TEMA: Protestele din ianuarie 2012
În privinţa protestelor declanşate în ianuarie în mai multe oraşe din România s-au făcut tot felul de consideraţii, de la cele de practică politică imediată până la cele cu semnificaţie ideologică. Tema recurentă pare să fie aceea a sensului antisistemic al manifestaţiilor: contestă ele numai puterea actuală sau toată clasa politică; vizează guvernul actual sau întreaga manieră de guvernare de după 1989 – în favoarea noii oligarhii şi a marii finanţe mondiale? Mai mulţi comentatori de stânga optează pentru a doua variantă şi, în consecinţă, resping ideea unui „front popular” antiautoritar care să implice partidele de opoziţie, idee în care întrevăd un fel de „trădare” a cauzei sociale anticapitaliste.
Nu discut aici, deşi s-ar merita eventual, experienţa istorică dintre cele două războaie mondiale, care arată că regimurile de extremă-dreaptă s-au impus mai uşor acolo unde nu s-au realizat „fronturi populare” (şi asta în mare măsură datorită comuniştilor, blocaţi în teza cominternistă a „social-fascismului”). Vreau să mă refer însă la o chestiune de importanţă generală, care orientează subtextual majoritatea comentariilor, şi anume la valorizarea democraţiei în politica de stânga.
Cei a căror gândire este grevată de schematizarea leninistă a marxismului, sau de opacitatea analitică a socialismului ştiinţific inspirat de academia Ştefan Gheorghiu, tratează democraţia numită „burgheză” într-un registru secundar sau chiar advers, ca suprastructură politică înşelătoare a modului de producţie capitalist, prin care se disimulează necesitatea luptei de clasă. Tezismul acesta, pentru care toate partidele nedeclarat revoluţionare exprimă interesele aceleaşi clase exploatatoare, ignoră nu numai alte teorii capabile să lărgească perspectiva de interpretare, dar însăşi tradiţia de gândire şi de acţiune marxistă, care a întrevăzut încă de la început revoluţia prin prisma instaurării prealabile a democraţiei (Friedrich Engels, Principiile comunismului – text din 1847)[1]. Tocmai de aceea, pentru a nu fi acuzat de cine ştie ce „deviaţionism de dreapta”, nu fac trimiteri nici la „revizionistul” Eduard Bernstein sau la „renegatul” Karl Kautsky, nici măcar la eurocomunistul avant la lettre Antonio Gramsci ori la Fidel Castro din perioada Mişcării 26 iulie, ci numai la Karl Marx şi Friedrich Engels, pe care presupun că îi acceptă toţi criticii de azi ai „democraţiei burgheze”.
Precizez de la bun început că democraţia liberală reprezentativă, în care se presupune că oamenii conduc exclusiv prin votul exprimat la câţiva ani odată, nu mi se pare că ar asigura cu adevărat „suveranitatea naţională”. Este motivul pentru care am scris deja în favoarea unei democraţii cu un caracter mai participativ şi cu un control public mai accentuat, sugerând ca mijloace de realizare referendumul şi iniţiativa legislativă directă, limitarea numărului de mandate inclusiv pentru deputaţi, precum şi posibilitatea revocării mandatelor respective în fiecare circumscripţie. Susţin democratizarea conducerii şi în economie, fie prin cooptarea salariaţilor la gestiunea întreprinderilor, fie chiar prin socializarea acestora în regim de piaţă (privatizarea prin metoda MEBO).
Indiferent însă de ceea ce considerăm sau dorim, sunt două aspecte care se impun evident: 1. democraţia, inclusiv cea reprezentativă, oferă terenul cel mai favorabil pentru confruntarea cu oligarhia; 2. în România un program de stânga nu se poate impune în momentul de faţă decât pe cale instituţională. Orice discuţie serioasă despre anticapitalism şi justiţia socială trebuie să pornească de aici. Din punct de vedere tactic, această constatare se traduce prin aceea că succesul programului de stânga nu este susceptibil decât în interiorul sistemului reprezentativ existent, a cărui calitate oligarhică se poate transforma dialectic în sens democratic, prin acumulări cantitative (legislative) progresive. Este schimbarea „pas cu pas” indicată în Manifestul partidului comunist[2].
