La 89 de ani, este o figură constantă a manifestaţiilor anti-austeritate. Membru al Partidului comunist timp de 70 de ani, el este de asemenea un simbol naţional din ziua în care, în 1941, s-a urcat pe Acropole noaptea pentru a da jos steagul nazist.
Există mai multe puncte în comun pentru toate protestele grecești. Toate au loc în piața Syntagma. Majoritatea sunt cetățeni pașnici, scandalizați de austeritate și de lipsa unei conduceri politice în fața unuia dintre cele grave dezastre financiare din istorie.
Și mai este un fapt care se repetă. Un bătrân agitat este mereu în prim plan: în față, în centru. Dar nu este un lider. Este o figură proeminentă, e clar, dar este acolo ca oricare altul. Bătrân, da, fragil, dar la fel de implicat precum ceilalți. Mereu intră în încurcături.
În martie 2010, un polițist l-a gazat în fața Parlamentului și a fost nevoie să fie târât spre un loc sigur. Luna aceasta, a fost din nou gazat în același loc, a leșinat și a trebuit să fie dus la infirmieria Parlamentului. Poliția în consideră un agitator. Numele lui este Manolis Glezos. De 70 de ani luptă așa. Are acum 89 de ani.
Se pot semnala patru mari evenimente în istoria modernă a Greciei: ocupația nazistă, războiul civil, dictatura militară și colapsul financiar. Glezos a participat la toate patru.
Faptul care l-a marcat pentru totdeauna s-a întâmplat la începutul vieții sale. În noaptea din 30 mai 1941, când naziștii ocupaseră total țara, s-a strecurat în înălțimile Acropolelor, printr-o grotă, împreună cu Lakis Santas, un prieten și tovarăș. Împreună, au reușit să smulgă steagul nazist din catarg și să se strecoare fără să-i vadă paznicii.
Valoarea simbolică a gestului său a fost enormă. Acest simplu act de sfidare într-una dintre cele mai obscure perioade din vremea războiului s-a transformat într-un motiv de speranță pentru națiunile asediate ale planetei.
“Simbolul conștiinței colective grecești“
Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a adus sfârșitul suferinței în Grecia. A început un război civil de patru ani între armata noii republici grecești și gherilele comuniste, cele mai eficiente în rezistența față de naziști, care a lăsat țara și mai divizată, și mai zdrobită.
Manolis Glezos era un membru de marcă al partidului comunist și directorul ziarului său oficial. Astfel, a fost închis de multe ori. A primit de două ori sentința de pedeapsă cu moartea și a fost ales deputat în Parlament în timp ce era în închisoare. În total și-a petrecut 16 ani din viață în închisoare sau în exil.
“Glezos este simbolul conștiinței colective grecești“, spune Nilos Marantzidis, profesor de Științe politice la Universitatea Macedonia din Salonic. “Acțiunea sa revoluționară din timpul războiului a fost momentul crucial al carierei sale. Dar ideile sale politice au variat. Glezos din anii 1950 este foarte diferit de Glezos din anii 1980. Dar dacă există o constantă în cariera sa, aceea este noțiunea că Grecia este o națiune unită care mereu luptă împotriva dușmanilor externi“.
În anii 1980, Glezos, membru al mișcării de stânga EDA, a participat la trei alegeri drept candidat al PASOK, partidul socialist condus de Andreas Papandreu care a condus Grecia în cea mai mare parte a anilor 1980 și care a pus bazele imensei acumulării a datoriei de către un stat corupt.
“Singura soluție sunt alegerile generale“
“În anii ’80, țara a dezvoltat o nouă istorie pentru a explica forma în care se vede pe sine și își înfruntă trecutul”, spune Marantzidis. “Glezos era într-o poziție bună pentru a deveni centrul acestei povești.”
Acest lucru poate fi o explicație pentru inedita supraviețuire a lui Glezos ca figură politică. Puțini au reușit să fie prezenți în toate momentele cruciale ale Greciei moderne. Și, deşi ideologia sa s-a schimbat pe drum, un lucru a rămas mereu clar. Pentru Glezos nu era vorba de bătălii distincte. Era aceeași bătălie. Și o susține fără oprire.
Criza financiară grecească a atins un moment crucial. Ultimii doi ani au fost o ploaie de măsuri de austeritate care au fărâmițat economia aproape la fel de mult ca răbdarea cetățeanului. Inevitabil, oamenii ies în stradă. Și Manolis Glezos este mereu cu ei alături de colegul său de indignare, Mikis Theodorakis, un compozitor legendar de 87 de ani.
Glezos este un om bătrân, dar nimic nu indică împlinirea celor 90 de ani în septembrie. Vorbim despre ce vorbesc toți grecii: criza financiară. “Astăzi, singura soluție sunt alegerile generale“, asigură el. “Sistemul nostru electoral este în haos. Guvernul este complet străin de dorințele oamenilor. Avem nevoie de alegeri și să se unească partidele de stânga, să lase deoparte diferențele și să reușească să guverneze.”
