Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului – Premiul CriticAtac pe 2011

Premiul CriticAtac pe 2011 se acordă cărţii – Alex Goldiş – Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011.

review de AL. CISTELECAN 

 Măcar că „Echinox”-ul a scos o bună (în ambele sensuri, şi cantitativ şi calitativ) producţie de critici, mai toţi exersaţi (unii pasager, alţii mai tenace) în cronica literară (başca poeţii care mai traduc poezia cu comentariul), s-ar prea putea ca adevăratul cronicar literar al întregii şcoli să fie Alex Goldiş. De nu cumva chiar cel mai bun produs critic al şcolii. N-aş vrea, fireşte, să stârnesc printr-asta invidii intra-echinoxiste necontrolate, dar Goldiş a devenit, în doar câţiva ani, o voce de greutate şi pregnanţă, cu analize şi judecăţi performante şi de neocolit în dialogul critic. Deschis spre toate genurile – şi încă cu egală justificare – el are în aceeaşi măsură verva preciziei şi disciplina adecvării, dar nu mai puţin tranşanţă conceptuală şi atitudinală şi, nu în ultimul rând, o rigoare analitică flexibilă, profesată deopotrivă cu scrupulozitate aplicativă şi ironie scurtă. Discurs sobru, cu idei şi observaţii accentuate, critica lui ţine de stilul ideii şi al argumentului, cu bun fuleu teoretic şi cu un simţ acut al concretului literar şi al individualităţilor de formulă şi valoare. Calităţile jucate eficient în cronica literară se regăsesc reunite, într-un echilibru esenţial, şi în „Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011), debutul care valorifică o excelentă teză de doctorat.

Saga realist-socialistă

Sacrificarea intenţiei iniţiale (stabilirea „principalelor modele teoretice ale criticii româneşti postbelice”, p. 7) în favoarea unei „istorii a formelor criticii româneşti postbelice” e o primă – şi esenţială – probă de adecvare la materie şi la un „specific” al reflectării/refracţiei pe româneşte a eventualelor paradigme critice. Adecvarea la fenomenalitatea concretă a criticii noastre a adus după sine şi o refocalizare a interesului şi atenţiei asupra proletcultismului, căci „realismul socialist a devenit din multe puncte de vedere un personaj central” (p. 8), urmărit atât în sine, cât şi ca reper al procesului de emancipare care va sfârşi prin recâştigarea autonomiei esteticului. Fenomen şi himeră (erinie), realismul socialist e conspectat atât în „dialectica” lui doctrinară, cât şi ca realitate de exorcizat, fiind nu doar o traumă temporală, vindecabilă prin depăşire, ci şi un virus adaptabil, în funcţie de care se vor stabili mai toate tratamentele de revenire la normalitatea critică (şi a criticii). Tocmai „flexibilitatea” criticii dogmatice şi remanenţa sa ori supravieţuirea în variante soft face ca „firul subiacent al cărţii” să devină „relaţia criticii literare cu ideologia”, emanciparea „estetică” fiind în primul rând un proces de dez-ideologizare, un proces consumat între spaima de „realismul socialist” şi „mirajul occidental” (francez, de fapt) al înnoirilor critice. Poate că un apel mai direct şi mai consistent la directivele de partid, la „documentele” propriu-zise – şi nu doar, prioritar, la răsfrângerea lor în discursurile critice ale dogmaticilor – ar fi pus şi mai flagrant în evidenţă agresiunea ideologicului şi, implicit, tensiunea procesului de emancipare. Căci adesea între teza nudă şi prelucrarea ei, fie şi de cel mai dogmatic spirit, există, dacă nu o diferenţă ca atare, măcar o diferanţă. Nu de puţine ori zelul „traducerii” făcea tezele şi mai rudimentare, după cum, alteori, aceeaşi traducere le flexibiliza. Goldiş urmăreşte însă procesele – de cristalizare şi emancipare – de preferinţă în imanenţa literară/critică a ideologiei. Pe de altă parte, istoria „formelor” critice e ea însăşi subsumată unei istorii a „ideii critice” şi a condiţiei criticii – ceea ce, desigur, devine din logica implicită a demersului, căci condiţia critică e definită în permanenţă în raport cu primatul ideologiei. Chiar şi criteriile după care sunt stabilite „etapele” criticii postbelice sau punctele ei de metamorfoză sunt scoase din analiza şi interpretarea acestor relaţii, nu din vreo „dialectică” interioară a formelor critice (absolut dependentă, fireşte, de „dialectica” exterioară, de permisivitatea ideologicului). Naraţia procesuală reface, nuanţat, dar şi extrem de concis, un story de emancipare şi de reconstruire a identităţii critice, ceea ce presupune o tăietură în acte distincte (deşi adiacente şi cu pasaje de întrepătrundere) a fenomenului, de la dominaţia stalinismului la flexibilizarea dogmatismului şi la bătălia pentru autonomie şi pentru specificităţi garantate ale acţiunii critice, concretizate într-un mic tablou de opere reprezentative.