Democraţia este preferabilă unei guvernări autoritare, deoarece prin mecanismul electoral şi presiunea societăţii civile este mai în măsură să împiedice adoptarea unor decizii neîngrădite în favoarea oligarhiei. Capitalismul este cu atât mai sălbatic, cu cât democraţia este mai limitată. E suficient să se compare de pildă situaţia din America latină şi din Europa occidentală în anii 1960-1980, ori situaţia din Grecia şi din România în zilele noastre, când guvernul grec a negociat cât a putut creditarea internaţională, ajungând până la reducerea datoriei, pe când cel român, nesupus vreunei constrângeri instituţionale sau sociale, a făcut nestingherit jocul Fondului Monetar Internaţional. Desigur, şi guvernele anterioare au privatizat economia în beneficiul clientelei interne şi al companiilor internaţionale, dar trebuie precizat că privatizările respective, mai ales cele din anii 1990, s-au făcut în general nu împotriva ci cu asentimentul populaţiei, câştigată pe atunci de mirajul capitalismului liberal şi doritoare să scape de „găurile negre” din economie.
Totodată, aşa cum observa Friedrich Engels, numai în cadrul democraţiei republicane este posibilă îndeplinirea unei condiţii eficiente a succesului stângii socialiste – condiţie care scapă mai tuturor comentatorilor de la noi, deşi în România e mai actuală decât în Occident –, şi anume unirea politică a categoriilor populare urbane cu masa ţărănească (Muncitorii din Europa în anul 1877)[3]. Ţărănii nu reacţionează dacă le teoretizezi „antisistemul”, în schimb se mobilizează în cadrul electoral consacrat şi în jurul partidelor pe care le cunosc. Prin urmare, de ce susţinerea unei formule democratice reprezentative alături de opoziţie, împotriva autoritarismului prezidenţial, ar însemna numaidecât „trădarea” cauzei categoriilor populare? Ar fi neîndoielnic o susţinere insuficientă, dar nu o trădare.
Dacă se doreşte însă aplicarea unui program de stânga într-adevăr popular, atunci acest lucru nu se poate realiza actualmente decât pe calea instituţională, care implică partidele şi alegerile. Unii se pot amăgi cu emergenţa unei formaţiuni noi, dinafara şi contra sistemului existent, care să catalizeze „masa critică” a nemulţumirilor şi s-o direcţioneze explicit contra capitalismului. Aşa ceva încearcă (minus anticapitalismul) şi grupuscule de tipul Noua Dreaptă, Noua Republică sau, cu mai multă priză la public, Partidul Poporului Dan Diaconescu. Chiar presupunând că o asemenea formaţiune s-ar constitui – ceea ce este deja discutabil –, e foarte puţin plauzibil să aibă vreun succes semnificativ în următorii ani.
Prin urmare, singura soluţie realistă pentru introducerea efectivă a unor măsuri în favoarea categoriilor populare rămân partidele de opoziţie. Retorica didacticist-iluzorie a opţiunii „antisistemice”, cu tot maximalismul ei verbal, nu schimbă nimic în existenţa concretă a oamenilor. Asta ca să nu mai amintim avantajele imediate pe care le oferă partidele desfăşurării protestului social: coordonare pe teren, relaţii în zona decizională şi în special forţa numărului mare. Îmi amintesc şi acum figura resemnată a unuia dintre jandarmii înlăturaţi din drum, atunci când miile de manifestanţi de la mitingul Uniunii Social-Liberale au ocupat Piaţa Universităţii. Protestatarii izolaţi, inclusiv cei paşnici, sunt reţinuţi fără menajamente, dar atunci când se strâng în număr mare, jandarmii nu intervin. (În decembrie 1989, când erau în stradă zeci de mii de oameni, armata a ridicat barajele iar apoi a trecut de partea demonstranţilor).
