În România, ca în orice ţară cu o democraţie aşa-zis incipientă (categorie largă, în care includem ţările din periferie şi semiperiferie dependente economic de centru – adică de metropolă; este nevoie să amintim care este metropola actuală?), nu există clivaje politice ale societăţii, dihotomia stânga-dreapta pur şi simplu maimuţărind ideologia partizană cristalizată în Occidentul european de-a lungul ultimelor două secole – devenită, oricum, şi aici, în ultima vreme, superfluă. Prin urmare, în numele unor concepte precum „stânga” vs. „dreapta”, am ajuns să urmărim un joc de-a democraţia, cu personaje aşa-zis politice (cu profiluri morale absolut jalnice) care se plasează, după cum le fluctuează interesele, când la „dreapta”, când la „stânga” politică. Trebuie doar să enumerăm o listă scurtă de nume proprii (care se poate lungi la infinit) ca să lămurim situaţia. Unde putem să-i plasăm pe cetăţenii-politicieni R. Berceanu, A. Videanu, G. Oprea, C. Diaconescu, E. Udrea sau A. Năstase? Cumva la „dreapta”? Sau poate la „stânga”? Sunt ei social-democraţi? Sau poate liberali? De fapt, nu sunt nici una, nici alta. Dacă în România se votează din când în când, iar cetăţenii sunt dispuşi să accepte cu resemnare sistemul electoral fundamentat pe derizoriile cadouri preelectorale, asta nu înseamnă că ţara noastră şi-a însuşit regulile democraţiei parlamentare (derapajele preşedintelui României din ultimele două mandate sunt probă a tentaţiei autoritariste într-o ţară niciodată obişnuită cu normalitatea politică).
Piaţa liberă şi sinecuriştii ei
Iată că acum „liberalii” au fost nevoiţi să părăsească Palatul Victoria. Prietenii lor conjuncturali „le-au înfipt cuţitul în spate” (E. Boc), aşa încât a venit o „stângă-dreapta” la putere. Cu acest prilej, o parte a presei, cea care susţinuse cu obstinaţie „liberalii-reformatori”, alături de înşişi membrii principalului partid de la guvernare din perioada precedentă, au început o tânguială balcanică, temele preferate fiind aceleaşi pe care le auzim de 22 de ani încoace: care sunt mai „reformatori”, care sunt mai comunişti (lupul de hârtie – comunismul încă le mai bântuie minţile politicienilor autohtoni), cine măreşte mai mult salariile, cât de mari vor fi viitoarele împrumuturi şi alte asemenea înşiruiri de propoziţii lipsite de orice logică. Trebuie să recunoaştem, este de-a dreptul ilar să-l auzi pe A. Videanu cum deplânge soarta Europei, inclusiv a României, întrucât au venit socialiştii la putere, iar francezul Hollande nu stăpâneşte mecanismele reformei statului la fel ca domnia sa şi la fel ca partidul din care dl Videanu face parte. Vai de poporul francez, văduvit de personaje vizionare ca dl A. Videanu!
Dacă tot au plecat „liberalii”, atunci nu-i oare un lucru inteligent ca cei care i-au susţinut să se victimizeze cât mai mult, singurul scop fiind interesul personal? Era ceva cât se poate de previzibil, şi aşa s-a şi întâmplat. Aşa încât am ajuns să citim despre demiteri ca în anii ’50 (şi asta la televiziunea publică, înţesată de jurnalişti instalaţi pe criteriul obedienţei politice), despre tentaţia sandinistă, despre întoarcere populismului şi a naţionalismului, despre limitarea libertăţii presei ş. a. m. d. Cei care se dedau la asemenea lamentaţii de o indecenţă jenantă sunt cei autointitulaţi liberali, duşmanii statului bunăstării, a statului redistributiv, cei care se închină la altarul pieţei libere şi al ierarhiei sociale impuse de aceasta. Sunt cei care spun despre românii de pe treapta de jos a scării sociale că ei au ajuns acolo din cauza leneviei lor şi a faptului că sunt prost educaţi, singura lor abilitate fiind aceea de a sta cu mâna întinsă la un stat care i-a învăţat rău, că nu sunt adaptaţi economiei de piaţă, ornându-şi afirmaţiile cu nenumărate invective menite să le demonstreze nimicnicia.
În fond, lucrurile stau exact pe dos. Adevăraţii liberali ai României sunt cei care se trezesc dimineaţa şi pornesc la lucru, cei care cultivă, cu unelte medievale, terenurile agricole ale României, cei care nu sunt deloc protejaţi în faţa arbitrariului pieţei. Cei care îşi clamează foarte vocal liberalismul, ei bine, să fiţi siguri că majoritatea sunt dintre aceia care-şi obţin veniturile din sinecure, sunt bugetari ancoraţi la mai multe surse de bani, slujbaşi numiţi în posturi foarte profitabile din punct de vedere financiar. A devenit aproape o axiomă aici, la noi: cei care muncesc efectiv în ramurile productive ale economiei (agricultură, industrie) sunt catalogaţi drept socialişti, dacă nu de-a dreptul comunişti, şi identificaţi ca leneşi, în timp ce aceia care sunt plasaţi în posturile finanţate din munca (multă, puţină, nu contează) a primilor se autointitulează liberali meritocraţi (este de-a dreptul rizibilă campania de presă dusă în numele mult-clamatei educaţii occidentale care i-a fost hărăzită fostului premier Ungureanu; parcă am trăi în societăţi primitive din punctul de vedere al educaţiei, şi nimeni de pe-aici n-a călcat pragul vreunei instituţii de învăţământ din spaţiul occidental sau de aiurea).
Să nu ne facem iluzii
Ceea ce vreau să spun e simplu: nu îmi fac iluzii în privinţa noului guvern, ştiu bine că a vorbi despre distincţiile ideologice stânga-dreapta este profund ilogic în România, trebuie să ai o cultură politică limitată ca să crezi că sistemul politic autohton se va schimba peste noapte. Lucrurile se vor petrece în logica instituită în cei 22 de ani scurşi din 1989. Schimbările din viitor vor fi lente şi imperceptibile. Aşa că nu ne facem iluzii, cei instalaţi în funcţii birocratice, pe criterii politice, acum câţiva ani vor fi schimbaţi cu o altă clientelă politică. Hemoragia banului public va continua (treptele vitezei pot varia, desigur), iar corupţia electorală va fi imboldul mobilizării cetăţenilor. Aş vrea să amintesc însă un aspect important. Citiţi ce au scris despre spaţiul public, despre echitate socială, despre umanitate, în fond, oameni ca Adam Michnik, Ernesto Sábato sau Czesław Miłosz (şi exemplele pot continua). Comparaţi apoi scriitura acestora cu cea a majorităţii intelectualilor autohtoni despre acelaşi spaţiu public. Veţi surprinde hiatusul care-i separă, prăpastia care-i scindează pentru totdeauna.