Goldiş reface aproape în filigran ţesătura şi nodurile întregii saga critice, pornind de la punctul „zero” al realismului socialist şi de la „modelul” critic al acestuia. E o cercetare de scrupul, atentă la toate nuanţele de atitudine şi care scoate din aproximaţiile folclorizate întreg episodul „realist-socialist”, restituindu-i toată epica de idee şi atitudine, cu o acuitate interpretativă ce bate în vervă, dar rămâne în rigoare. Alienată într-un fel de conştiinţă „obiectivă”, preponderent ideologică, a scriitorului şi răspunzătoare de orice „greşeală” a acestuia, critica realist-socialistă trebuia să intervină în procesul creaţiei ca atare, „o primă postură a criticului realist-socialist” fiind „aceea de creator” (p. 12), de co-autor responsabil cu vigilenţa. De aceea, critica „orală”, pre-apariţie, era mult mai importantă decât cea post-apariţie; şi toată această misiune trebuia dusă după exigenţele coborâte ale unui „cititor obişnuit”, după criteriile „maselor prezumat avide de o literatură nouă” (p. 13). Fie cât de obedientă, critica avea o condiţie dilematică; ea trăia ca-n aporiile lui Farfuridi: „dacă nu critică producţiile actuale, cronicarul e acuzat de lipsă de vigilenţă, însă dacă producţiile actuale apar în mare măsură criticabile, el se face vinovat de insuficienţă în îndrumare” (p. 12). „Crizele” pe care le înfruntă, într-un prim moment, critica realist-socialistă (”a modalităţii de manifestare /dinspre critica scripturală spre dezideratul purei propagandistici orale/, a obiectului /absenţa unei literaturi pe care să se exercite/, a ierarhiei referinţelor /organizate oligarhic/”) vor duce la „uniformizarea absolută” (p. 17) a vocilor critice şi la transformarea literaturii critice în literatură „în întregime teoretică”, cu un limbaj făcut dintr-o „serie nesfârşită (n-aş zice, mai degrabă o „serie fixă”, n.n.) de pseudoconcepte însărcinate să cârpească hiatul dintre ideologia totalitară şi literatură” (p. 18). Cu un umor secret sunt refăcute toate aporiile criticii proletcultiste, între care mai semnificativă e obligaţia de a promova deodată mimesis-ul (unul selectiv, fireşte) şi romantismul. Deşi epoca pare, retrospectiv, monotonă şi chiar monolitică, Goldiş îi relevă relieful discret, distingând un realism socialist „integral” şi unul „minimalist”, ale căror nuanţe sunt disociate cu atenţie microscopică.

