TEMA: Protestele din ianuarie 2012
În privinţa protestelor declanşate în ianuarie în mai multe oraşe din România s-au făcut tot felul de consideraţii, de la cele de practică politică imediată până la cele cu semnificaţie ideologică. Tema recurentă pare să fie aceea a sensului antisistemic al manifestaţiilor: contestă ele numai puterea actuală sau toată clasa politică; vizează guvernul actual sau întreaga manieră de guvernare de după 1989 – în favoarea noii oligarhii şi a marii finanţe mondiale? Mai mulţi comentatori de stânga optează pentru a doua variantă şi, în consecinţă, resping ideea unui „front popular” antiautoritar care să implice partidele de opoziţie, idee în care întrevăd un fel de „trădare” a cauzei sociale anticapitaliste.
Nu discut aici, deşi s-ar merita eventual, experienţa istorică dintre cele două războaie mondiale, care arată că regimurile de extremă-dreaptă s-au impus mai uşor acolo unde nu s-au realizat „fronturi populare” (şi asta în mare măsură datorită comuniştilor, blocaţi în teza cominternistă a „social-fascismului”). Vreau să mă refer însă la o chestiune de importanţă generală, care orientează subtextual majoritatea comentariilor, şi anume la valorizarea democraţiei în politica de stânga.
Cei a căror gândire este grevată de schematizarea leninistă a marxismului, sau de opacitatea analitică a socialismului ştiinţific inspirat de academia Ştefan Gheorghiu, tratează democraţia numită „burgheză” într-un registru secundar sau chiar advers, ca suprastructură politică înşelătoare a modului de producţie capitalist, prin care se disimulează necesitatea luptei de clasă. Tezismul acesta, pentru care toate partidele nedeclarat revoluţionare exprimă interesele aceleaşi clase exploatatoare, ignoră nu numai alte teorii capabile să lărgească perspectiva de interpretare, dar însăşi tradiţia de gândire şi de acţiune marxistă, care a întrevăzut încă de la început revoluţia prin prisma instaurării prealabile a democraţiei (Friedrich Engels, Principiile comunismului – text din 1847)[1]. Tocmai de aceea, pentru a nu fi acuzat de cine ştie ce „deviaţionism de dreapta”, nu fac trimiteri nici la „revizionistul” Eduard Bernstein sau la „renegatul” Karl Kautsky, nici măcar la eurocomunistul avant la lettre Antonio Gramsci ori la Fidel Castro din perioada Mişcării 26 iulie, ci numai la Karl Marx şi Friedrich Engels, pe care presupun că îi acceptă toţi criticii de azi ai „democraţiei burgheze”.
Precizez de la bun început că democraţia liberală reprezentativă, în care se presupune că oamenii conduc exclusiv prin votul exprimat la câţiva ani odată, nu mi se pare că ar asigura cu adevărat „suveranitatea naţională”. Este motivul pentru care am scris deja în favoarea unei democraţii cu un caracter mai participativ şi cu un control public mai accentuat, sugerând ca mijloace de realizare referendumul şi iniţiativa legislativă directă, limitarea numărului de mandate inclusiv pentru deputaţi, precum şi posibilitatea revocării mandatelor respective în fiecare circumscripţie. Susţin democratizarea conducerii şi în economie, fie prin cooptarea salariaţilor la gestiunea întreprinderilor, fie chiar prin socializarea acestora în regim de piaţă (privatizarea prin metoda MEBO).
Indiferent însă de ceea ce considerăm sau dorim, sunt două aspecte care se impun evident: 1. democraţia, inclusiv cea reprezentativă, oferă terenul cel mai favorabil pentru confruntarea cu oligarhia; 2. în România un program de stânga nu se poate impune în momentul de faţă decât pe cale instituţională. Orice discuţie serioasă despre anticapitalism şi justiţia socială trebuie să pornească de aici. Din punct de vedere tactic, această constatare se traduce prin aceea că succesul programului de stânga nu este susceptibil decât în interiorul sistemului reprezentativ existent, a cărui calitate oligarhică se poate transforma dialectic în sens democratic, prin acumulări cantitative (legislative) progresive. Este schimbarea „pas cu pas” indicată în Manifestul partidului comunist[2].
Democraţia este preferabilă unei guvernări autoritare, deoarece prin mecanismul electoral şi presiunea societăţii civile este mai în măsură să împiedice adoptarea unor decizii neîngrădite în favoarea oligarhiei. Capitalismul este cu atât mai sălbatic, cu cât democraţia este mai limitată. E suficient să se compare de pildă situaţia din America latină şi din Europa occidentală în anii 1960-1980, ori situaţia din Grecia şi din România în zilele noastre, când guvernul grec a negociat cât a putut creditarea internaţională, ajungând până la reducerea datoriei, pe când cel român, nesupus vreunei constrângeri instituţionale sau sociale, a făcut nestingherit jocul Fondului Monetar Internaţional. Desigur, şi guvernele anterioare au privatizat economia în beneficiul clientelei interne şi al companiilor internaţionale, dar trebuie precizat că privatizările respective, mai ales cele din anii 1990, s-au făcut în general nu împotriva ci cu asentimentul populaţiei, câştigată pe atunci de mirajul capitalismului liberal şi doritoare să scape de „găurile negre” din economie.
