Primit la redactie de la Lorin Ghiman
De două săptămîni îmi verific nişte ipoteze. Rezistenţa aproape unanimă a convivilor mei la acestea m-a convins, în cele din urmă, că sunt demne de luat în seamă.
Pornind de la cele expuse de Claude Karnoouh în cea mai recentă intervenţie a sa pe această temă[1], ele pot fi prezentate astfel:
Cred că ceea ce fac oamenii în pieţele publice sunt deja acte politice autentice (1). Că protestatarii înşişi trebuie să fie mîndri de ei (2). Că s-ar cuveni ca observatorii, membrii forţelor de ordine sau decidenţii politici să-i privească cu invidie pe protestatari (3). Că imaginaţia politică a stîngii şi a dreptei este depăşită, încă o dată, de aceste acte politice, şi, dacă nu vor să se decredibilizeze complet, ar fi nevoie de nişte eforturi, nu de reîncălzirea, a mia oară, a balivernelor despre revoluţie, mobilizare, societate civilă, participare (4).
(1) Mi se pare că sunt încă prea mulţi cei care decid să renunţe la sine în favoarea „gîndirii pragmatice”. Se întreabă de pe margine ce finalitate pot avea aceste proteste, sau, încă mai pe şleau, ce vor acei oameni (că doar n-o să cadă guvernul, nu?). Din cauză că nici mama nici tata nu mai sunt pe-aproape să le dea acadeaua asta a rezultatului, conchid că doar interesul material, sau vreo defecţiune (dacă se poate genetică) pot să justifice un asemenea comportament. Pe scurt, te duci în piaţă că ai primit bani, sau fiindcă nu-ţi place să munceşti, sau, în fine, ca să dai cu pumnul. În afara lor, mi se spune într-una, mai merg pe acolo nevrotici care trebuie să se vadă la televizor şi, evident, toate agenturile.
Aceşti observatori pragmatici nu înţeleg că nu trebuie să cadă guvernul ca eu să decid că am să-mi manifest nemulţumirea Mi-e silă, fiindcă lasă impresia că protestele din piaţă sunt tot una cu un tîrg de maşini care îşi justifică existenţa prin aceea că hoţii de maşini ar dori să-şi vîndă acolo rablele unor nătărăi (şi ei nu pot fi prostiţi aşa de uşor, nu?).
Politica e complicată în teorie şi simplă în practică. Un act politic autentic e greu de explicitat, de recunoscut, de cartografiat, de înţeles: un coşmar teoretic. Dar e foarte simplu de făcut: te ridici cu ceea ce ai împotriva a ceea ce (crezi că) te oprimă. Puţin importă dacă (teoretic) ai dreptate sau nu. Nemulţumirea, indignarea, furia, acestea sunt valorile politice ale străzii. Corpul politic e trupul cuprins de frig, care sare, strigă, înjură, aruncă cu pietre, incendiază.
(2) Dacă oamenii au mers două săptămîni la rînd în piaţă, zi de zi, eu cred că pot să fie mîndri de ei. Chiar trebuie să se mîndrească cu calitatea lor de protestatari. Indiferent de cît de ignobil le-o fi fost motivul. Şi nu-i nevoie de nici un semn exterior (sticker, eşarfă, banderolă, şapcă, mustaţă, barbă, sau ce-ar mai putea fi), trebuie doar să fii mîndră sau mîndru, e de ajuns. (Aviz celor mîndri că-s români: nu despre voi şi mîndria voastră e vorba aici.)
(3) Mai bine decît respect şi înţelegere, poate ar fi cazul ca cele trei categorii de observatori numite să-i invidieze de-a dreptul pe cei din piaţă. Respectul e o făcătură a moralităţii occidentale, zar de fugă al tuturor celor care n-au curajul unei atitudini faţă de ceilalţi. Invidia, însă, e mama nu atît a resentimentului, cît a recunoaşterii.[2] Bănuiesc că un anumit ministru n-ar fi fost nevoit să predea valiza diplomatică dacă, în locul bîlbîielii sale jalnice, ar fi spus pe şleau că-i e ciudă pe oamenii din piaţă.