Opoziţia nu are un caracter de stânga, însă acesta nu e un motiv de a o considera cumva pierdută pentru cauză. Pe fondul crizei economice şi al protestelor de stradă se poate orienta către o politică protecţionist-asistenţială, prin intervenţia statului, diferită de monetarismul favorabil marii finanţe mondiale, impus de Banca Naţională prin intermediul guvernului actual. Nu e vorba aici de bunăvoinţă ori de clarificare doctrinară, ci de greutatea interesului electoral şi de condiţia relansării economice, posibilă numai cu renunţarea la „regula de aur” a nedepăşirii deficitului bugetar impus în detrimentul categoriilor populare. Dacă protestul stradal şi mişcarea sindicală ar accepta „frontul popular” cu partidele din opoziţie, prin mobilizarea civică şi influenţarea directă le-ar împinge cu atât mai mult spre stânga, iar miza politică a democraţiei ar acţiona ca accelerator al schimbării sociale. Este un lucru pe care Karl Marx l-a remarcat în Luptele de clasă din Franţa, când a arătat importanţa pretextului general în orice acţiune revoluţionară[4]. Atunci era votul universal, acum este antiautoritarismul.
După cum evoluează situaţia, se pare că ocazia unei reuniri cu partidele a trecut. Mai e posibilă implicarea sindicatelor – ale personalului sanitar, profesorilor, poliţiştilor sau militarilor disponibilizaţi –, care să dea consistenţă manifestaţiilor şi să le reprezinte împotriva puterii. Este o împrejurare ce relevă încă o dată importanţa organizării pentru categoriile populare, în relaţie însă cu valorizarea democraţiei, fie ea şi strict parlamentară. Altminteri, nemulţumirea socială poate să cotească destul de uşor către extrema-dreaptă. Ar fi lăudabil ca cei ce se joacă de-a activiştii „antisistemici” să nu uite că egalitatea, înainte de a se asocia cu anticapitalismul, s-a afirmat drept categorie a democraţiei.
[1] Vezi Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura Politică, 1963, p. 375.
[2] Ibidem, p. 487.
[3] Ibidem, vol. 19, 1964, p. 144.
[4] Ibidem, vol. 7, 1960, p. 97.
Am nişte obiecţii. Şi poate răspundeţi.
Şi cum poate fi depăşit deficitul bugetar altfel decât prin împrumuturi – despre care n-are rost să vorbim aici, dar ale căror dobânzi le va plăti tot populaţia – sau prin inflaţie, care ar transforma în fum creşterea salariilor etc.?
1) Dar motivaţia principală a protestelor nu este „autoritarismul prezidenţial” – chiar dacă lozinca cea mai simplu-condensatoare este „Jos Băsescu” – ci tocmai politica economică (ce a dus la scăderea nivelului de trai şi a speranţei de viitor pentru tineri). Or, oamenii ştiu foarte bine – şi de aceea nu se alătură protestatarilor – că această politică este continuă din 90 începând şi că „Opoziţia” face la fel. Şi atunci cum se mai legitimează „frontul popular din jurul partidelor de opoziţie”?
2) „Unirea politică a categoriilor populare urbane cu masa ţărănească”? Ca să ce? Ca să realizeze alternanţa fără alternative? Şi cum determinaţi această unire? Fireşte, pragmatic: ţăranii nu prea ştiu multe – spuneţi dvs., ins de stânga („nu reacţionează dacă le teoretizezi „antisistemul””), dar „se mobilizează în cadrul electoral consacrat şi în jurul partidelor pe care le cunosc”. Deci să folosim prostia electoratului pentru a ne mai vota o dată şi apoi să sperăm că trăsătura „oligarhică se poate transforma dialectic în sens democratic, prin acumulări cantitative (legislative) progresive”.