Totodată, aşa cum observa Friedrich Engels, numai în cadrul democraţiei republicane este posibilă îndeplinirea unei condiţii eficiente a succesului stângii socialiste – condiţie care scapă mai tuturor comentatorilor de la noi, deşi în România e mai actuală decât în Occident –, şi anume unirea politică a categoriilor populare urbane cu masa ţărănească (Muncitorii din Europa în anul 1877)[3]. Ţărănii nu reacţionează dacă le teoretizezi „antisistemul”, în schimb se mobilizează în cadrul electoral consacrat şi în jurul partidelor pe care le cunosc. Prin urmare, de ce susţinerea unei formule democratice reprezentative alături de opoziţie, împotriva autoritarismului prezidenţial, ar însemna numaidecât „trădarea” cauzei categoriilor populare? Ar fi neîndoielnic o susţinere insuficientă, dar nu o trădare.
Dacă se doreşte însă aplicarea unui program de stânga într-adevăr popular, atunci acest lucru nu se poate realiza actualmente decât pe calea instituţională, care implică partidele şi alegerile. Unii se pot amăgi cu emergenţa unei formaţiuni noi, dinafara şi contra sistemului existent, care să catalizeze „masa critică” a nemulţumirilor şi s-o direcţioneze explicit contra capitalismului. Aşa ceva încearcă (minus anticapitalismul) şi grupuscule de tipul Noua Dreaptă, Noua Republică sau, cu mai multă priză la public, Partidul Poporului Dan Diaconescu. Chiar presupunând că o asemenea formaţiune s-ar constitui – ceea ce este deja discutabil –, e foarte puţin plauzibil să aibă vreun succes semnificativ în următorii ani.
Prin urmare, singura soluţie realistă pentru introducerea efectivă a unor măsuri în favoarea categoriilor populare rămân partidele de opoziţie. Retorica didacticist-iluzorie a opţiunii „antisistemice”, cu tot maximalismul ei verbal, nu schimbă nimic în existenţa concretă a oamenilor. Asta ca să nu mai amintim avantajele imediate pe care le oferă partidele desfăşurării protestului social: coordonare pe teren, relaţii în zona decizională şi în special forţa numărului mare. Îmi amintesc şi acum figura resemnată a unuia dintre jandarmii înlăturaţi din drum, atunci când miile de manifestanţi de la mitingul Uniunii Social-Liberale au ocupat Piaţa Universităţii. Protestatarii izolaţi, inclusiv cei paşnici, sunt reţinuţi fără menajamente, dar atunci când se strâng în număr mare, jandarmii nu intervin. (În decembrie 1989, când erau în stradă zeci de mii de oameni, armata a ridicat barajele iar apoi a trecut de partea demonstranţilor).
Opoziţia nu are un caracter de stânga, însă acesta nu e un motiv de a o considera cumva pierdută pentru cauză. Pe fondul crizei economice şi al protestelor de stradă se poate orienta către o politică protecţionist-asistenţială, prin intervenţia statului, diferită de monetarismul favorabil marii finanţe mondiale, impus de Banca Naţională prin intermediul guvernului actual. Nu e vorba aici de bunăvoinţă ori de clarificare doctrinară, ci de greutatea interesului electoral şi de condiţia relansării economice, posibilă numai cu renunţarea la „regula de aur” a nedepăşirii deficitului bugetar impus în detrimentul categoriilor populare. Dacă protestul stradal şi mişcarea sindicală ar accepta „frontul popular” cu partidele din opoziţie, prin mobilizarea civică şi influenţarea directă le-ar împinge cu atât mai mult spre stânga, iar miza politică a democraţiei ar acţiona ca accelerator al schimbării sociale. Este un lucru pe care Karl Marx l-a remarcat în Luptele de clasă din Franţa, când a arătat importanţa pretextului general în orice acţiune revoluţionară[4]. Atunci era votul universal, acum este antiautoritarismul.
După cum evoluează situaţia, se pare că ocazia unei reuniri cu partidele a trecut. Mai e posibilă implicarea sindicatelor – ale personalului sanitar, profesorilor, poliţiştilor sau militarilor disponibilizaţi –, care să dea consistenţă manifestaţiilor şi să le reprezinte împotriva puterii. Este o împrejurare ce relevă încă o dată importanţa organizării pentru categoriile populare, în relaţie însă cu valorizarea democraţiei, fie ea şi strict parlamentară. Altminteri, nemulţumirea socială poate să cotească destul de uşor către extrema-dreaptă. Ar fi lăudabil ca cei ce se joacă de-a activiştii „antisistemici” să nu uite că egalitatea, înainte de a se asocia cu anticapitalismul, s-a afirmat drept categorie a democraţiei.