(4) Nu ştiu cît o sa mai pot suporta apelurile reflexe la mobilizare, la structurare şi coordonare (indiferent din partea cui vin şi cît de lucide sau de informate sunt ele). Îmi repugnă atitudinea asta de gospodar care vrea să pună lucrurile laolaltă, să „unească realmente aceste grupuri aduse laolaltă de firul comun al indignării” (citez tot din ultimul articol al lui Claude Karnoouh).
Am văzut deja eforturile disperate ale guvernării de a pune în ultimul ceas în dosarul subţire al faptelor sale de democraţie participativă măcar vreo cîteva dezbateri publice şi întruniri ale partenerilor sociali. Şi, în unele cazuri, naivi care s-au arătat gata să creadă că o invitaţie la consultări publice e egală cu recunoaşterea. Am putut asista şi la încercările opoziţiei de a veni în sau înspre piaţă. Dacă oamenii de acolo i-au primit cum i-au primit, societăţile care pretind a gestiona bunurile imateriale ale democraţiei („societatea civilă”, adică) ţin un ochi şi pe caltaboşii unor stipendii publice – administrate independent şi transparent, se înţelege.
Cu riscul de a mă înşela, îmi pare că ce ar avea în vedere dl Karnoouh cînd îndeamnă grupurile stîngii intelectuale să treacă la treabă, să refacă vocabularul politic al revoluţiei care ar putea să scoată oamenii din ei înşişi e plictisitor, fiindcă e aşa de previzibil.
Să ne ferim să avem mobilizare politică în pieţe! Căci atunci nu vom mai avea acest lucru cu adevărat autentic: oameni, subiecţi ai propriei lor guvernări. Arsenalul identificării, buiestrul sub steagul vreunei cauze sau platforme care ne-ar reprezenta: ce-s toate acestea? Mintea mea şi simpatia sunt acum de partea celor care reprezintă, în piaţă, zona zoster.
________
[2] Cred că pot să afirm deschis asta, fără a mai fi în pericol să o iau pe coajă: marea intelectualitate românească, care a cerut atît de des respectul vulgului şi s-a plîns de atîtea ori de vecinătatea incomodă a „culturii resentimentului” nu a reuşit să mobilizeze asemenea resurse conceptuale în tratamentul acordat revoltelor româneşti – deşi ar fi fost, poate, cel mai fericit moment. De altfel, n-a reuşit să conjure nici un gînd cît de cît mai răsărit cînd a venit vorba de aceste mişcări de stradă.
@Multumesc mult de comentari….
as face remarcile comlementare urmatoare…
1) Ceea ce greu de înfrunta este realitatea fiindcà e teribil de sombrà, de gris, fàrà entuziasm… si cea care se prezintà fata de noi dupà cîteva zile de miscare Piaata universitati este de fapt un rataj (conditile objective, un frig de groazà care a împidicat multi pensionari; conditii subjective, o mare lipsa de constiinte de clasa si de lupta la tineri intelectuali, la studenti care au mai mult decît lanturi de pierdut, asa de exemplu, are de pierdut niste bourse sau subventii din partea multor ONG culturalo-politice politicaly correct care admite numai o stînga de opereta!). Plus, mi se parece cà ce am scris nu e asa de falsa cum pretinde aroganta dumneavostra… comentarile pe blog m-au dat au niste dovaezi cà nu nu eràm pe o cale asa de gresità… s-ar putea cà textul meu nu este du destul de dezvoltatà… pentru asta và trimit un lung eseu care va apare în revista Cultura, si textul meu din Adio difenta (Idea cluj), Tecnica si destin…
2) al doilea punct ceste cà trebuie întodeauna sà aibà un minimum de modestie cînd scrieti . Pentru nu trebuie a priori sà credeti cà cei cà v-au precedat cu experientele lor, mici victorie lor si mult înfringerile lor sunt toti niste trogloditi politici, si in teorie si în praticà… eu và sfatuiesc modest sà recitit càrtiile lui Sorel despre violenta sindicalà si cele a lui Rosa Luxemburg despre organizatia politica decentralizatà… si despre problemele politice si problemele de praticà… si bine înteles Ultra-stînga germana, Karl Koch în frunte… chiar dàcà am diferente politice cu domnia sa, totusi domnul prof Shafir din Cluj stie foarte bine aceastà literatura si destinul redactorilor… ar fi bine sà vorbiti cu dînsul….