Realismul „minimalist”, deşi nu mai slab în rigori decât cel integral, îşi propune să lărgească „tematica” literară şi s-o aducă spre toate componentele vieţii cotidiene; lărgirea însăşi a „paletei”, constată Goldiş, duce la „diluarea ideologiei” (p. 50), iar conceptele tolerate – „timbru specific”, „subiectivitate”, „diversitatea stilurilor” ş.a. – se vor dovedi, încetul cu încetul, subversive – sau, cum zice autorul, „periculoase” (p. 51). Oricât de mici, paşii făcuţi în direcţia emancipării de dogmatismul ideologic sunt extrem de scrupulos număraţi şi analizaţi în consecinţe; îndrăznelile, fie cât de infime, sunt notate toate, ca şi mişcarea de recul dogmatic, într-o reconstituire avidă de concret şi de epica subversivităţii. Îmi pare însă că uneori efectele dramatice scoase din această pendulare între dogmatismul feroce şi emanciparea cea mai timidă sunt prea stimulate de interpretare. Fără-ndoială că „Pentru realismul socialist” al lui Crohmălniceanu, din 1960, e o retezare a micilor elanuri de emancipare din anii de dinainte, dar nu făcea singură atâta calamitate câtă zice Goldiş: „poziţia ilustrată de Crohmălniceanu în epocă a provocat o întârziere de mai bine de jumătate de deceniu dezgheţului literaturii” (p. 68). Şi-n mod sigur cei de la „Steaua” nu beneficiau de vreo dispensă de supraveghere; din contră, „publicaţiile din provincie”, departe de a nu se afla „permanent sub ochii puterii” (p. 55), erau şi mai drastic filtrate. Iniţiativa steliştilor va fi profitat de o clipă de relaxare, dar nu de o „neatenţie” specială. Micro-relieful tentativelor de emancipare e amănunţit cartografiat şi rolul unor „combatanţi” uitaţi (cum sunt George Munteanu, Vera Călin şi Lucian Raicu) e atent rememorat. Pusă sub lupă, perioada îşi relevă nuanţe ignorate, cu suave porniri spre deschidere şi rapide reprimări de gândire critică.

Saga emancipării

Timida hărţuială de până pe la jumătatea anilor ‘60 devine o mai sistematică guerilă de îndată ce apare tânăra generaţie post-proletcultistă. Goldiş subliniază, din nou nuanţat, că e vorba, la început, mai degrabă de „mişcări subterane” care vor „eroda” „limbajul de lemn al sistemului” până într-atât încât „sintagma de realism socialist dispare aproape complet din recuzita criticii” pe la jumătatea deceniului şapte (p. 70). Polemicile sunt duse, totuşi, cu extremă precauţie (şi ambiguitate), aşa încât „toate partidele par remize” (p. 78), dar, pe fondul unei plafonări a vigilenţei, dacă nu a unei oboseli, dezbaterile aduc o mai ofensivă mişcare de emancipare. Liniile acesteia sunt definite de ceea ce Goldiş numeşte „războiul de tranşee” dintre dogmatici şi liberali, în cadrul căruia se infiltrează, dinspre partea liberală, dacă nu neapărat noi idei, măcar noi tactici de hărţuială. Una dintre acestea e alianţa dintre noua literatură şi noua critică, alianţă concretizată într-o decomprimare a formei literare şi într-o permisivitate procedurală mai suplă. Fiece „inovaţie” e urmărită în consecinţele pe care le are asupra monopolului estetic realist-socialist. Bunăoară, simpla multiplicare a naratorilor şi a unghiurilor narative deschide şi o breşă „ideologică”. Astfel de subversivităţi şi de complicităţi sunt detaliat desfăcute şi aduse scrupulos la funcţia lor din contextul ideologic al epocii. Nu e exagerat cu nimic nici rolul „revoluţionar” al noilor idei şi protagonişti şi nici nu sunt eroizate polemicile din epocă. Pe acest fond de subversivităţi sunt evidenţiate şi funcţiile specifice ale unor forme sau specii critice, Goldiş stabilind un fel de succesiune a formelor ca oglindă a emancipării. Monografia e cea dintâi care îşi impune dominanţa, după care vine hegemonia cronicii literare, urmată, solidar de altminteri, de cea a eseului. Nu e o succesiune întâmplătoare, căci speciile critice sunt angajate ele însele, ca atare, în confruntarea de poziţii ideologice (şi metodologice, în subsidiar). E ca şi cum fiecare specie ar veni cu ideologia ei, într-o progresie liberală evidentă. Această perspectivă diacronică asupra formelor (şi speciilor) constituie în sine o linie de analiză ce se dizolvă într-o adevărată „istorie a formelor” criticii. Goldiş subliniază funcţia „emancipatoare” – sau, din contră, retrogradă – a fiecărei specii, evidenţiind un trend al formelor dezvoltat în strânsă legătură cu ideologia emancipării şi a recuperărilor din interbelic. Lupta dintre „monografie” şi „cronică”, bunăoară, nu e decât o parabolă care ascunde un conflict ideologic după unul de metode. Cronica literară devine protagonista procesului de emancipare, dar nici meritele monografiei – merite tactice – nu sunt neobservate. În „reconsiderările” anilor, interpretările se pervertesc într-atât încât până şi „evazionismul scriitorilor e interpretat în sens opus, ca mijloc de protest împotriva capitalismului” (p. 88). Asemenea anamorfoze care pierd cu totul sensul operelor şi-au avut şi ele funcţia „recuperatoare”, o funcţie de etapă.