“Eu le-am supraviețuit tuturor“
Glezos are idei foarte clare despre viitorul țării și știe să le explice. Crede că Grecia ar trebui să refuze să plătească fie şi un euro din datoria sa “odioasă“. Are un plan în cinci puncte pentru a reforma economia. Știe exact ce trebuie făcut pentru a resuscita industria grea, are propuneri pentru restructurarea infrastructurii energetice… Și crede că Grecia trebuie să ceară compensațiile pe care Germania i le datorează de la război.
O altă constantă a carierei sale este credința în democrația absolută, în drepul oamenilor de a se guverna singuri. Ca primar al satului său natal Apiranthos, în Naxos, a dezvoltat un sistem de autoguvernare de scurtă durată în 1986.
Am putea disprețui unele din ideile sale ca pe niște bălmăjeli ale unui om bătrân (unii o fac), dar nimeni nu poate nega puterea a ceea ce reprezintă, sau forma în care și-a folosit (și onorat) propriul simbolism timp de 70 de ani.
Îl întreb ce îl motivează, ce alimentează pasiunea sa de-a lungul tuturor acestor zeci de ani de luptă. “118 prieteni“, zice. “Mi-am pierdut 118 camarazi. Au fost executați în timpul războiului civil. În acea epocă, înainte de orice bătălie spuneam ce doream să obținem, ne spuneam visele și obiectivele, pentru că știam că nu toți vom supraviețui. Doream ca supraviețuitorii să ducă la bun sfârșit unele din aceste vise. Eu le-am supraviețuit tuturor.“
“Am putea disprețui unele din ideile sale ca pe niște bălmăjeli ale unui om bătrân (unii o fac), dar nimeni nu poate nega puterea a ceea ce reprezintă, sau forma în care și-a folosit (și onorat) propriul simbolism timp de 70 de ani”
de acord cu asta; ma abtin sa spun ce cred despre “ideile” sale pt ca e intr-adevar un om demn de respect
“dacă există o constantă în cariera sa, aceea este noțiunea că Grecia este o națiune unită care mereu luptă împotriva dușmanilor externi”
totusi, asta vi se pare o idee “de stinga” ?
Astazi, numai imperialismul globalist mai este purtatorul unui internationalism “veritabil”, pe principiul “banii n-au miros”. Stanga autentica (evident ireconciliabila cu s-d liberala), acea stanga capabila sa polarizeze suportul celor-ce-muncesc (in sens larg), a fost si este purtatoare a patriotismului (de la “Tara e norodul si nu tagma jefuitorilor” si pana la miscarile de partizani din Europa in timpul WW2 dominate de comunisti), tocmai pentru a fi inter-nationalista.
Faptul ca protesteaza impotriva Puterii e de admirat. Puterea e corupta indiferent de culoare.
Si atunci solutia care este? O vesnica anarhie? Pentru ca inevitabil cineva va ajunge la putere. Chiar si structurile anarhiste au centre de putere…
Intre civilizatie (scalavagista) si anarhie exista o a treia optiune: viata primitiva
ciudat ca nu pui intrebarea asta adeptilor Evangheliei dupa Mises …
e admirabil ca lupta, si in grecia aceasta cultura a protestului se simte la tot pasul. e de ajuns sa privesti zidurile cladirilor pline de grafitti. ma intreb insa cat de utile au fost protestele? in ultimii 12 ani am petrecut multa vreme in atena, si pot spune ca protestele din ziua de azi ce au loc acolo nu sunt deloc o noutate. greve nationale si manifestatii se desfasurau non stop. in principal grevele transportatorilor, scolilor, sau gunoierilor provocau paralizia intregii regiuni a Aticii, asa incit deseori se intimpla sa am weekenduri prelungite ceea ce desigur nu era tocmai rau.
e ciudat insa ca totusi dupa cel putin zece ani de proteste radicale la adresa puterii si partidelor, protestatarii radicali greci nu au reusit totusi sa modifice aproape deloc cursul politicii grecesti carre si-a vazut de mersul ei ignorand molotoavele aruncate in geamurile parlamentului. ba mai mult s-a ajuns aici intr-o situatie aproape fara iesire.
as zice deci ca protestul de dragul protestului nu mi se pare neaparat laudabil. trebuie sa mai privesti si dincolo de el la ceea ce schimba cu adevarat in ordinea sociala. in grecia pare-se ca nu a schimbat prea mult in ciuda vehementei…
Oamenii AU dreptul sa se insele. (De altfel s-ar insela chiar daca nu ar avea dreptul)
Asa ca e irelevant daca ideile sale sunt „juste” sau nu. Important este ca crede in ele cu onestitate.
Ma intreb daca aplicati acest rationament si in cazul unora ca Goebbels, Eichmann sau dr. Mengele, a caror onesta credinta in nazism nimeni nu o poate contesta…
“Mi-am pierdut 118 camarazi. Au fost executați în timpul războiului civil. În acea epocă, înainte de orice bătălie spuneam ce doream să obținem, ne spuneam visele și obiectivele, pentru că știam că nu toți vom supraviețui. Doream ca supraviețuitorii să ducă la bun sfârșit unele din aceste vise. [...].“
Foarte frumos, dar care este diferenta dintre vorbele de mai sus si urmatoarele versuri:
Die Fahne hoch! Die Reihen fest geschlossen!