Miscarea “occupy” pare sa fi renuntat la un model politic (stinga sau dreapta, noua sau veche, si altele asemenea); mai degraba e prezenta directa a speciei umane in propriul spatiu public, prin diversitate individuala, fara glazura rasfaturilor ideologice anterioare – asadar, il trimiteti pe domnul Ghiman spre bibliografii si discutii superflue: asta mi se pare lipsit de haz/esprit.
@Minimum de modestie si intelegere..
Ou on agit dans la politique ou on s’agite simplement pour marquer son mécontentement!… Ou on veut un résultat ou on veut se soulager son indignation… Cela dépend de ce que l’on veut. Si c’est occuper l’espace publique pour simplement l’occuper, voir s’amuser à hurler dans le froid, alors je préfère aller au cinéma ou prendre un bon repas dans un bon restaurant avec mes amis… si c’est occuper l’espace publique pour obtenir des changements politico-économiques alors il faut dans le champ d’une dynamique plus ou moins spontanée de crise, trouver les instruments idéologiques permettant de coaguler une masse critique capable de faire plier le pouvoir par la lutte politique… C’est toujours la violence qui accouche du changement et donc de l’histoire… C’est pourquoi je renvoyais courtoisement ce jeune homme à de bonnes lectures qu’il n’a peut-être pas faites ou auxquelles il n’a pas porté assez d’attention avec les sages conseils du professeur Shafir…
E mai simplu decat crezi ..
Daca strigi jos guvernu .. apai asta este un act politic.
Daca strigi vreau pace cand guvernu se pregateste de razboi este un act politic. Si invers.
Daca strigi vreau salariu mai mare si ceri interventia guvernului este un act politic.
Este un act politic ori de cate ori ceri. contetesti interventia politicului.
De ex daca guvernu decide ca echipa A trebuie sa castige campionatu si tu strigi Hai Rapidu este un act politic (numa daca guvernu are alta parere .. sau daca vrei ca guvernu sa zica ca numa rapidu are dreptu sa fie campioana!)
Era de asteptat dezamagirea multora ce aveau de la aceasta miscare asteptari ce probabil nu au existat nicicand in “constiinta colectiva protestatara” (n-am gasit alta rima!) a pietei. Caracterul eclectic, independent, ne-mediatizat, absenta unui lider asumat, unele revendicari etichetate drept “antisistem” sau altele ce nu apartin nici chiar sferei socio-politice, toate acestea au facut din protestele zilelor recente manifestari inutile din perspectiva unei instrumentalizari politice (vorbesc in special de grupul celor de langa Arhitectura, pe care il cunosc mai indeaproape). O aflare in treaba, ar caracteriza-o unii. Va fi interesant de vazut daca mediatizarea lui Claudiu Craciun in urma speech-ului din Parlamentul European va duce la articularile revendicative asteptate de unii sau la un deficit de eterogenitate de care se tem altii.
@ Claude Karnoouh:
imi place articolul pe care l-ati scris, sunt observatii la nivel de detaliu foarte bune, cu multe chiar sunt de acord. dar nu-mi place modul sablonard in care sunt facute evaluarile. poate ca niste texte mai lungi mi-ar prinde bine, si merci pentru sugestii.
pe urma, nu-mi permit sa resping experienta altora. e un text in care am incercat sa-mi delimitez pozitia de a altora, si asta a facut sa fiu mai putin empatic, sau, cum spuneti, arogant. dar (si spun asta cu toata delicatetea, crede-ti-ma): referinta oamenilor nu mai e Rosa Luxemburg, ci, stiu io, Rage Against the Machine si Parazitii (de la care am luat titlul). putem sa discutam despre ce inseamna asta, si ce concluzii putem trage de aici despre societatea noastra. dar eu, deocamdata, sunt la adapost, ascuns in spatele acestor “evidente”.
@Lorin Ghiman
aici am un inceput de ràspuns mai general a situatiei noastra… sau a epocii…
in Revista Cultura… Note pe marginea postcomunismului (I)
Articol aparut pe 02:02:2012, in sectiunea Cultura politica .