Urmărind toate nuanţele şi punctele decisive ale procesului critic, Goldiş pune la locul cuvenit câteva cărţi (sau autori) a căror funcţie emancipatoare pare a se fi voalat cu timpul. Bunăoară, el restituie cărţii lui Garaudy, „Despre un realism neţărmurit”, întreg rolul pe care l-a avut în destinderea – poate chiar destrămarea – conceptului de realism „socialist”, subliniind, totodată, dubla ei funcţie şi interpretare. Pe de o parte, conceptul de realism al lui Garaudy, împins până la indeterminare, convenea taberei liberale (tocmai datorită indeterminării), dar nu în mai mică măsură şi celei a dogmaticilor, care salvau, la adăpostul lui, măcar ideea de mimesis. La umbra unui prestigiu de marxist cum era cel al lui Garaudy, tinerii critici ai anilor şaptezeci vor promova, în chiar dezbaterile despre realism, „prima contraofensivă puternică a literaturii ca realitate non-mimetică” (p. 101), utilizând anume specificul poeziei pentru a sparge cu totul monopolul mimetic. „Strategia metonimică” folosită vreme de un deceniu împotriva realismului socialist capătă o vigoare aparte prin ecloziunea postbelică a cronicii literare, care „erodează cel mai sigur discursul realismului socialist, devenind, astfel, sediul revoluţiilor de viziune ale criticii post-staliniste” (p. 104). Supremaţia cronicii literare – care, zice just Goldiş, „ţine loc de program, de manifest, de spaţiu privilegiat al schimbării criteriilor literaturii” (p. 105) – va asigura un confort şi o eficacitate sporită recuperărilor de idei interbelice. Re-autonomizarea esteticului nu se face atât cu argumente noi, cât cu argumente reactivate din interbelic – şi-n primul rând din patrimoniul călinescian: „ieşirea din dogmatism nu s-a făcut prin sincronizarea cu metode contemporane, ci prin readucerea în actualitate a unor critici ai tradiţiei occidentale sau autohtone” (p. 127). Pe bună dreptate scoate Goldiş în evidenţă funcţia „Călinescu” a criticii postbelice şi transformarea lui Călinescu într-o emblemă protectoare şi atotcuprinzătoare. Cele mai incontrolabile idei – critica-creaţie, subiectivitatea, invenţia critică etc. – reintră în arsenalul postbelic la adăpostul prestigiului călinescian. Nu sunt trecute cu vederea nici riscurile acestei călinescianizări frenetice (între ele, desconsiderarea metodelor critice, specializarea comentariului pe expresivitate etc.) şi cu atât mai puţin reacţiile frontale sau timide la acest fenomen. Rânduri atente sunt dedicate disputei – abia schiţate, e drept – dintre călinescieni şi anticălinescieni sau celei dintre promotorii inovaţiilor metodologice şi cei ai spiritului critic liber. Simptomatică pentru alergia la norme (care, totuşi, nu puteau fi, deschis, decât unele şi aceleaşi) e disputa dintre cerchişti şi tinerii critici, dispută abandonată tocmai sub presiunea imperativului comun – eliberarea de dogme -, deşi obiecţiile cerchiste nu erau fără substanţă. Fireşte, un rol îl va fi avut, în exigenţa de a înarma critica literară cu o viziune filosofică, şi faptul că cerchiştii erau ultimii critici care aveau şi o pregătire filosofică, nu doar una exclusiv literară (cum aveau tinerii cu care disputau). Pretinzând criticii „principii”, înrădăcinare filosofică şi temeiuri metodologice, cerchiştii devansau primejdios momentul dezbaterii unor asemenea probleme, dar, atemporal vorbind, aveau destulă dreptate de partea lor. Conjunctural însă exigenţele lor riscau să facă punte cu cele ale dogmaticilor.

