Constituţionalizarea protestului. (Încă un efort, Cristian Pârvulescu!)

Bogdan Ghiu
Bogdan Ghiu s-a nascut la 5 iulie 1958. Este poet, eseist, critic si teoretician (literatura, arte, media), traducator. A publicat poezie: „Fragmente din Manual”, in Cinci, 1982; „46 de caligrame ajutatoare”, in 9 poeti, 1984; Manualul autorului, 1989; Poemul cu latura de 1 metru, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor); Arta consumului, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor); Arhipelogos, 1997; Pantaloni si camasa, 2000; Manualul autorului (editie completa si definitiva), 2004; (Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte, 2006; eseuri: Grame, 1997; Ochiul de sticla. Texte privind televiziunea. 1991-1997, 1997; Evul Media sau omul terminal, 2002; Facultatea de litere. Mic indreptar de gindire gresita, 2004 (Premiul Asociatiei Scriitorilor Bucuresti). Traduceri din M. Foucault, J. Derrida, P. Bourdieu, G. Deleuze, F. Guattari, G. Bataille, J. Baudrillard, H. Bergson, P. Ricoeur, R. Rorty, P. Veyne, S. Kofman, D. Anzieu, Sade, Baudelaire, Artaud, M. Leiris, M. Duras, Annie Le Brun etc.

TEMA: Protestele din ianuarie 2012

Dl Cristian Pârvulescu, împreună cu Dl Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei, au pus la cale, via Consiliul General al Capitalei, să transforme Piaţa Universităţii într-o „Agoră”, adică într-un spaţiu reglementat de proteste, de afirmare a nemulţumirilor sociale pus la adăpost de forţa legii, adică în care jandarmii să nu mai poată interveni.

Este vorba, desigur, de o consacrare, de o consfinţire, prin delimitare, prin circumscriere, a unui spaţiu al sacralităţii civice.

Ideea este pe cît de firească şi de binevenită, decurgînd normal dintr-o situaţie de fapt, pe atît de periculoasă, putînd provoca nişte efecte perverse la fel de uşor şi de firesc de imaginat, pe care mă îndoiesc că Dl Cristian Părvulescu, atent şi cultivat comentator politic, nu le-a avut în vedere.

În primul rînd, trebuie să spun că ideea, în sine, m-a entuziasmat, fiind în total acord cu ceea ce am exprimat prin sintagma instituţionalizarea protestului.

Și totuşi, ea îşi propune să instituţionalizeze protestul la un nivel de suprafaţă, mai degrabă spectacular, şi care se poate întoarce împotriva intenţii generoase iniţiale, deci împotriva înseşi ideii de protest social ca normalitate civică şi, mai ales, nu trebuie uitat, politică.

O idee-cadru pe care îmi propun s-o dezvolt cu altă ocazie e următoarea: ceea ce se întîmplă acum – reafirmarea subiectivităţilor sociale în spaţiul politic – e un eveniment care depăşeşte obiectul şi momentul strict al protestelor şi revendicărilor din Piaţă (în sens generic). În Piaţă se cere deja mai mult şi altceva decît presupune un simplu porotest punctual, şi este de datoria unor elite intelectuale responsabile, a unor „experţi”, să traducă şi să expliciteze acest mesaj mult mai amplu şi de bătaie mai lungă al societăţii.

Reglementarea Pieţii Universităţii ca „Agora” – dar de ce numai ea, de ce numai Piaţa Universităţii din Bucureşti, ce facem cu spaţiile publice recuperate pentru protest din toate celelalte oraşe? – ar duce, inevitabil, ca efect pervers, la normalizarea şi nivelarea înseşi ideii de protest, la edulcorarea şi emascularea lui, la descalificarea şi bagatelizarea lui, la transformarea Pieţii (Universităţii) într-o rezervaţie, într-o „cuşcă”, într-un „Zoo” al protestului care se va întoarce împotriva acestuia.

În momentul în care protestul nu va mai însemna transgresiune, încălcare, ocupare, efracţie colectivă ca delict politic, contra-violenţă, adică recuperare a violenţei monopolizate, tocmai prin reglementări legale, de către stat, adio, protestul nu va mai însemna decît ceva folcloric, în niciun caz un eveniment, Evenimentul ca atare al voinţei şi al pulsiunii democratice, al reflexului de democraţie.

