TEMA: Protestele din ianuarie 2012
Una din cele mai populare întrebări retorice ale lunii ianuarie a fost de ce nu vine Băsescu la o baie de mulțime. Întrebarea e nedreaptă, deoarece oamenii lui Băsescu au fost acolo în fiecare zi. Au fost când a apărut semnul egal între PDL și USL. Au fost când am descoperit că urâm toate partidele – pentru că fură prin rotație și din cauza altor rime. Au fost când mulțimile se rugau și când UDMR a primit tradiționala muie. Și, mai ales, au fost acolo unde creștea îngrijorarea că revoluția va fi furată. Revoluția din Ianuarie.
Trebuie să recunoaștem că oamenii lui Băsescu sunt talentați măcar într-o privință, știu cum să amâne sfârșitul. Au dovedit-o și la alegeri, o dovedesc și acum. Care e secretul rețetei lor?
Pe de o parte, fiecare din minciunile lor a conținut un sâmbure de adevăr, așa cum se fac toate minciunile bune. Năstase nu a fost cel mai cinstit dintre pământeni, nici Geoană cel mai deștept. Iar partidele nu sunt tocmai locurile unde se adună sfinții pentru binele poporului. Deoarece nu există nici sfinți, nici bine, nici popor; plus că, în România, e discutabil dacă există partide. Acestea fiind știute, nu trebuie decât să stabilești agenda discuțiilor. Și în această privință, ca și în orice alt tip de luptă, măiestria constă în primul rând în timing: când să propui o minciună bine temperată, când să întinzi o cursă, când să pui lucruri noi pe agenda celor care dezbat. O fi întâmplător sau nu, o fi din cauza priceperii celor de la SRI sau din cauza rugăciunilor celor de la MAE – n-o să aflăm niciodată de ce lucrurile se potrivesc întotdeauna în folosul regimului. De obicei, agenda se schimbă în felul următor: două lozinci în stradă, o ploaie de comentarii în presa favorabilă, care autentifică legitimitatea și oportunitatea problemei și, în cele din urmă, îi mai lași și pe dușmani să greșească. Chiar și Mircea Badea (o fi „băsist”?), deși obișnuit să dea într-o singură direcție, a găsit că e o urgență în a discuta ultimele gafe ale lui Victor Ponta, tot așa cum, păstrând totuși proporțiile, în ajunul alegerilor, Cristian Tudor Popescu își dădea ochii peste cap la gafele lui Geoană. Uite așa se consolidează opinia privitoare la urgența reformării clasei politice, cu toate că ieșisem pentru a da jos regimul care a impus noi standarde tupeului, abuzului și incompetenței.
Pe de altă parte, cu voia adversarilor, oamenii lui Băsescu au pus în operă sau au facilitat cele mai neplauzibile alianțe conjuncturale și cele mai inoportune adversități între opozanții regimului. Iar în această privință, ca în orice tip de luptă, măiestria constă, în primul rând, în separarea adversarilor și în elementul surpriză. La Cluj, cea mai surprinzătoare alianță recentă a fost cea între oamenii puterii, Noua Dreaptă (în cazul în care sunt o categorie distinctă de prima), monarhiști (facțiunea legitimistă), stânga mai mult sau mai puțin radicală (de la anarhiști la ecologiști) și oameni fără opțiuni politice clare (votanții lui Boc). Preocuparea lor a fost ca nu cumva opoziția să tragă foloase de pe urma protestelor. De parcă le-ar fi fost de prisos jumătatea de manifestanți din partea opoziției parlamentare, care au părăsit terenul după două zile sub lozinci potrivnice.
Explicația confuziei adversarilor este destul de simplă.
În primul rând, e o chestiune de reducere a disonanței cognitive. O bună parte din oamenii din stradă au votat Băsescu cel puțin o dată. E neplăcut să constați într-un timp atât de scurt cât de tare te-ai înșelat, că „prostănacul” Mircea Geoană ar fi fost răul mai mic. Și, pentru a rezolva disonanța, e util și facil să condamni „întreaga clasă politică” pentru mizeria în care am ajuns. Totuși, consider că este mai igienic pentru suflet să îl pedepsești pe cel care te-a înșelat, decât să te consideri vinovat și nevinovat în același timp.
În al doilea rând, avem chestiunea răului cel mic. Iar în cazul de față, se suprapune uneori cu cele spuse anterior. Într-o societate dezamăgită sistematic, în care apetitul pentru înțelepciune este depășit doar de cel pentru mesianism, răul cel mic nu este o opțiune. Întâmplător sau nu, în zilele acestea a redevenit populară opinia lui Karl Kraus, care spunea că, dacă ar fi să aleagă între două rele, nu va alege niciunul. Aceasta a fost una din puținele tâmpenii ale autorului, dar a avut parte de variațiuni de succes după mizeriile lui Hitler, răul cel mic al perioadei interbelice. Deci nu există un rău mai mare ca răul cel mic. Asta deoarece intelectualii postbelici nu s-au gândit și la varianta că analiștii vremii greșiseră răul cel mic, cu sau fără voie.
Pentru exemplificare, mă voi referi doar la stânga filo-anarhistă, deoarece e un caz aparte în cadrul consensului cu rime anti-opoziție. În cadrul trasat de această etică severă, pseudo-orientarea de stânga a PSD e răul cel mic ce trebuie curmat de către stânga veritabilă. Această aroganță ascunde o dublă naivitate: Băsescu și-ar da demisia la auzul unor lozinci atât de bune, iar protestatarul de rând, de la cel care a venit să-l susțină pe Raed Arafat până la cel care s-a enervat pe taxa auto, ar avea o revelație și s-ar năpusti direct la originea tuturor problemelor: fundamentele modului de producție capitalist. Totuși, consider că este mai puțin naiv să încercăm să ne limităm la numitorul comun (jos Băsescu) și la promovarea mesajelor care nu produc adversități premature. Că sunt destule. Cine știe, poate pe termen scurt vor înțelege și decidenții din PSD că liberalii nu au nimic de oferit în plină criză a capitalismului – nici idei, nici bază electorală. Poate, pe termen mediu, vor înțelege și salariații din România că ideologia dreptei nu îi face nici mai interesanți, nici mai puțin săraci. Iar pe termen lung orice e posibil. Ne revedem în stradă!