3) Este oare astăzi o scuză a PSD şi, în general, a „Opoziţiei”, că „guvernele anterioare au privatizat economia în beneficiul clientelei interne şi al companiilor internaţionale, dar trebuie precizat că privatizările respective, mai ales cele din anii 1990, s-au făcut în general nu împotriva ci cu asentimentul populaţiei”? Poate oare un analist serios să ignore manipularea – efectuată de către „Opoziţie” – şi transformarea voită a unităţilor industriale în „găuri negre”? Deci faptul că birocraţia politică doritoare să devină burghezie, deci proprietară de drept asupra mijloacelor de producţie, a făcut totul ca să păstreze naivitatea oamenilor şi vulnerabilitatea lor?
4) Teoria critică maximalistă nu rezolvă nimic imediat în existenţa concretă a oamenilor, fireşte. Dar fără critica maximalistă: a) nu sunt clare nici direcţia şi nici modalităţile de schimbare, şi b) nici partidele instituţionale nu mai au un anti-reper, pentru ele, dar pe care îl iau în seamă cel puţin în auto-descrierea lor pentru public.
5) Structura socială şi interesele partidelor de opoziţie nu justifică în nici un fel speranţa că ele ar „introduce unele măsuri în favoarea categoriilor populare”.
6) Venită la putere, actuala „Opoziţie” nu ar face o „politică protecţionist-asistenţială”: deoarece, pe de o parte, România nu poate adopta o politică economică diferită de aceea a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, dacă linia politică a acesteia s-ar schimba, absolut orice echipă de guvernare, deci inclusiv cea actuală, ar face acelaşi lucru. Dar cauza profundă a imposibilităţii şi, totodată, a nocivităţii politicii protecţionist-asistenţiale este faptul că protecţionismul: i) nu face decât să mărească antagonismele internaţionale, ii) relativ general, nici nu e posibil decât pe termen scurt, iii) adică a fost posibil în perioada anterioară transnaţionalizării capitalismului, iiii) şi, să nu uităm, este un apanaj al ţărilor puternice, dar nu al celor dependente.
7) Un om de „stânga” – chiar dacă vorbeşte în numele „Opoziţiei” „care nu are caracter de stânga” (tot e bine că a fost afirmat explicit acest lucru) – se poate mulţumi cu „asistenţa”, în condiţiile păstrării actualelor raporturi în care lipsa de speranţă este şi va fi, obiectiv, din ce în ce mai mare?
9) Tocmai deoarece „pretextul” protestelor ar fi autoritarismul, dacă ele ar fi remorcate de către „Opoziţie”, venirea acesteia la putere nu ar face decât să asigure încă timp pentru continuarea politicii economice capitaliste a momentului: căci, nu-i aşa, „nu mai e autoritarism şi mai avem de şters urmările moştenirii portocalii, aşa că mai amânaţi protestele”.
10) Că organizarea categoriilor populare e absolut necesară, este evident. Dar cum se pot „implica” sindicatele, din moment ce lumea ştie foarte bine: a) şi că ele au fost emasculate de lideri care joacă în politică exact ca şi partidele (şi alături de unele partide împotriva altora), şi că b) ele sunt deja nişte forme învechite de luptă fragmentată pentru obţinerea unor beneficii de grup. Nu a şi scăzut numărul membrilor de sindicate?
11) Da, există tendinţa cel puţin a unei părţi a „Opoziţiei” de a da drept obiectiv populaţiei – din moment ce a fost respinsă de către aceasta – elemente de extremă-dreapta: sub forma monarhiei. Da, restauraţia astăzi poate fi socotită drept un element de extremă-dreapta. De aceea, un obiectiv minimal comun al categoriilor populare poate fi într-adevăr republicanismul: doar în republică se poate asigura o reprezentativitate populară până sus şi un control popular până sus. Doar în republică, autoritatea politică de la toate nivelurile decurge din consimţământul conştient şi periodic reînnoit al populaţiei. Astăzi, a dori restauraţia monarhiei înseamnă a face un pas înapoi de la democraţie. Iar republica – un cadru de construire a egalităţii democratice.