Pusă în operă la acest nivel imediat, superficial, spectacular, ideea de instituţionalizare a protestului devine contraproductivă.

Ce înţeleg eu şi ce cred că ar trebui să înţelegem (din nou rapid, căci voi reveni, „nu e atît de simplu cum crede lumea”) prin instituţionalizarea protestului este, mai exact, constituţionalizarea protestului. Adică traducerea lui în pozitiv, în forme instituţionale prin care revendicarea, după părerea mea, de fond a Pieţei, a societăţii, aceea de reechilibrare a democraţiei pe latura ei participativă, pentru limitarea avansului laturii ei electoralist-oligarhice, să ducă la instituirea de forme de participare socială la evaluarea, controlul, judecarea şi deciziile politice, la procesul politic de ansamblu.

Tocmai de aceea, ceea ce numesc instituţionalizare şi constituţionalizare a protestului trebuie să urmărească, pe de o parte, captarea energiei protestatare ca instanţă de fond a democraţiei lărgite, şi, pe de altă parte, menţinerea posibilităţii, chiar şi în condiţii legalizate, de protest ca atare, a surprizei şi evenimentului protestatar.

În alocuţiunea lui televizată, Preşedintele Traian Băsescu a recunoscut, a confirmat ceea ce a simţit şi denunţă toată lumea, şi ceea ce am analizat şi eu în Contracriza (Cartea Românească, 2011): în Piaţă e chiar o Contra-Criză, Criza provocată de societatea pusă în criză atît de Criza mondială capitalistă, cît şi de politicile de aşa-zisă Anti-Criză, la fel de neoliberale (capitalism extremizat, „capitalism de război”) şi cea dintîi, şi cele din urmă, care nu au, deci, cum să combată Criza, ci doar s-o adîncească, s-o normalizeze, să profite politic de ea, relansînd Capitalismul şi mai mult pe spezele Democraţiei.

Căci Băsescu a spus, cinic de contradictoriu, exact aşa: am profitat de criză, de precarizarea şi de scăderea rezistenţei populaţiei pentru a face ceea ce el se încăpăţînează să numească, dogmatic, „reformă” şi, mult mai enervant, „modernizare”, ca şi cum ceea ce face el acum reprezintă ultimul cuvînt, şi verificat în plus, în materie de politici şi instituţii, de (de-)structurări guvernamentale, ceea ce e fals. „Modernizarea” propusă de Traian Băsescu derivă brutal, simplificat, la mîna a doua din principiile aşa-numitului New Public Management, prin care, pe scurt spus, se urmăreşte transformarea integrală, sub toate aspectele, a Cetăţeanului în Client, deci introducerea contractualităţii economice, de piaţă, în locul contractualităţii politice: lichidarea politicului, a accesului social la subiectivarea politică. Or, acest tip de „modernizare”, de „reformă” reîncălzită acum în România şi prezentată drept proaspătă şi „bio”, de care inclusiv promotorii lui istorici, Banca Mondială şi Fondum Monetar Internaţional, încep să se distanţeze, nu a produs, pe scurt, decît dezastre şi recolonizări.

În aceste condiţii, Piaţa cere participare, posibilitate constituţionalizată, legalizată de imixtiune, de iniţiativă, de control, de decizie politică. Cum? Nu este, deocamdată, locul aici să detaliez, dar există în lume o adevărată febră a unor astfel experimente, inclusiv pe latură tehnică, p;rocedurală, de democratizare a politicului prin extinderea participării sociale. Sînt absolut convins că Dl Cristian Pârvulescu cunoaşte mai bine decît oricine acest laborator şi şantier democratic mondial. Îl rog deci să folosească public acest enorm bagaj epistemic.

Legalizarea Pieţii Universităţii ca „Agoră” e doar un început foarte palid, care s-ar putea dovedi contraproductiv, al revendicării profunde de constituţionalizare a protestului, adică a participării populare. Mare atenţie!

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole