Vintila Mihailescu in DIlema Veche
Revolta din ianuarie surprinde, iar somnul comunicării sociale naşte viziuni ciudate. Puterea a visat iniţial huliganism periferic, apoi manipulare politică subterană, mimînd în somn dialogul cu ţara. Iar cînd s-a trezit, a vorbit în ghicitori. Opoziţia a visat să capitalizeze revolta populară şi nu-i vine să se trezească, presimţind că e doar un vis. În salonul lor de la reanimare, sindicatele au dat să se scoale din pat, dar nu le-au ţinut genunchii. În funcţie de fidelităţi şi sensibilităţi, intelectualitatea a visat exegeze fie în filiera eroică a Pieţei Universităţii din 1990, fie în cheia satirică a lui Caragiale, bagatelizînd estetic fenomenul. O majoritate tristă s-a întors pe partea cealaltă a blazării, întrebîndu-se abulic „şi pe cine pui în loc?“, în timp ce o minoritate „pe val“ a trecut printr-un scurt coşmar: „asta ne mai lipsea, să ne scadă acum şi ratingul de ţară!“. În fine, mimînd starea de vigilenţă, diverşi comentatori universali au aplicat un model epidemiologic, explicînd totul prin proliferarea modelelor de tip „Primăvara arabă“ sau „Occupy“. Doar televiziunilor le-a ieşit să facă din toate acestea un show mediatic, uneori profesionist şi cu unele comentarii pertinente. Eventual vizionare, toate aceste discursuri par să fie însă incapabile de înţelegere socială.
În primul rînd, această revoltă nu poate fi încadrată global într-o singură căprărie, nu i se poate aplica o singură etichetă, definitivă. Şi aceasta deoarece, pe de o parte, este un soi de war in progress, o devenire, şi nu o stare de moment; pe de altă parte, deoarece este… mai multe: cele două trotuare de la Piaţa Universităţii, de pildă, sînt diferite. Sau, cu o altă ilustrare metaforică, diferenţierile pot fi aproximate prin următorul experiment involuntar: distribuind o duzină de stickere protestatare cu diverse mesaje, nişte „organizatori“ au constatat că persoanele mai în vîrstă au ales mai degrabă stickerul cu „Jos guvernul!“, în timp ce printre tineri a avut mai multă trecere „Dispreţul vostru/Revolta noastră“. Nu este acelaşi lucru şi, la limită, nici aceeaşi revoltă…
Care este deci „particularitatea“ acestei revolte?
O primă sugestie ne vine, în mod neaşteptat poate, de la un… muzicolog: analiza protestelor şi arta scandărilor populare, realizate de Marin-Marian Bălaşa. Fără a intra în detaliile „tehnice“ ale cercetării, o constatare esenţială a autorului atrage atenţia: „Dincolo de discurs, interviu, declaraţii, peroraţii politice şi promovare televizată (totodată ignorînd violenţele şi abuzurile parazitare), poate că cea mai interesantă formă de exprimare protestatară va fi aceea numită de presă «sloganul deştept». Căci aici, mai ales în combinaţie cu scandarea, subtilitatea intelectuală îşi dă mîna cu sensibilitatea, cu exaltarea, cu arta“. Argumentaţia este convingătoare şi la îndemîna oricui. Ea atrage atenţia asupra unui aspect care a impresionat pe mulţi, generînd însă doar reflecţii impresioniste: creativitatea acestei revolte, în speţă a „aripii tinere“ a acesteia. Se poate vorbi astfel, cu suficientă rigoare, de prima revoltă creativădin România, în sensul în care se vorbeşte despre „oraşe creative“ şi diferitele lor forme de intervenţie militant-artistică în urban, care au început să-şi facă prezenţa în ultima vreme şi în marile oraşe ale ţării noastre.
Pe de altă parte, există o continuitate între „revolta fără motiv“ de la Istorie de acum cîtva timp şi actuala „revoltă creativă“ din Piaţă: chiar dacă „motivul“ nu este tradus încă în „scopuri“ precise (deşi unele încep să se profileze), acţiunea în sine este un soi de learning by doing, de alfabetizare politică a unei generaţii obligate să devină autodidactă. Căci aceasta este marea ruptură care s-a produs în aceste săptămîni: negarea limbajului politic, nu a unui politician sau a unui fapt politic sau altul. Nu mai vrem să fim doar traşi de limbă la alegeri, vrem să instituim un limbaj al comunicării sociale comune şi permanente. Iar acest „limbaj“ nu este apolitic, ci îl refuză doar pe cel hegemonic al politicianismului, pentru a recuceri spaţiul dialogic al politicului. Apolitizată prin dispreţ şi blazare, această nouă generaţie revine la politic, dar învăţînd pe cont propriu Limba gîndirii critice, din care visează să facă noul suport al jocului politic în România şi prin care înţelege să-şi afirme propria autenticitate. Fiecare cetăţean, propriul politician! – scandau nişte tineri zilele acestea. Refuzul în bloc al establishment-ului este refuzul unui dialect compromis, nu supărarea, fie ea şi îndreptăţită, pe unul sau altul dintre „locutorii“ acestuia. După cum evidenţia Florin Poenaru, unul dintre aceşti exponenţi ai „revoltei creative“, chiar şi credinţa aproape mistică în tehnocratul-salvator, „deşi ea însăşi foarte politică, nu face decît să prelungească depolitizarea şi astfel să împiedice construirea unui vocabular politic comun şi complex“. Pentru a ajunge la o concluzie ce ar trebui să pună pe gînduri pe abonaţii gîndirii prêt-à-porter: „prin urmare, ar trebui să schimbăm optica: nu ce are Băsescu să ne spună din postura de preşedinte-ţap ispăşitor, ci ce întrebări şi cerinţe adresăm noi ca societate“.
„Revolta creativă“ actuală pare să aibă astfel o semnificaţie de lungă durată, dincolo de explozia mămăligii, fiind (şi) o revoltă pentru, nu doar una împotriva. În primul rînd, ea este şcoala creativă a unei noi generaţii, care devine conştientă de ea însăşi şi care (re)vine la politic, ca o minoritate, desigur, dar una „calificată“, dispusă şi competentă să ducă o luptă de durată pentru un alt fel de dialog între putere şi societate.
„Ştiţi care este lucrul cel mai important pentru mine?“ – mă întreba, retoric, zilele acestea, o manifestantă de la Cluj. Simt că sîntem o generaţie!
Democratia directa e inca un ideal e adevarat, mai departat sau mai apropiat in viitor. Dar, dupa cum se vede din ce in ce mai multi o cer. Ceea ce tare nu le convine escrocilor din partide…
Ar putea fi ceva între Ocuppy şi revoltele din Rusia, dacă e să privim internaţionalist.
Revolta creative est un non-concept si nici o descriere fenomenologicà preciza… Sigurul zaspect al creativitatii din acesti manifestati a fost lozincile. Iventivitate adevàratà, umor, si chiar de cînd în cind un folos cu spor al limbii… dar din pàcat aceastà revoltà, prea micà, prea blânda, si mai de graba prea putin politizatà, n-a deschis de fapt nimicà, nici màcar un vis, nici màcar o regrupare între grupuri de manifestanti (ieri la Mall Cotroceni am observat cîti de putini erau cei care vroiau manifesta împotriva catedralà marfei…
Fiindcà tintele nu erau cele bune… erau numai visate papusile politice… ele sunt folosite de oligarsia ca o marioneta… cînd marioneta nu-si asumà fonctia de marionata este aruncatà la cos de gunoi (cum s-a fàcut cu Berlusconi)… se poate face anticipate tot asa va fi… Basescu/Ponta aceias Marie cu o altà pàlàrie… Ati auzit Ponta vorbînd împotriva FMI-ului, ati auzit Ponta punînd o întrebare despre rolul bancii nationale adica ce face Isarescu? Ati auzit Ponta împotrivà privatizarea serviciilor strategice ale tàrii cum este idroelectricà? Si la urma urmei… întru oras de 2.500.000 de locuitori, unde sunt mai mult de 200.000 de mii de studenti carora majoritati vor fi someri sau vizatori la Mall cu doctorat, numàrul extrem de redus al manifestantilor e o dovadà simplà cà creativitate dàcà este nu duce la coagulare socialà si ca consecvensa nici la politicà… Din potriva tràim o generatia extrem de depolitizatà, din pàcat plinà de confusie, amnesicà, careia càpu îi a fost spàlat de toate feluri de bla-bla, de la discursuri falsilor disidenti, de o politologie cu un anticomunism neserios, un anticomunism de opereta postfactum… si bine inteles de nàvalirea imaginilor publictare unde bucuria vietii se identificà cu cunsum…. unde a fi este prezentat ca a avea….
“…nici màcar o regrupare între grupuri de manifestanti … Fiindcà tintele nu erau cele bune… erau numai visate papusile politice… ” – Foarte adevarat, este revoltatoare nu numai atitudinea amorfa si supusenia lui Ponta fata de FMI, banca nationala, Isarescu, privatizarea serviciilor strategice, ci si tacerea complice a televiziunilor care joaca pe cartea opozitiei fara sa se atinga de fondul problemelor.
“Ati auzit Ponta vorbînd împotriva FMI-ului, ati auzit Ponta punînd o întrebare despre rolul bancii nationale adica ce face Isarescu ?”
asa e, nu l-am auzit si sper nici sa nu-l aud; de-asta il prefer pe Ponta (sau pe Basescu) fata de gargaragii stangisti de tip Criticatac sau fata de dreapta nationalista
Da, Claude, bineinteles ca “revolta creativa” nu este un concept, ci doar o aluzie (poate si o iluzie…). Dar poate ca ceva de genul asta e necesar pentru a numi (cit de cit) particularitatea acestui fenomen, care nu este nici greva sindicala, nici Occupy, nici revendicare salariala, nici revolutie. De acord si cu “prea mica si prea blinda”, dar cind pina si sindicatele practic au iesit din scena iar tineretul e depolitizat, investindu-se, eventual, in mize ong-iste punctuale, aceasta “in cautarea politicului pierdut” este un lucru bun care trebuie identificat, mentionat si sprijinit. De fapt, nici nu vorbesc atit despre “revolta creativa”, cit despre “generatia” care pare sa se configureze cu aceasta ocazie. Iar o constiinta (politica) de generatie nu se formeaza peste noapte. Nu-mi fac iluzii, dar e important sa (re)construim o speranta !…
Foarte interesant, bun articol, scurt si la obiect, multumim
Ma bucur ca domnul Mihailescu nu a recidivat in ceea ce priveste chestiunea cu violul si s-a limitat la mamaliga…
domnule Mihailescu, ipoteza Dvs e interesanta, dar daca vedeti in Florin Poenaru un reprezentant al “generatiei creative”, atunci pe mine sa ma scuzati…Desi sint cam de-o varsta cu dl Poenaru, nu ma simt deloc reprezentat de modul dumisale de “gandire” (=clisee stangiste siluind realitatea). Nu zic, or fi destui care se simt reprezentati de dl Poenaru, asa cum sint, probabil, destui reprezentati de M. Neamtu; dar pe noi, astilalti, “centristii” (nu in sensul de “apolitici”), cine ne reprezinta ?
Poate noi insine ?…