Recuperările interbelice şi contaminările venite din noua critică franceză – şi acestea selective, mergând în favoarea criticii tematice – sunt două linii, interferente în fapt, pe care Goldiş desfăşoară o anchetă minuţioasă. O anchetă care pune în lumină nu doar ideile preluate, ci şi motivaţiile acestor opţiuni, fie că e vorba de creativitatea critică a lui Călinescu, fie că e vorba de polivalenţa interpretării sau de sondajul în ascunsul operei, venite pe filieră franceză. Recuperarea domeniului de către critici e un fenomen saturat la sfârşitul anilor şaptezeci, dar cum ofensiva s-a dus pe frontul central al autonomiei esteticului (de unde o panică permanentă şi o precauţie suspicioasă faţă de orice formă de critică prin care s-ar reveni la analiza de conţinut) survin inevitabil dispute între autonomişti şi cei care forţează deschiderea conceptului strict – şi restrictiv, după ei – estetic. Pătrunderea şi asimilarea noii critici franceze, unită şi sincronizată cu recuperările interbelice, e un proces care dă „una dintre mărcile specifice ale criticii noastre din anii ‘60” (p. 188), contopind „ideile înnoitoare” cu „retorica tradiţionalistă”. O deviere şi mai semnificativă a acestor achiziţii constă în demersul „existenţialist” al criticii noastre, care nu va căuta „autonomia literaturii în singularităţile de limbaj, ci în specificul de viziune, în experienţa existenţială revelată într-un cosmos autonom” (p. 222). Tabloul anilor ‘70, mult mai complex în tendinţe şi personalităţi, e completat cu tentativele, mai degrabă eşuate decât împlinite, de a ieşi din dogma pur estetică fie prin structuralism, fie prin stilistică (ar mai fi fost şi semioticieni, dar Goldiş nu-şi prea face de lucru cu ei). Mersul ideii autonome a criticii se încheie cu o suită de relecturi dedicată unor opere care au făcut din emancipare un triumf al spiritului critic liber. Sportiv, Goldiş decorează protagoniştii acestei îndelungate lupte de tranşee pe care a urmărit-o în toate episoadele ei. El concentrează întreg procesul de emancipare şi de specificare, văzut în toată vivacitatea lui epică şi de idee, într-o cercetare de tip definitiv: obiectivă, nuanţată, scrupuloasă, problematizantă, de o claritate şi fineţe conceptuală în totul admirabilă (se vede că-i primul absolvent al Academiei Teriene). Avem aici, cu siguranţă, debutul unui mare critic. Asta pare, fireşte, mai degrabă urare sau profeţie, dar, de fapt, e simplă constatare.