Ciprian Siulea pe VoxPublica

Ultima senzaţie din politica noastră – Mişcarea Populară. Cam toată lumea ştie că MP va fi doar un travesti menit să evite încasarea costului politic pentru ani de zile de măsuri nu doar “nepopulare” (ce eufemism nobil), ci măsuri care au lovit dur şi nedrept multe categorii sociale. Şi, în plus, şi inutil, pentru că existau o grămadă de alte modlaităţi de redresare financiară, dar despre asta am mai vorbit de mai multe ori.

Faptul că scamatoria cu MP e atît de flagrantă nu înseamnă deloc că ea nu are şanse de funcţionare. Da, schimbarea de imagine poate funcţiona, lucurile nu merg întotdeauna după cele mai raţionale cauzalităţi. Totuşi, e evident că PDL nu poate fi inclus ca atare în noua alianţă; atunci nu ar mai conta noul nume, ci vechiul nume, şi ar fi un travesti ratat. Flagrant, flagrant, dar nici chiar aşa.

Deci, pentru popularea cu ceva partide a alianţei, soluţia ar fi dublă. Unu, reconfigurarea PDL în ceva acceptabil. Schema de bază, aici, e desprinderea unei grupări “bune” care să se oripileze public şi uşor tardiv de ororile guvernelor Boc. Reşapaţi ca imagine, aceştia ar domina alianţa.

Problema aici e că deocamdată cei care şi-au exprimat intenţia de a conduce reşapări politice PDL sînt figuri neconvingătoare precum Neamţu sau Baconschi, intelectuali a căror funcţie e să dedice ode liderilor politici cu pumnul greu, nu să fie ei astfel de lideri. Rămîne, deci, soluţia desprinderii din PDL a unor lideri politici reali, pe lîngă care intelectualii să funcţioneze, ca şi pînă acum, mai mult ca ornamente de imagine decît ca factori reali de decizie.

Aici sînt mai multe probleme: cine din PDL are suficientă forţă (deja rămîn doar cîţiva) şi cine se bucură de încrederea preşedintelui: dacă mai adăugăm şi factorul “cine nu are imagine groaznică”, tindem spre zero. Sigur, discuţia asta pare deja depăşită din momentul în care preşedintele a ales deja un prim ministru din afara PDL.

Totuşi, Ungureanu, dacă preşedintele îl va confirma într-adevăr ca moştenitor, va avea nevoie, pentru alegeri şi după, de un partid cu care să acţioneze în Parlament şi să facă legătura cu teritoriul. Şi, eventual, să şi guverneze. Cumva, ar fi şi păcat să nu, după cîte mii de ore a dedicat Lăzăroiu interviurilor fulminate, în care amestecă diversiuni şi manipulări de grădiniţă cu informaţii în mod clar reale, venit din sursele cele mai autorizate…

Instalarea lui Ungureanu a fost însoţită de comparaţii cu modelul Putin-Medvedev, dar situaţiile diferă destul de mult. Nu doar că Băsescu nu mai are nivelul de putere al lui Putin, dar puterea aceasta este diferită intrinsec. La noi, partidele contează totuşi mai mult decît în Rusia, iar personajele providenţiale ceva mai puţin. Astfel că, şi dacă se va merge pe scenariul de mînă forte mai mică moştenintoare a mîinii forte mai mari, tot va fi nevoie de o infrastructură de partid.

Fie că va ajunge sau nu la guvernare, MP (sau cum se va numi PDL-ului de azi) va fi cu siguranţă unul din actorii politici principali. Şi cine va fi, cel mai probabil, MP? Un grup de foşti pedelişti renăscuţi întru “reforma” statului, blazaţi şi cinici de toate avatarurile prin care au trecut, şi prinşi într-o alianţă bizară. Un grup de mercenari politici asumaţi, UNPR, dispuşi la orice cu oricine. Şi inevitabilele resturi politice de genul ţărăniştilor sau ecologiştilor, partide de carton care conţin doar sigle şi mari dorinţe.

Rămînem fără partide, şi situaţia pare să se agraveze. Aveam deja prea multe entităţi politice care ajung în Parlament fără să reprezinte opţiuni politice clare şi care blochează concurenţa reală dintre partide. De la locurile parlamentare ale minorităţilor naţionale (care nu se justifică, după părerea mea), trecînd prin UDMR (care sînt aleşi, e adevărat, dar funcţionează tot ca primă electorală pentru orice guvern) şi pînă la Partidul Conservator şi, mai nou, UNPR, partide care ajung la putere fără alegeri.

Iar MP pare să aibă, şi ea, toate şansele să devină încă un reciclator la grămadă de forţe politice care, chiar dacă vor fi votate de cineva, nu vor ajunge în Parlament pe baza unui mandat politic clar, ci mai degrabă exploatînd o conjunctură a luptei dintre partide. Reprezentarea politică reală, care poartă un mandat popular clar, e în mare suferinţă.

Din acest punct de vedere, ruperea USL, de care unii se tem şi pe care alţii o aşteaptă cu sufletul la gură, ar fi un lucru bun, ar fi măcar o premisă pentru o luptă politică şi ideologică din care să apară reprezentare populară. Dar sigur că asta e totuşi ceva conjunctural.

Ceea ce pare tot mai necesar este reîmprospătarea întregului spectru prin adminterea de noi actori. Pentru asta, e neapărat necesară relaxarea condiţiilor aberante de înfiinţare a unui nou partid (care, printre altele, sînt şi motivul pentru care partide moarte de mult sînt reciclate şi negociate pentru siglă). Doar aşa poate exista şansa de a avea şi alte partide care să sporească gradul general de reprezentare.

Şi poate ar fi bine să regîndim şi scăderea pragului electoral. Argumentul că asta ar uşura accesul unor partide pe care nu ni le dorim e irelevant. Ar spori accesul oricăror partide noi şi ar spori gradul în care partidele sînt dorite în general, chiar dacă fiecăruia o să-i placă unele şi o să-i displacă altele.

Argumentul cu fragmentarea spectrului politic nu mi se pare nici el foarte relevant. Nu avem deja fragmentare, cu toate falsele partide descrise mai sus? Şi dacă nu se poate altfel, oare nu ar fi mai bine să avem fragmentare sancţionată de vot, decît una croşetată arbitrar pe holurile puterii?