“Da, există tendinţa cel puţin a unei părţi a „Opoziţiei” de a da drept obiectiv populaţiei – din moment ce a fost respinsă de către aceasta – elemente de extremă-dreapta: sub forma monarhiei. Da, restauraţia astăzi poate fi socotită drept un element de extremă-dreapta. De aceea, un obiectiv minimal comun al categoriilor populare poate fi într-adevăr republicanismul: doar în republică se poate asigura o reprezentativitate populară până sus şi un control popular până sus. Doar în republică, autoritatea politică de la toate nivelurile decurge din consimţământul conştient şi periodic reînnoit al populaţiei.”
Cu alte cuvinte, in Marea Britanie, Spania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Suedia, Norvegia si Liechtenstein regimurile sunt de extrema-dreapta iar consimtamantul constient si periodic reinnoit al populatiei este inexistent. Interesant de stiut… sau mai bine zis, de vazut pana la ce extreme ale aberatiei contrafactuale poate merge orbirea ideologica.
@ Domnului Andreescu. Mă gândeam că unii nu vor citi decât în grabă şi vor trage
concluzia dvs.
Întâi, eu am vorbit despre restauraţia de astăzi. (Dar ştiţi că şi restauraţiile de
după revoluţiile burgheze au fost făcute tot cu scopul de a semnala populaţiei – ce fusese invitată anterior să participe la viaţa politică, adică să iasă în stradă de partea revoluţiilor – că acestea nu au anulat continuitatea politică, că este vorba tot despre dominaţie –supunere, că masele nu mai au nici un rol (iar pe atunci votul era censitar, cum ştiţi) şi că democraţia este o treabă a celor de sus. Adică restauraţiile au fost, în principal, răspunsul noilor categorii conducătoare la presiunile de jos). Adică, restauraţia de astăzi este nu doar un fenomen ce poleieşte o formă de guvernământ învechită, ci este şi antagonică unei democraţii reprezentative „normale”: căci democraţia spune că populaţia îşi alege reprezentanţii, şi iată că alegerea se opreşte înaintea şefului statului. Aveţi vreun argument pentru această oprire?
Apoi, în condiţiile în care astăzi tendinţele autoritare se fac simţite şi în ţări democratice, iar populaţia pare a nu avea altă soluţie decât a protesta – fără prea multe efecte pozitive – a îngheţa răspunderea politicului la un nivel (căci monarhia constituţională nu are, cum ştiţi, nici responsabilităţi executive, nici legislative, necum judecătoreşti) înseamnă a micşora instituţional şi mai mult capacitatea populaţiei de a controla politica. Nu este o asemenea măsură una la extremitatea democraţiei?
Povestea cu comparaţia cu statele enumerate este cumva caraghioasă: „dacă ei …, atunci noi de ce să nu…?” Este, însă, vorba şi de momente istorice diferite ale restauraţiei, cum spuneam mai sus, şi de tipuri diferite de ţări (să spunem rapid, Centru şi Semi/Periferie). Vedeţi cumva realistă renunţarea „Casei regale” de la noi la tot ce poate obţine – spre deosebire de exemple din monarhiile nordice – când nu lasă nici 6 hectare (http://www.ziare.com/regele-mihai/casa-regala/regele-mihai-a-castigat-in-instanta-sase-hectare-care-i-au-fost-luate-abuziv-de-guvern-1146564) în stăpânire obştească sau personală?
Chiar credeţi că cineva ar spune că în ţările enumerate ar exista regimuri de extremă dreaptă? Dar chiar credeţi că ideea democraţiei ar fi indiferentă faţă de principiul eredităţii?
Foarte interesant commentariul tau, Ana. Mai ales punctul 5 identifica foarte corect situatia in care se afla “categoriile populare”, ca sa mentinem acelasi registru. In completare, as nota ca in Romania, ca si in alte tari foste comuniste unde tranzitia nu a produs lapte si miere, exista un numar mare de oameni declasati. Aceasta acumulare de “masa critica”, iar nu altceva, face ca astazi sa vedem proteste in strada. Pana acum evolutia lor politica a trecut neobservata/ignorata uneori de-a dreptul de structurile asociative clasice ale democratiei (partide, sindicate, onguri) care au participat cu arme si bagaje dupa 90 la constructia democratiei de tranzitie.