SA marschiert mit ruhig, festem Schritt.
Kam’raden, die Rotfront und Reaktion erschossen,
Marschier’n im Geist in unser’n Reihen mit.
Asa ca nu, nu este deloc adevarat ca nu conteaza daca ideile sunt juste sau nu. Dimpotriva, este tot ceea ce conteaza: daca o idee este contrara justitiei si ratiunii, faptul ca se crede in ea cu onestitate si consecventa nici nu o face respectabila, nici nu il exonereaza de raspundere pe cel care crede in ea onest si consecvent.
Sancta simplicitas. Si ce propuneti? Ideile „contrare justitiei si ratiunii” decurg chiar din „iubirea binelui si frumosului”, in linie dreapta. Trebuie exemple ca sa va conving?
“ce propuneti?”
Pentru inceput, ceva mai multa politete in dialog si un pic de efort pentru a intelege ce vrea sa spuna preopinentul.
Dar de ce credeti ca asta e un inceput?
Si, (fie!) pana la urma: CE PROPUNETI? Unde este impolitetea?
Impolitetea este in “Sancta simplicitas”. In rest, aveti dreptate, inceputul a fost totodata si sfarsit.
Deci dle Pavel Petrovici Kirsanov nu este nici o deosebire intre Manolis Glezos si SS Dirlewanger?!
Atunci ce cirt mai este Adevarul dvoastra?!
Conform criteriului enuntat de dl. air (conteaza numai onestitatea cu care cineva adera la o idee), nu este intr-adevar nicio diferenta intre Glezos si Eichmann: amandoi au crezut in ideile lor cu deplina onestitate. Mai mult, ei trebuie iubiti pentru asta (apud acelasi domn air, v. mai jos).
In privinta asta putem fi de acord. (Nu si in chestiunea cu justitia si ratiunea, unde discutia e mult mai complicata.) Dar da, Hemingway spunea ca virtutea suprema este curajul. Din acest pdv, Eichmann poate ca nu e cel mai bun exemplu (el era mai mult un planificator, un birocrat); sa zicem Sepp Dietrich (in fond un soldat) si Glezos. Pot fi “iubiti” amandoi – sau niciunul. Pentru ca si partizanii au omorat oameni nevinovati, oho! Personal nu resping violenta in principiu, in anumite imprejurari este solutia istorica. Daca poporul din piata Syntagma ar ocupa parlamentul si i-ar ciomagi pe parlamentarii corupti m-ar unge pe inima (ar fi si o lectie plina de invataminte…); nu insa si daca i-ar omori. Doar ca in lupta e care pe care…
“daca o idee este contrara justitiei si ratiunii”
Care “justitie”? O justitie in abstract, care scapa oricaror determinari sociale, economice, istorice? Care “ratiune”? Ratiunea pleaca de la niste premize care ii sunt exterioare si ale caror temeiuri sunt de gasit in determinarile mentionate. Poate “viclenia ratiunii” descrisa de Hegel?
“Care “justitie”?”
Aceea care spune ca nimeni nu este vinovat pentru ceea ce este (evreu sau burghez) ci numai pentru ceea ce face si prin urmare ideea exterminarii evreilor qua natiune si a burghezilor qua clasa este injusta.
“Care “ratiune”?
Aceea care spune ca o rasa sau o clasa nu pot fi vinovate pentru raul care domneste in lume din moment ce acelasi rau se intalneste in locuri si timpuri in care nu gasim nici urma din acea rasa sau clasa si prin urmare ideea eliminarii raului din lume prin eliminarea acelei rase sau clase este irationala.
Dealtfel dreptul pe care il postulati (la a te insela) este foarte discutabil. Oamenii au, fara indoiala, dreptul (nu si obligatia) sa-si ezprime opiniile nestingheriti; dar daca aceste opinii sunt eronate asta tine nu de vreun prezumtiv drept la eroare ci de capacitatea fiecaruia de a distinge adevarul de falsitate si binele de rau.
Este o simpla exprimare paradoxala, stimabile! Ca au sau nu „dreptul” oamenii se inseala. Este in natura umana, care este indiferenta la ce „drepturi” ii acorda (sau retrage) buna cuviinta, bunele intentii si alte asemenatea „moralitati” convenite.
Dar pe aceasta constatatare, Voltaire isi intemeiaza Tratatul despre TOLERANTA (lectie de invatat!). Ramane de elogiat doar consecventa cu sine, onestitatea, care NU sunt convenite”, sunt substanta umana reala. Poate ca batranul se inseala, dar, daca este asa, nu poti DECAT sa-l iubesti PENTRU CA SE INSEALA – fara sa faca compromisuri cu sine. Desigur, este si mai stimabil cel a carui inselare nu face rau celorlalti. Dar este aproape intamplare…..nu este in mainile omului, sau este partial.