a început încă din secolul XIX, datorită poziției de capitală regională în Imperiul Habsburgic. Dacă industria constructoare depășea planul în mod constant, acest lucru era un beneficiu și pentru Universitate, care putea cere mai multe resurse și putea argumenta că participă la dezvoltarea industrială prin cercetare. Creșterea de populație a orașului era benefică și pentru sistemul medical, care astfel primea mai multe paturi și investiții în infrastructură. Iar industria constructoare putea cere creșterea planului doar dacă arăta că așa vin mai mulți muncitori în oraș. Un planificator urban socialist își aduce aminte exasperat: „Până la urmă, procesul de urbanism şi de creație ţi-l transformau într-o anexaă a trustului de construcție” (M, 50, planificator urban).
„Deci dacă vream ca Clujul sa aibă industrie, să produc gresie, să produc pantofi, să produc orice altceva, utilajele CUG-ului, dacă vroiam să am industrie, deci un oraş neindustrializat era un oras mort. […] Deci partea industrială cerea o dezvoltare a funcţiunii de locuit. […] În zona de nord, Clujul era judeţul cel mai bine dotat. Adică comparativ cu alte judeţe avea un potenţial mult mai mare […] Clujul este mai întâi un oraş de intelectual. Mai întâi trebuie să pornim de la zestrea pe care o avem. Este un oraş de intelectuali. Este un oraş care are facultăţi, este un oraş care are o latură medicală bine statuată, este un oraş cultural. Deci această bază i-a dat un potenţial, o superioritate” (F, 70, fost manager urban).
În jurul industriei constructoare se creează astfel o alianță între politicienii locali socialiști, managerii locali și ocupațiile intelectuale pentru a crește populația orașului, pentru urbanizare și pentru industrializare. Dacă suntem atenți la această alianță vedem că industrializarea nu este ceva impus de sus în jos, din contră este o presiune exercitată de către alianța locală pentru creștere. S-a discutat destul de mult dacă există un model spațial pentru investițiile în economia socialistă. Dificultățile vin, cred eu, din faptul că resursele pe care le are deja un oraș, așa cum arată cazul Clujului, sunt foarte importante in negocierile legate de investiții. Chiar dacă există cauze structurale pentru acumulările de resurse la nivel local, există și o anumită contingență istorică, pentru că poziția unei localități în rețelele de acumularea depinde de ce fac actorii locali și ce alianțe de putere sunt capabili să mobilizeze pentru a obține investiții. În socialism, era o chestiune de negociere să determini locația investițiilor naționale. Fostul director al departamentului de planificare județeană își aduce aminte: „Era o economie centralizată. Dacă Clujul a primit fonduri pentru industrializare prin ministerul care aparținea: «unde fac cutare industrie: în Cluj, Galați sau Iași? Îl fac în Cluj»”. Reorganizarea teritorială de după 1970, în loc să reducă inegalitățile spațiale a avut ca efect generalizat accentuarea disparităților. Dacă unele orașe negociau planul în jos, altele îl negociau în sus, spațializând contradicțiile economiei socialiste. Clujul a fost un oraș care a creat alianțe de putere care au reuşit să negocieze constant planul în sus.
Oraşul antreprenorial socialist și capitalist
Când vorbim de orașul postsocialist și necesitățile de a deveni antreprenorial în economia capitalistă, deseori se vorbește despre „șocul ajustării” sau „stresul ajustării” al primăriilor locale (1). Narativa hegemonică este că noile oficialități locale lipsite de cunoașterea relevantă a noului sistem capitalist au fost nevoite să împrumute măsuri similare de la omologii occidentali. Foștii actori socialiști erau compleți nepregătiți pentru orașul capitalist, și singurul mod în care au putut să facă față competiției globale a fost prin adoptarea limbajului neoliberal și a practicilor de planificare asociate. Socialismul, în această narativă, este asociat în bloc unui tip de strategie de egalizare spațială keynesiană, în timp ce era post-socialismului este plasată neproblematic cu guvernanța post-fordistă. Un asemenea argument „de-comunizează”, la nivel epistemologic, orașul postsocialist, cel puțin în două feluri.
În primul rând, acest argument ignoră centralitatea competiției în sistemul birocratic socialist. Așa cum este clar tematizat în teoriile rivale ale socialismul-real, colectivismul birocratic (2) sau socialismul de stat(3), o trăsătură importantă a sistemului a fost competiția dintre birocrații pentru resurse economice și politice la fiecare nivel scalar al statului. Competiția spațială pentru resurse este o dimensiune importantă a procesului de alocare și de realizare a planului. A argumenta că guvernele postsocialiste erau nepregătite pentru competiția pentru resurse și că erau puse pentru prima dată în această situație nu face decât să ignore negocierea complexă care a caracterizat logica investițiilor socialiste.
În al doilea rând, acest argument trece sub tăcere faptul că „orașul antreprenorial” este un concept care face parte din tranzacțiile complexe „Est-Vest”, în care Estul este un participant activ în elaborarea limbajului neoliberal și nu doar un receptacul pasiv. Așa cum arată în mod just și antropologul Johanna Bockman (4), ideologia neoliberală, cu accentul pe competiție, antreprenoriat și descentralizare, este un produs global colectiv, în care Estul, ca și „celălalt” al capitalismului, a fost un loc strategic important pentru testarea de idei dezvoltate globale în ce priveşte aranjamentele instituționale necesare pentru a stimula eficiența. Urbanistul Jiri Musil (5) arată că a doua generație de planificatori urbani, după 1970, au dezvoltat și îmbrățișat ideea unui proces universal de urbanizare, determinat de competiția economică și concentrarea spațială de resurse legată de rațiuni de eficiență, indiferent de faptul că acea urbanizare se întâmplă în socialism ori capitalism. În ciuda eforturilor primei generații de planificatori să distribuie uniform creșterea pe întreg spațiului statal, într-o cheie similară cu omologii keynesieni occidentali, până la începutul anilor 70 și în special până în anii 80 a devenit tot mai clar că structura actuală de localități are o dinamică proprie, legată de capacitatea de a negocia, aduna resurse dincolo de necesitățile reale și de a pune în umbră localitățile mai mici și regiunile mai puțin dezvoltate.
„Oraș antreprenorial” a fost folosit extensiv și în literatura de stânga ca un concept critic. Eu cred însă că și în cazul acestui regim de utilizare al conceptului epistemologia de-comunizatoare reduce din dimensiunea critică a conceptului. Când a fost formulată inițial teza „orașului antreprenorial”, intenția era să se condenseze într-o sintagmă transformarea strategiilor guvernamentale locale de la o „abordare managerialistă” (accent pe politici interesate de participare democratică, responsabilitate și mecanisme de asigurare a răspunderii în fața cetățeanului, planificare responsabilă și, în special, bunăstare socială) la o „abordare competitivă” (accent pe politici interesate de dezvoltare locală economică guvernată de alianțe pro-creștere între mediul de afaceri și administrația locală, de obicei excluzând mediul mai larg in numele eficienței și prosperității) (6). Prin această schimbare a aranjamentelor instituționale necesare pentru a ține în funcțiune mașina de acumulare urbană capitalistă, publicul a pierdut controlul asupra orașului. Conceptul semnalizează noile echilibre si alianțe dintre clase, în care capitalul și afacerile se află într-o poziție de avantaj în a redesena geografiile de putere ale oralului, în tot mai mare măsură în afara constrângerilor formulate de angajați (desindicalizați și pauperizați). În ultima decadă și jumătate conceptul a fost reformulat ca parte a tezei neoliberalizării, în care antreprenorialismul este conectat cu o teorie scalară în care orașul devine prin medierea statului un nivel geografic strategic al globalizării.
A pune egal între antreprenorialism și orașul neoliberal postsocialist are, pentru acest concept folosit chiar și în cheie critică, efectul straniu de a sugera că istoria începe cu capitalismul; ca și cum am inversa teza lui Fukuyama, istoria ar începe cu capitalismul post-90. Orașul est-european pare să fi fost până în 90 adormit, fără lupte dintre clase, fără alianțe de putere și creștere, fără competiție. Istoria începe cu capitalismul dinamic, influențele globale, inegalitățile post-fordiste și cadrele instituționale occidentale care obligă orașele să intre în competiție unele cu altele. Dintr-un concept cu potențial critic care indică efectele contradictorii ale capitalismului, antreprenorialismul postsocialist este transformat într-un concept legitimator al capitalismului. Lupta dintre clasă, alianțele de creștere, spațiile de reprezentare ale triumfului acumulării intră în schema analitică numai după sfârșitul socialismului-real. Foștii subiecți socialiști devin relevanți în schema postsocialistă doar ca purtători ai „unori valori puternic socialiste și identități de clasă muncitoare care se află în contradicție cu spiritul antreprenorial al capitalismului” (7).
Așa cum arată și cazul Clujului, orașul socialist este un oraș dinamic, în competiție pentru resurse și dominat de alianțe de creștere. Orașul socialist în România de după 1970 sau era „antreprenorial” sau nu se dezvolta, iar dezvoltarea acestuia era puternic controlată de alianțele locale. Clujul ca oraș trece acum printr-un proces prin care centrul pre-socialist este din nou valorizat și suprapus cu însuși orașul. Cartierele socialiste mamut sau spațiile industriale sunt excluse din reprezentarea publică ca un vis urât al erei comuniste. Orașul comunist este exorcizat din orașul atemporal reprezentat de centrul, paradoxal, „istoric”. O istorie epurată în care piatra cubică a centrului este asortată cu mesele micuțe de capucino. Însă acest proces de curățare a istoriei vine nu doar cu ștergerea cartierelor socialiste în care locuim cei mai mulți dintre noi sau cu demolarea industriilor. Vine și cu ștergerea dreptului de a înțelege procesul de producție a acestor spații, vine cu o luptă epistemologică în care însăși cunoașterea acestui trecut devine problematică. Socialismul-real este transformat în marele „celălalt” al capitalismului: socialismul este echivalat cu planificare haotică în absența informațiilor complete și de încredere, imobilitate administrativă, coordonare birocratică problematică și politici de omogenizare spațială; iar capitalismul este echivalat cu coordonarea de piață care nu are nevoie de informații perfecte, dinamism spațial, transformare rapidă, competiție puternică care produce efecte de echilibru, fragmentare spațială și eterogenitate. Și dacă ceva nu merge bine în orașul postsocialist este doar pentru că încă mai avem erupții de socialism în sânul capitalismului, care trebuie exorcizate cu şi mai mult capitalism (=civilizație occidentală). Însă socialismul-real seamănă în multe feluri cu capitalismul-real și între ele există multe continuități.
______________
[1] De exemplu vezi: Baločkaitė, R. (2010) Post-Soviet Transitions of the Planned Socialist Towns: Visaginas, Lithuania. Studies of Transition States and Societies 2, 63-81; Herrschel, T. (1998) From Socialism to Post-Socialism: The Local State and Economic Policies in Eastern Germany. In T. Hall and P. Hubbard (eds.), The Entrepreneurial City: Geographies of Politics, Regime and Representations, Wiley, Chichester, 173-97; Schwegler, B. (2006) Entrepreneurial Governance and the Urban Restructuring of a Slovakian Town. In S. Tsenkova and Z. Nedovic-Budic (eds.), The Urban Mosaic of Post-Socialist Eastern Europe: Space, Institutions and Policy, Springer, Dordrecht, 295-318; Sýkora, L. and S. Bouzarovski (2012) Multiple Transformations: Conceptualising the Post-communist Urban Transition. Urban Studies 49, 43–60.
[2] De exemplu: Castoriadis, C. (1978) The Social Regime in Russia. Telos 38, 212–48; Szelényi, I. (1978) Social Inequalities under State Socialist Redistributive Economics. International Journal of Comparative Sociology 19, 63-87; King, L.P. and I. Szelényi (2004) Theories of the New Class. Intellectuals and Power. University of Minnesota Press, Minneapolis.
[3] De exemplu: James, C.L.R., R. Dunayevskaya and G. Lee (1956) State Capitalism and World Revolution. Facing Reality Publishing Committee, Detroit; Tamás, G.M. (2008) A Capitalism Pure and Simple. Left Curve 32, 66-75; Tichindeleanu, O. (2009) The Modernity of Postcommunism. In A.T. Sîrbu and A. Polgár (eds.), Genealogies of Post-Communism, Ideea, Cluj, 119-40.
[4] Bockman, J. (2007) The Origins of Neoliberalism between Soviet Socialism and Western Capitalism: “A galaxy without borders”. Theory and Society 36, 343-71; Bockman, J. (2011) Markets in the Name of Socialism: The Left-Wing Origins of Neoliberalism. Stanford University Press, Stanford.
[5] Musil, J. (2005) City Development in Central and Eastern Europe before 1990. Historical Context and Socialist Legacies. In F.E.I. Hamilton, K. Dimitrovska-Andrews and N. Pichler-Milanovic (eds.), Transformation of Cities in Central and Eastern Europe, United Nations University, Tokyo, New York, Paris, 22-43.
[6] Vezi și Harvey, D. (1989) From Managerialism to Entrepreneurialism: The Transformation in Urban Governance in Late Capitalism. Geografiska Annaler. Series B, Human Geography 71, 3-17; Hubbard, P. and T. Hall (1998) The Entrepreneurial City and the ‘New Urban Politics’. In T. Hall and P. Hubbard (eds.), The Entrepreneurial City: Geographies of Politics, Regime and Representations, Wiley, Chichester, 1-23.
[7] Baločkaitė, R. (2010) Post-Soviet Transitions of the Planned Socialist Towns: Visaginas, Lithuania. Studies of Transition States and Societies 2, 63-81, citat de la p. 65.