De aceea, intrebarea cheie pentru momentul acesta cred ca este in ce fel protestele din strada declanseaza o schimbare in aceste structuri asociative: in primul rand in natura asocierii lor si apoi in felul in care aceste structuri articuleaza interesul general intr-o maniera coerenta. Daca nu avem o schimbare la acest palier, atunci “noua revolutie” este doar o iluzie extrem de costisitoare.
Doaman
Am si eu niste obiectii la cele scrise de dvoastra . La :
1) oamenii stiu si mai bine ca masurile cele mai dure au fost luate la injoctiunea presedintelui . D’aia striga jos si iesi afara ! Fiindca acest guvern exista doar prin osardia lu Zeus.ro care se mai crede si Moise .2 cel destinat sa ne conduca prin desert (si ca atare ne transforma in desert!)
deficitul bugetar actual este ceva ciudat . Incasarile Staului cresc. Cheltuielile sociale sau cele cu relvanta sociala scad. Cheltuieile toatale ale statului cresc !!
2) masa taraneasca. Cam conservatoare si reticenta. Ce propuneti ? O represiune ca in Tambov ? Democratica solutie …
3) Deci faptul că birocraţia politică doritoare să devină burghezie Care birocratie politica ? Cumva directorii alesi democartic in 1990 ?! In inteprinderea unde am lucrat numa de birocratie politica nu putea fi vorba (nici in 1975, nici in 85 si cu atat mai putin in 1995! Erau specialisti nu birocrati!)
4) . Dar fără critica maximalistă: a) nu sunt clare nici direcţia şi nici modalităţile de schimbare Bun. Dvoastra suntei o critica maximalista . Propuneri . Fezabile . Aici , azi nu pe Marte si nu la 1919.
5) Structura socială şi interesele partidelor de opoziţie nu justifică în nici un fel speranţa că ele ar „introduce unele măsuri în favoarea categoriilor populare”. Sa inteleg ca EBA si Hoara sunt insa o garantie ?!
6) “România nu poate adopta o politică economică diferită de aceea a Uniunii Europene” Din pacate poate ! Care sunt facilitatile de care se bucrua producatoruagticol in Austria si care sunt in Romania ?! Ca inmaterie de politica sociala … Baselu zis-a ca statu social exit . A zis asa ceva Merkozy ?! Nu cumva MS lor Elisabeta si Juan Carlos au opinii ceva mai sociale decat Tiran Bassolini cel Perfect care ha siempre raggione ?
9) Tocmai deoarece „pretextul” protestelor ar fi autoritarismul, dacă ele ar fi remorcate de către „Opoziţie”, adica mai bine asa cu Franks procunsul imperial … si Base al sau profet !!
10) Că organizarea categoriilor populare e absolut necesară, este evident. Despre sindicatele noastre am niste pareri extrem de critice . Insa dvoastra nu aveti ceva solutii ? Si daca dvoastra nu aveti de ce sa nu incerce altii?
11) Nu sunt adept al restauratiei monarhice . Insa nu credeti ca in momentul actual monarhistii nostri sunt antisistem? Ca tot va place antisitemul si radicalimsul. Si mai usor cu ce considerati extrema-dreapta.. ca Juan Carlos de Borbon urcandu-se pe tron s-a plasat la centru ,a ica a dat dovada de deviationsm de stanga de-a lasat Falanga cu ochii in soare !!
Daca inteleg bine, stanga politica din Romania (adica PSD-ul) nu se lupta cu capitalismul din pricina celor “a căror gândire este grevată de schematizarea leninistă a marxismului, sau de opacitatea analitică a socialismului ştiinţific inspirat de academia Ştefan Gheorghiu”. Probabil tot agentii Academiei Stefan Gheorghiu sunt de vina ca nici stanga europeana nu se mai bate pentru binele economic al majoritatii (iar in lipsa bunastarii generale, cu greu putem vorbi de democratie), ci pune la cale fara sa clipeasca toate masurile de privatizare si/sau austeritate pe care i le cere capitalul: vezi Blair si Schroeder, Papandreou si Zapatero. Cat despre faptul ca Grecia are sansa sa fie iertata de datorii, stim cu totii ca asta nu e o victorie a stangii. E doar o operatiune contabila facuta pentru a evita un faliment dezordonat care ar afecta sistemul financiar european.
In sfarsit, analogia cu perioada interbelica e instructiva in mai multe privinte. E drept ca lipsa unui front popular (in primul rand in Germania) a contribuit la victoria fascista. Dar aceasta victorie se explica si prin criza economica careia stanga social-democrata germana a refuzat sa-i dea o rezolvare revolutionara, preferand inca din 1918 sa pactizeze cu militarii si paramilitarii si sa traga in comunistii si muncitorii insurectionali. Rezultatul? In loc sa fie socialista, revolutia anti-capitalista (care, intr-un fel sau altul, urma sa se petreaca oricum in acele conditii economice deplorabile) a devenit national-socialista
Si blablabla si bla bla si tot asa, poate o cadea … Treceti la ceva concret, ca de critici e satula lumea. Chiar si mersul lui Boc cu o cana de ceai pentru cei blocati de zapezi pe strazile din RO face mai mult decat frecatul mentei pe Criticatac.
Atunci, de ce nu faci tu ceva in loc sa critici pe altii?
Nu fac politica, am alta ocupatie. Dar vad ca pe-acilea lumea se ocupa cu vorbaria goala.
Vrabia malai viseaza
Dacă protestul stradal şi mişcarea sindicală ar accepta „frontul popular” cu partidele din opoziţie,
Ipoteza gresita !
Daca ati lua la bani marunti protestu ala stradal (daca ati stii cum si ati avea rabdare) ati descoperi ca unii dintre cei care prosteaza in strada sunt partizani ai unor formatiuni politice din opozitie . Eu stiu 2 femei din -sa zic asa – fan-clubul Adrian Nastase care au fost pe la protestul din Piata Universitatii. Credeti ca ele nu ar accepta pe Ponta ?! Dintre cei de vreo 60 de ani care prtesteaza cati sunt dintre cei care ar decalra ca la alegri ar vota cu PSD? Dintre cei de 40 de ani cati l-ar aplauda pr Antonescu ?! Sai dintre cei antisitem cati ar sprijini directia dvoastra revolutionara de stanga? CHiar si aia care v-ar declara ca DDTV e viitorul ?!
Asca ca ce este de acceptat ?!
Cei vreo 10 care scriu pe aici si sunt “antisistem” ar fi urmati de majortatea celor din piata ?!
A Da. A fost prost primit Ludovic Orban. Asa din scarba fata de partidele politice sau din cauza ca a inceput cu legea lustratiei si jos comunismu? Ntz, ntz. Nu va grabiti …daca cei care l-au huiduit erau simpatizanti ai primului FSN .. asta inseamna in traducere libera “Hoa Iliescu! la oase PSD ” de unde si reactia.
Sau alta perla e posibilă implicarea sindicatelor – ale personalului sanitar, profesorilor, poliţiştilor sau militarilor disponibilizaţi Hm . Cred ca vreo 2 fosti ofiteri pe care ii cunosc au fost pe acolo sa strge traditionalu :”iesi afara”
Adica cam asa ceva ia-l de pe mine ca-l omor!
Foarte bun textul pentru a mai calma pretiozitatea ridicola a puristilor anti-sistem. Cu toate ca nu ma regasesc in tot articolul, m-au incantat cele doua principii fundamentale de la care porniti, spuse clar si concis:
“1. democraţia, inclusiv cea reprezentativă, oferă terenul cel mai favorabil pentru confruntarea cu oligarhia; 2. în România un program de stânga nu se poate impune în momentul de faţă decât pe cale instituţională. Orice discuţie serioasă despre anticapitalism şi justiţia socială trebuie să pornească de aici.”
Cu toate ca nu nutresc simpatii pentru opoyizie